Cutiuța muzicală: Uriah Heep – Ultima vrajă a magicienilor. O dimineață de iulie, în inima lui noiembrie

Astăzi, 3 noiembrie 2026, la Arenele Romane din București, una dintre marile formații care au construit temeliile rockului britanic vine să-și ia rămas-bun de la publicul românesc.

Uriah Heep se află în turneul „The Magician’s Farewell”, o despărțire întinsă peste mai multe țări și peste o jumătate de secol de muzică.

Pentru cei care au crescut cu „July Morning”, „Lady in Black”, „The Wizard” sau „Easy Livin’”, concertul acesta are ceva din solemnitatea unei întâlniri cu propria tinerețe.

Fiindcă există muzică pe care o asculți și muzică în care ai locuit. Uriah Heep aparține, fără îndoială, celei de-a doua categorii.

Magicienii își iau rămas-bun. Dar vraja rămâne

La București, Uriah Heep are programat concertul de la ora 20.00, într-un loc care păstrează deja amintirea întâlnirii trupei cu publicul românesc din 1992.

Nu este prima lor vizită și, probabil, tocmai de aceea despărțirea are o încărcătură aparte.

Pe afișul actualului turneu îi regăsim pe Bernie Shaw, vocea trupei din 1986, Phil Lanzon la claviaturi și orgă Hammond, Dave Rimmer la bas și Russell Gilbrook la baterie.

La chitară, situația este mai delicată:

Mick Box, ultimul membru fondator rămas în formație, a avut probleme de sănătate, iar Sam Wood a fost chemat să-l înlocuiască temporar.

Speranța tuturor este ca bătrânul magician să se poată întoarce acolo unde îi este locul.

Pentru că Mick Box înseamnă ceva mai mult decât chitaristul unei formații celebre.

Este omul care a ținut aprinsă lumina din casa Uriah Heep când ceilalți au plecat, când formulele s-au destrămat, când industria muzicală și-a schimbat gusturile și când rockului clasic i s-a prezis, de nenumărate ori, dispariția.

A rămas. A cântat. A mers mai departe.

Iar această încăpățânare merită, singură, o reverență.

Anii în care rockul avea curajul să fie grandios

Ca să înțelegem ce a însemnat Uriah Heep, trebuie să ne întoarcem la începutul anilor ’70, când muzica rock traversa una dintre cele mai fertile perioade ale istoriei sale.

Led Zeppelin împingea bluesul electric spre teritorii monumentale.

Deep Purple transforma orga Hammond și chitara într-o confruntare spectaculoasă.

Black Sabbath descoperea frumusețea neliniștitoare a întunericului.

Uriah Heep venea cu propria formulă: forță instrumentală, armonii vocale ample, sensibilitate melodică, fantezie și o spectaculoasă înclinație către dramatism.

Era un rock care își permitea să fie excesiv.

Să construiască piese de zece minute. Să treacă de la șoaptă la urlet, de la delicatețea unei balade la violența unui riff, de la lirism la explozii instrumentale.

Și, mai ales, să nu-și ceară scuze pentru asta.

Astăzi, când atâta muzică este fabricată pentru a încăpea în câteva secunde de atenție, ambiția acestor muzicieni pare aproape neverosimilă.

Ei își acordau timpul necesar pentru a dezvolta o idee, pentru a construi o atmosferă, pentru a conduce ascultătorul spre o culminație pe care acesta trebuia să aibă răbdarea să o merite.

Nu era muzică de consum grăbit. Era muzică de explorat.

Uriah Heep

Numele Uriah Heep a fost împrumutat din romanul David Copperfield al lui Charles Dickens, unde aparține unui personaj respingător, lingușitor, ipocrit și manipulator, care își ascunde ticăloșia sub masca unei umilințe exagerate.

Propus în 1969 de impresarul Gerry Bron, numele a ajuns să desemneze una dintre cele mai spectaculoase trupe ale rockului britanic.

O splendidă ironie: un personaj literar detestabil a împrumutat numele unei formații pe care milioane de oameni aveau s-o iubească.

David Byron, Ken Hensley și nașterea unui sunet inconfundabil

Uriah Heep a debutat discografic în 1970 cu Very ‘Eavy… Very ‘Umble, un album care anunța deja personalitatea formației.

A urmat Salisbury, în 1971, apoi extraordinarul Look at Yourself, în același an.

În 1972 au apărut Demons and Wizards și The Magician’s Birthday, două discuri care au așezat definitiv formația în aristocrația hard rockului britanic.

În centrul acestei muzici se aflau două personalități artistice extraordinare.

