Cutiuța muzicală: Timpuri Noi – cronica râsului interzis

Avem aici o comoară sonoră pe care e musai s-o scoatem la lumină cum se cuvine. Timpuri Noi nu e doar o trupă inteligentă și sarcastică – e o formă de supraviețuire prin ironie, o palmă elegantă pe obrazul gros al cenzurii și o școală de rafinament muzical într-o epocă de zgură.

Cum au râs românii în dictatură și au rămas geniali și după

Sub Ceaușescu, râsul era suspect. Ironia era infracțiune. Sarcasmul era potențial terorism ideologic. În toată această beznă ideologică, în anii ’80, apărea o trupă care nu doar că râdea – dar o făcea cu atâta rafinament și cu atâta nerv artistic, încât și Securitatea ezita: „Să-i oprim? Să-i închidem? Sau… să ne prefacem că nu înțelegem gluma?”

11:16, 06.05.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: România muzicală a anilor ’90 – când totul era posibil, dar nimic nu era sigur

23:06, 18.04.2025 • Cultură

Cutiuța muzicală: toaca – sunetul care nu cere aplauze, dar ne răscolește sufletul

Trupa se numea Timpuri Noi. Și nu era o glumă. Era o revoluție cu riff și zâmbet amar.

Dizidența cu zâmbet: „nu cântați ce trebuie!”

În plin comunism, în vremuri de adunări sindicale și propagandă în stereo, Timpuri Noi intrau pe scenă cu un sunet care nu semăna cu nimic din ce permitea sistemul. Influențe de new wave, rock britanic, chiar post-punk și satire care sfidau toate regulile muzicii „permise”. Au fost dați afară de pe scenă. La propriu. Pentru că „nu cântau ce trebuie”.

Dar ce cântau, de fapt? Cântau despre viața reală. Despre absurditatea traiului într-un regim fără libertate, dar și despre prostia, superficialitatea, rutina și derizoriul omului simplu. Cu umor. Cu sânge rece. Cu o eleganță a batjocurii care îi făcea pe unii oficiali să creadă că e doar „muzică ciudată”. Dar nu era.

Era muzică de sancțiune. De amendat cu dosar.

„Perfect” – melodia unui popor imperfect

Este imposibil să vorbești despre Timpuri Noi fără să vorbești despre „Perfect”. Nu doar o piesă. Ci un manifest. Un elogiu ironic al mediocrității colective. O oglindă pusă în fața unei societăți care se preface, care mimează, care se complace. Versuri simple, dar devastatoare: „sunt un om obișnuit, n-am nimic deosebit… sunt perfect!”

Piesa a rezistat peste regimuri. A rezistat modei. A rezistat chiar și tranziției. Pentru că adevărul spus bine nu expiră niciodată.

Artanu’ – bufonul absolut, regele fără coroană

Dan „Artan” Pleșca a fost mai mult decât un solist. A fost un personaj. Un Joker al scenei românești. Mima, dansa, teatraliza, ironiza totul. Un cabotin autentic, dar cu verb. Un frontman cum România rar a văzut. Nici rockstar, nici actor, nici clown – ci toate la un loc.

Prin Artanu’, Timpuri Noi a devenit o formă de performance. Nu era doar muzică – era un spectacol în sine. O piesă de teatru absurd jucată cu chitara în mână.

Dan Iliescu – păstrătorul flăcării

Într-o trupă care ardea de sarcasm, Dan Iliescu a fost templul seriozității muzicale. Chitaristul impecabil, compozitorul tăcut, omul care a ținut în viață Timpuri Noi și când lumea le uitase numele.

Iliescu a avut întotdeauna acea măsură perfectă între tehnică și suflet. Solo-urile lui nu sunt doar corecte – sunt încărcate de mesaj. De un dispreț sonor. De o revoltă purtată cu demnitate.

Lulu Mihăescu – copilul din „Veronica” la clape

Puțini știu că în componența Timpuri Noi a fost o vreme și Lulu Mihăescu, fata din filmul „Veronica”. Nu doar o apariție de culoare, ci o prezență reală, cu muzicalitate și spirit.

Prezența ei a fost scurtă, dar simbolică: o punte între trecutul „încremenit” și prezentul revoltat. O dovadă că spiritul viu nu moare, doar schimbă instrumentele.

