Cutiuța muzicală: Trooper și dreptul de a cânta – rock-ul românesc devine ținta moralismului de carton

Uneori alegerea subiectului pentru Cutiuța muzicală nu vine din nostalgie, nici din aniversări discografice, nici din algoritmi. Vine dintr-o nedreptate stupidă. Trooper ajunge astăzi aici tocmai pentru că o trupă care a construit, ani la rând, unul dintre cele mai ambițioase proiecte muzicale dedicate istoriei românești este atacată public de niște moralizatori politici, grăbiți să descopere blasfemii acolo unde, în realitate, există doar muzică, pasiune și cultură.

Când cineva cere anularea unui concert fiindcă „suntem în post”, nu asistăm la apărarea credinței. Asistăm la o demonstrație clasică de habotnicie politică: zgomot mult, înțelegere puțină și o nevoie disperată de a controla bucuria altora.

Iar ironia e absolută: ținta devine Trooper — probabil una dintre cele mai „românești” trupe de rock pe care le avem.

23:00, 20.02.2026 • Cultură

Cutiuță muzicală: Charlotte Adigéry sau muzica viitorului care râde în fața lumii

23:00, 18.02.2026 • Cultură

Cutiuța muzicală: poveste cu ”păsări de ploaie” – anatomia unei regăsiri care a durat 20 de ani

De ce Trooper?

Pentru că Trooper nu e doar o formație care cântă tare. Trooper este una dintre puținele trupe care au avut nebunia frumoasă de a încerca ceva aproape imposibil: să transforme istoria României în epopee muzicală.

Nu slogan patriotic.
Nu kitsch festivist.
Nu manual școlar pus pe fundal sonor.

Ci metal conceptual, construit ca un roman istoric cântat.

Trilogia Poemele — dedicată lui Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul — reprezintă poate cel mai ambițios proiect rock românesc din ultimele decenii. Ani de muncă, documentare, compoziție și obsesie artistică pentru a crea ceva coerent, nu doar o colecție de hituri.

Iar faptul că exact o astfel de trupă ajunge „ofensatoare” spune mai multe despre atacatori decât despre muzică.

„Mihai Viteazul: Poemele românilor” – rock ca film istoric

Albumul dedicat lui Mihai Viteazul nu funcționează ca un disc obișnuit. Funcționează ca un film fără ecran.

Totul începe cu Uvertura, unde atmosfera se construiește lent, ca înaintea unei campanii militare. Apoi vin capitolele — El va veni, Liberi, Mamă, lasă-mă să plec! — fiecare ca o scenă dintr-o epopee.

Trooper nu îl prezintă pe Mihai Viteazul ca statuie rece. Îl umanizează. Îl aduce aproape. Îl scoate din manual și îl pune în conflict, în emoție, în ezitare.

„Mamă, lasă-mă să plec!” este poate momentul cel mai puternic: eroul nu pleacă din legendă, ci dintr-o casă, dintr-o relație umană, dintr-o teamă reală. Acolo istoria devine vie.

Apoi vin piesele de campanie — Declarație de război, Călugăreni, În galop de cai. Ritmurile accelerează, tobele devin marș, chitarele devin armură. Nu e glorificare superficială, ci atmosferă de tensiune, de risc, de destin.

Momentul culminant apare inevitabil în Unirea. Nu ca lecție patriotică, ci ca respirație colectivă, momentul în care povestea ajunge la sens.

Iar spre final, Ruga aduce exact dimensiunea spirituală pe care moralizatorii pretind că o apără. Doar că aici credința nu interzice. Nu ceartă. Nu amenință. Ea însoțește omul înaintea luptei.

Și tocmai asta face situația actuală aproape comică: o trupă care include rugăciunea într-un proiect artistic ajunge acuzată că ar ofensa credința.

Rock-ul care deranjează nu e zgomotul, ci libertatea

Trooper deranjează pentru că reprezintă ceva greu de controlat: comunitate.

Un concert rock nu e doar muzică. E energie comună, oameni care cântă la unison, emoție colectivă fără intermediar politic. Nu există discurs oficial, nu există aprobare morală, nu există autoritate care să valideze momentul.

Pentru un anumit tip de politician, asta e intolerabil.

De fiecare dată când societatea devine anxioasă, apar gardienii moralității publice. Ei nu rezolvă probleme reale, dar identifică rapid dușmani simbolici: muzica, teatrul, arta, libertatea culturală.

Concertul devine țintă fiindcă e vizibil. Pentru că adună oameni. Pentru că nu cere voie.

Credința și caricatura ei politică

Postul nu e lege națională.
Postul nu e regulament urban.
Postul nu e motiv de anulare culturală.

Credința autentică funcționează prin alegere personală. Nu prin interdicții colective.

Habotnicia, în schimb, are nevoie permanentă de interdicții pentru a se simți puternică. Ea confundă spiritualitatea cu controlul și smerenia cu superioritatea morală.

A transforma postul într-un argument pentru anularea unui concert nu apără religia. O transformă într-un instrument politic.

Patriotismul care nu miroase a mucegai

Cel mai fascinant paradox rămâne acesta: Trooper face exact ceea ce discursul public românesc pretinde că își dorește — valorizarea trecutului, recuperarea istoriei, celebrarea identității.

Doar că o face prin artă vie, nu prin slogan.

Metalul lor nu e anti-românesc. Este, dimpotrivă, una dintre puținele forme moderne prin care istoria respiră fără să devină propagandă.

Și poate tocmai aici apare disconfortul: cultura autentică nu poate fi confiscată politic.

Cum închidem cutiuța

Trooper nu are nevoie să fie apărat de petiții și scandaluri. Publicul lor există, concertele lor există, iar proiectele lor vor rămâne după ce zgomotul politic se stinge.

Dar episodul acesta spune ceva important despre noi.

O societate sigură pe sine nu se teme de muzică.
O credință solidă nu tremură la o chitară electrică.
O cultură vie nu anulează concerte.

Când însă chitara devine „problemă”, iar poemele despre Mihai Viteazul ajung suspecte, nu rock-ul e în criză.

În criză e capacitatea noastră de a trăi libertatea fără să vrem s-o interzicem altora.

Ar mai fi și alte întrebări, desigur. De exemplu:

Cum ajung niște curvulițe spoite, sulemenite și botoxate să apere cu atâta ardoare creștinismul românesc și buna-cuviință?

Și… ce mai e aia… POT?

Fiindcă… ok, a trebuit să apară și un partiduleț care să justifice cumva ponderea ireală a lui Călin Georgescu. Dar… ăsta… care a băgat în Parlament un pluton de imbecili cronici… zău așa. POT? Nu, frățică. Sigur-sigurissim NU POT.

Față de ăștia nu există cuvânt mai bun: scârbă.