David Byron avea o voce de o expresivitate aproape teatrală.

Putea fi tandru, implorator, sfâșietor, apoi, câteva clipe mai târziu, putea ridica întregul cântec spre un registru incandescent.

Nu cânta niciodată ca un om indiferent la ceea ce spune. Fiecare frază părea să-l coste ceva.

Ken Hensley era arhitectul muzical.

Compozitor, instrumentist, creator de atmosferă, omul care putea transforma orga Hammond într-o catedrală sonoră sau într-un animal dezlănțuit.

Alături de ei, chitara lui Mick Box introducea acea tensiune electrică indispensabilă. Avea forță, dar și imaginație, precizie și un simț extraordinar al intervenției melodice.

Iar armoniile vocale, una dintre mărcile distinctive ale trupei, adăugau muzicii o dimensiune aproape corală.

Din întâlnirea acestor individualități a rezultat un sunet pe care îl recunoști după câteva măsuri.

Un sunet care nu seamănă cu nimic altceva.

„July Morning”. Zece minute în care lumea se naște din nou

Există o piesă care concentrează aproape tot ce a avut Uriah Heep mai frumos, mai îndrăzneț și mai profund.

„July Morning”.

Apărută în 1971, pe albumul Look at Yourself, compoziția semnată de Ken Hensley și David Byron durează peste zece minute. Și fiecare dintre ele își justifică existența.

Începe cu o promisiune, cu neliniștea căutării, cu sentimentul că undeva, dincolo de noapte, trebuie să existe un răspuns.

Vocea lui Byron se ridică peste orga lui Hensley, iar muzica înaintează cu o răbdare extraordinară. Chitara lui Box nu încearcă să cucerească fiecare secundă. Intervine acolo unde trebuie, ca o forță care dă consistență emoției.

Apoi compoziția crește, se deschide, capătă proporții aproape simfonice.

Puțină lume își mai amintește că la înregistrare a participat și Manfred Mann, cu sintetizatorul Moog, completând sonoritatea monumentală a finalului.

Dar miracolul acestei piese nu ține, în ultimă instanță, de performanța instrumentală.

Ține de o emoție foarte simplă: omul caută iubirea, caută un sens, caută ceva care să-i justifice speranța că ziua următoare merită trăită.

Iar David Byron cântă această căutare cu o intensitate care transformă mărturisirea personală într-o experiență colectivă.

Ascultată astăzi, „July Morning” păstrează ceva aproape inexplicabil. Nu pare îmbătrânită. Pare desprinsă de timp.

O rugăciune electrică, dacă vreți. Fără altar, fără predică, fără obligația de a crede în altceva decât în puterea muzicii de a ne face, pentru câteva minute, mai buni.

Când o melodie devine un ritual al libertății

Există și o poveste extraordinară despre această compoziție.

În Bulgaria, „July Morning” a devenit numele unei adevărate tradiții populare.

În fiecare an, în noaptea de 30 iunie spre 1 iulie, mii de oameni se adună pe litoralul Mării Negre sau în alte locuri pentru a întâmpina împreună răsăritul.

Ascultă piesa Uriah Heep, privesc soarele ridicându-se și celebrează libertatea, prietenia și posibilitatea unui nou început.

Tradiția s-a format în anii ’80, când asemenea întâlniri aveau și semnificația unei sfidări discrete a constrângerilor comuniste.

Mai târziu, John Lawton, unul dintre marii vocaliști ai formației, a participat personal la aceste ceremonii muzicale.

Gândiți-vă ce izbândă artistică extraordinară!

O piesă rock ajunge să schimbe felul în care oamenii întâmpină o dimineață.

Nu mai este un simplu cântec. Devine parte din existența lor.

Iată adevărata posteritate a muzicii.

„Lady in Black”, „The Wizard” și frumusețea unei epoci irepetabile

Ar fi însă nedrept să reducem imensitatea Uriah Heep la „July Morning”.

„Lady in Black” rămâne una dintre cele mai tulburătoare balade ale rockului clasic, cu simplitatea ei hipnotică și cu acea senzație de poveste spusă la marginea timpului.

„The Wizard” aduce universul fabulos, înțelepciunea misterioasă, fascinația pentru magie și mitologie care traversa creația trupei.

„Easy Livin’” este, dimpotrivă, o explozie de energie pură. Rock concentrat, nervos, fără o singură secundă de ezitare.

„Gypsy”, „Look at Yourself”, „Sweet Lorraine”, „Stealin’”, „Sunrise”, „Return to Fantasy” – fiecare merită propriul capitol.

Au existat perioade când Uriah Heep părea capabilă să transforme orice idee muzicală într-un spectacol impresionant.