Concertul unplugged – apogeul unei epoci

În anii 2000, Timpuri Noi au oferit un concert unplugged care a rămas antologic. Pentru cine a fost acolo – cum ai fost și tu – a fost revelația faptului că aceste piese funcționează și fără distors. Că sarcasmul lor nu are nevoie de watt ca să răsune. Ba dimpotrivă – că în liniște, sensurile lor sunt și mai tăioase.

Timpuri Noi nu e o trupă care se „ascultă”. E o trupă care se „înțelege”. În straturi. În ironii. În momentele în care râzi, dar nu-ți vine să râzi.

Moștenirea? O lecție de deșteptăciune

Într-o vreme în care muzica românească e plină de glume fără poantă și de poeți fără idee, Timpuri Noi rămâne un model: așa se face satira. Așa se cântă adevărul. Așa se pune degetul pe rană și se mai și râde, de parcă n-ar durea.

Timpuri Noi sunt mai actuali ca oricând. Pentru că România nu s-a schimbat prea mult. Doar s-a modernizat în prostie.

Dacă e vreodată vremea pentru o revenire cu sens, atunci acum e. Avem nevoie de râs. De muzică care înțeapă. De oameni care nu „cântă ce trebuie”. Avem nevoie de Timpuri Noi, din nou.

Mistrețul galben – balada grotescului care a rămas lipit de noi

„Vine mistrețul galben!” strigă versul. Și nu știi dacă să râzi, să fugi sau să te rogi. Pentru că piesa asta a trupei Timpuri Noi nu e doar o alegorie. E o viziune. E un delir liric dus la perfecțiune muzicală. E ce-ar fi ieșit dacă Orwell, Kafka și Goran Bregović s-ar fi închis într-un studio românesc de 16 metri pătrați, cu bec galben și două sticle de vin prost.

Ce e, de fapt, mistrețul?

Mistrețul galben nu e un animal. E o stare. E frica ancestrală cu care românul își duce traiul. E oroarea care vine din pădure, din trecut, din viitor, din vis. Un monstru care te paște și te miroase și te linge cu nesimțire, dar niciodată nu te ucide. Doar te urmărește. Ca statul. Ca prostia. Ca o rușine care nu mai pleacă.

„Stă la pândă mistrețul galben” – și ce poate fi mai terifiant decât o primejdie care așteaptă? Care nu vine să te înfrunte, ci te așteaptă să greșești. Să obosești. Să-ți pierzi mințile. Atunci lovește. În demnitate. În luciditate. În zbaterea inutilă a celui care s-a prins că trăiește într-un sistem absurd.

mistrețul e destul de galben, nu?

Artan în transă: între râsul demonului și bocetul bufonului

Cum reușește Artan să cânte piesa asta… e pur exorcism scenic. Nu mai e frontman – e medium. Gesticulează, urlă, șoptește, tremură, se prăbușește și renaște din fiecare strofă. Pare posedat de o idee, dar nu o spune direct. O râde. O plânge. O aruncă în fața publicului ca pe o pastilă amară glazurată cu circ.

Când spune „te învăluie în aburi reci și pișă pe tine”, nu e vulgaritate. E exact momentul în care mistrețul devine instituție. E guvernul care te umilește. E șeful care îți vorbește ca unui câine. E sistemul care nu te ucide, dar te face să te simți un nimic cu acte.

O orchestrație ca o halucinație

Muzica… o, muzica! Dan Iliescu nu compune riff-uri aici. El toarce o spirală. De la primul acord, simți că ceva nu e în regulă. Tonul nu e tonic. Basul e umed. Toba sună ca o inimă bătând prea repede. Iar clapele – acele clape! – par clopoțeii unui circ ambulant condus de o haită de generali bătrâni.

Totul în piesa asta e calculat să te scoată din zona de confort. Să râzi, dar cu ochii mari. Să dansezi, dar pe o margine de prăpastie. Timpuri Noi au compus o piesă care nu poate fi pusă în niciun gen muzical: e grotesc rock. E literatură absurdă pe fond de cabaret electro-acustic.

Și dacă nu înțelegi…

…e normal. Nu trebuie s-o înțelegi. Doar să o simți. Dacă ai trăit în România acelor ani, măcar un deceniu, Mistrețul galben e deja în subconștientul tău. Te-a privit. Te-a urmărit. Ți-a râs în nas. Ți-a mâncat idealurile din frigider.