Și toate acestea într-o vreme când rockul nu se temea de melodie, iar virtuozitatea instrumentală nu era considerată un defect de caracter.

O trupă care a supraviețuit propriei legende

Istoria Uriah Heep n-a fost însă o procesiune neîntreruptă de triumfuri.

Au existat excese, conflicte, despărțiri, probleme personale, schimbări dramatice de componență și ani în care viitorul trupei părea nesigur.

David Byron a părăsit formația în 1976 și a murit în 1985.

Ken Hensley a plecat în 1980 și s-a stins în 2020.

Gary Thain, basistul extraordinarei perioade clasice, a murit în 1975.

Lee Kerslake, bateristul care a participat la unele dintre cele mai iubite albume, a murit în 2020.

Au rămas discurile, fotografiile, înregistrările și acea dureroasă certitudine că marile formule muzicale sunt, până la urmă, irepetabile.

Dar Uriah Heep a refuzat să devină exclusiv o amintire.

În anii ’80, formația a găsit resurse pentru a reveni cu albume precum Abominog și Head First. Din 1986, Bernie Shaw i-a oferit o voce puternică și stabilă, contribuind decisiv la supraviețuirea ei artistică.

Iar Mick Box a continuat să cânte cu aceeași convingere că rockul merită fiecare picătură de energie.

Chiar și în 2023, la peste cincizeci de ani de la debut, Uriah Heep lansa Chaos & Colour, un album care demonstra că bătrânii muzicieni încă aveau idei de exprimat.

Nu este puțin lucru să reziști atâta timp. Este cu atât mai impresionant să reziști păstrându-ți personalitatea.

Noiembrie poate avea și el o dimineață de iulie

O prietenă mi-a trimis câteva rânduri despre concertul de la București.

Afară plouă, e frig, noiembrie și-a instalat deja monotonia cenușie. În casă miroase a pâine caldă. Pe masă se află un pahar de vin roșu.

Iar undeva, în această geografie foarte simplă a intimității, începe să se audă „July Morning”.

Mi s-a părut una dintre cele mai frumoase imagini posibile pentru ceea ce înseamnă muzica.

Nu ne trebuie întotdeauna săli uriașe, reflectoare și zeci de mii de spectatori. Uneori, pentru a înțelege măreția unui cântec, sunt suficiente o cameră liniștită, o pâine proaspătă și un pahar de vin.

Și disponibilitatea sufletească de a asculta.

Pentru că există ceva aproape euharistic în această împărtășire prin muzică.

Ceva care îi adună pe oameni dincolo de vârstă, de diferențe și de împrejurările întâmplătoare ale vieții.

Fiecare vine cu amintirile lui. Cu tinerețea lui. Cu bucuriile și pierderile lui.

Iar muzica le primește pe toate.

Ultima vrajă nu înseamnă sfârșitul magiei

Astăzi, la Arenele Romane, Uriah Heep își continuă lunga despărțire de scenă.

Probabil vor fi oameni care au ascultat prima oară „July Morning” pe un magnetofon obosit, cu o bandă copiată de nenumărate ori.

Oameni care păstrau discurile occidentale ca pe niște obiecte prețioase și care au învățat, prin muzică, să viseze la o libertate pe care țara lor nu le-o putea oferi.

Alături de ei se vor afla oameni mult mai tineri, care au descoperit aceeași muzică pe alte suporturi, în alte vremuri, fără să aibă nevoie de explicații despre motivele pentru care este extraordinară.

Aceasta este una dintre cele mai frumoase victorii ale artei: capacitatea de a traversa generațiile fără să-și piardă puterea de seducție.

Uriah Heep poate să-și încheie turneele.

Mick Box poate să-și odihnească, în sfârșit, chitara.

Muzicienii pot coborî de pe scenă, iar reflectoarele se pot stinge.

Prima dimineață de iulie va continua să răsară, undeva, în inima fiecăruia dintre noi.

Și poate că aceasta este adevărata magie.

Să asculți un cântec vechi de cincizeci și cinci de ani și să descoperi că încă mai ai puterea de a spera.

Așa că, în această seară de noiembrie, să fie pâine, să fie vin și să fie rock.

Iar dacă raiul are o orchestră, mi-ar plăcea să cred că David Byron cântă acolo, Ken Hensley stă la orgă și nimeni, absolut nimeni, nu le cere să scurteze „July Morning” pentru că piesa e prea lungă.

Ziceam de magnetofon… eu am fost printre răsfățați. În 1972 am primit albumul – vinil. Al meu, al meu, al meu. Pentru totdeauna!