Piesa nu e un hit. E o rușine colectivă transpusă pe note. E arta supremă a satirei – în care nimeni nu e scutit, nici măcar autorul.

Cu tremur în voce

Mistrețul galben e mai viu azi decât atunci. Pentru că… azi… ziua de mâine ne paște în alte haine: în social media, în buzzword-uri goale, în ipocrizia politicienilor „de duminică”, în securiști reciclați în analiști, în mari „influenceri” fără coloană. În toți cei care te fac să crezi că ești liber, dar ești doar mai bine păcălit.

Trăim, cumva, în burta unui mistreț. Care aleargă cu noi înăuntru, pe calea ferată, mistuindu-ne, încet. Și ne place, că e cald.

Dacă te prinde piesa, nu o mai lași. Dacă te prinde mistrețul, n-ai cum să-l mai uiți.
Timpuri Noi nu te întreabă dacă ești pregătit.
Ei vin. Și te rup în bucăți.
Ca râsul interzis.
Ca frica.
Ca adevărul spus pe scenă, între două glume.

Vioara care sfâșie timpul: lacrimile din „Mistrețul galben”

Într-o piesă care mestecă grotescul și absurdul, în care sarcasmul e regele balului și vocea urlă adevăruri peste care nimeni nu mai râde, vine… vioara. Dar nu orice vioară. Ci una electrică, distorsionată cu măsură, dar păstrând sufletul acela fragil, clasic, aproape medieval.

Este momentul în care totul se oprește. Ritmul coboară. Gurile se închid. Mintea rămâne suspendată. Și intră ea. Vioara aceea.

O notă. Două. O linie care nu mai vine din scenă, ci de undeva dintr-o lume interioară, care nu mai are aer. O lume unde râsul nu se mai poate. Doar plânsul. Dar nu un plâns moale, nu un suspin. Ci un plâns din cel în care ți se strânge tot corpul, de parcă ai fi fost mințit o viață și tocmai ți-ai dat seama.

Vioara nu acompaniază. Vioara sfâșie, visceral. Deschide carnea piesei și arată ce e sub ea: vulnerabilitate. Durere. Identitate. E România sinceră, fără bufon, fără metaforă. E copilul speriat. E omul umilit. E spiritul călcat în picioare care, pentru câteva secunde, își cere dreptul să plângă în fața unei națiuni întregi. Și ”mistrețul galben” fuge, mai departe, pe calea ferată.

Un strigăt pe coarde

Nu se poate reda în cuvinte senzația aceea de „gata, nu mai pot”. De lacrimi involuntare. Nu pentru că ți-e milă. Nu pentru că e frumos. Ci pentru că te recunoști în sunetul acela. Pentru că, brusc, tot ce ai ignorat până atunci – durerile, fricile, neputințele – capătă o formă. Și are arcuș.

Cine a compus acel pasaj știa exact ce face. Știa că vioara e ultima armă împotriva cinismului. E frumusețea care, aruncată în haos, nu moare, ci strălucește mai tare. Inițial, era o clapă. Nu suna rău. Dar… așa… transpusă în vioară… lacrima mistrețului fugărit te atinge în cel mai adânc colț al ființei.

În mijlocul grotescului, un moment de revelație

Dacă „Mistrețul galben” ar fi fost doar grotesc, ar fi fost o piesă bună. Dar cu acel solo de vioară… devine capodoperă. Pentru că ne amintește că, oricât de absurd ar fi totul, oricât de bolnav ar fi sistemul, oricât de pierdut ai fi… încă există un dram de lumină. Și vine de unde nu te aștepți: de la o vioară care plânge, în loc să cânte.

Văzut. Plăcut.

S-a întâmplat așa, că am fost de față când a avut loc concertul. S-a înregistrat, atunci, acest Unplugged fenomenal. Sala se rupea în două, concertul era în Piața Amzei, sala Ion Creangă.

Am rămas cu sunetul acelei viori în suflet. M-am surprins că o aud mereu și mereu. Știu să cânt linia melodică fără greș. Dar… de fiecare dată… îmi sfâșie inima, pur și simplu. Nu știu exact de ce. Probabil e ceva cu mistrețul ăla. E ceva în neregulă. Ce mama naibii. Galben?