Când pornește piesa La Grange, undeva în spatele creierului ți se aprinde un bec cu filament de fier vechi. Nu e lumină, e atitudine. Nu e distors, e direcție. Trei tipi. O tobă, un bas și o chitară care rage ca un caine înfometat. Și totuși… în acel zgomot calculat există geometrie, balans, sexualitate latentă și un soi de cinism texan cu zâmbetul pe colțul buzei.

ZZ Top e sudul.

Nu sudul „mint julep și pălării albe”, ci sudul prăfuit, cu benzinării părăsite, cu mustață arsă de soare, cu pick-up-uri din ’68 și chitări în forma Texasului. E visul ăla murdar și frumos în care blues-ul s-a împerecheat cu motorul V8 și a ieșit un copil obraznic, care scuipă riff-uri și zâmbește sarcastic.

La mine… a pornit așa:

Niște dimineți superbe, în jurul Crăciunului, la Ineu de Arad. La mama acasă. Prietenul Horică Faur încherpelise un sistem portabil de audiție muzicală de calitate. O geantă babană, în care locuiau o baterie de Dacie, un casetofon de mașină – un Gelhard nemțesc – și niște boxuțe de deranj maxim. La casetofon intrau tot felul de muzicuțe tare bune. Dar Horică Faur – astăzi în Franța – insista cu anumite muzicuțe.

Zile în șir m-a trezit cu ”La Grange”.

Dacă puneți urechea, o să înțelegeți de ce. După micile excese de seară, nu aveai cum să nu te trezești ascultând asta. Să nu ne mințim, era, totuși, și altceva la mijloc.

Era contactul permanent al Vestului românesc cu muzica bună. Care mi-a intrat în urechi, foarte des, fără să fi vrut, fără să fi știut. Așa s-a strâns ceva marfă la Cutiuțe, jur.

Trei oameni. O planetă. Nicio problemă.

Cea mai seducătoare parte? Erau doar trei.
Billy Gibbons – chitară și voce, amestec de cowboy, hipiot întârziat și samurai rock.
Dusty Hill – basistul cu ochi de barman care te citește dintr-o privire.
Frank Beard – ironic numit „Barbă”, fiind singurul fără barbă.

Doar trei. Și totuși sunau cât o rafinărie. Aveau groove, aveau spațiu, aveau glonțul pe țeavă. Când îi vezi live – cum o fac în clipul ăsta – realizezi ceva esențial: nu fac eforturi. Nu se chinuie să impresioneze. Sunt.

Într-o epocă în care trupele aveau 12 membri, corzi, sample-uri și balet pe scenă, ZZ Top rămânea fixă ca un copac secular în mijlocul unui tornado digital. Un toboșar cinstit, un basist solid și un chitarist care mugește blues cu ochii închiși. Și publicul? Se topea.

Texanul etern: între glumă, whisky și diavolul din prispă

ZZ Top a fost mereu mai mult decât o trupă. A fost o mitologie sudistă. Între umor și demon, între film de categorie B și legendă locală, între show și ritual. În cântecele lor, femeile au picioare lungi și nervi de fier, bărbații au puști ruginite în portbagaj, iar iubirea durează cât un refill de benzină.

Ascultă La Grange și o să juri că e vorba despre un bordel cu ușa întredeschisă și vânt cald care mișcă perdeaua. Ascultă Sharp Dressed Man și înțelegi că stilul nu vine de la Paris, ci dintr-un costum gri prăfuit, croit la marginea autostrăzii, pe muzica unui amplificator spart.

Nu degeaba au apărut și în desene animate, și în Back to the Future Part III, și în reviste de bărbați cu titluri ca „Top 10 ceasuri de lux pentru motocicliști”. Erau atât de autentici, încât lumea i-a acceptat ca parte din realitate. Nu conta că erau de pe afiș. Puteau la fel de bine să fie de pe bancnota de 3 dolari.

Minimalismul sudist: nimic în plus, totul la locul lui

Marele secret al lor? Nu cântau niciodată mai mult decât trebuia.
Un riff. Un ritm. O linie de bas. Trei elemente și gata. Erau ca un croitor care știe că la o geacă din piele nu pui broderie. O cânți cum trebuie și o lași așa. Gibbons avea degete unsuroase și simțul spațiului. Notele dintre note erau la fel de importante ca riff-ul în sine.

Nu improvizau degeaba. Nu umpleau goluri. Lasau aerul să curgă printre fraze, așa cum vântul din Texas îți suflă printre dinți când deschizi ușa la pick-up. Muzica lor era economie. Eficiență. Dintr-o singură mână și trei corzi, făceau cât un festival de jazz.

Senzualitatea mocnită: cum poate să sune sexul într-un riff

Multă lume uită: ZZ Top e profund senzual. Nu romantic, nu siropos. Ci fizic. Tangibil. Trupesc. Riff-urile lor nu se joacă, nu cer voie, nu întreabă. Intră în piele și acolo rămân. Toboșarul bate fix ca inima unui tip excitat. Basul vibrează ca podeaua unui bar cu muzică live. Chitara geme – uneori ca un vultur, alteori ca o ușă de dormitor.

Nu știu altă trupă care să spună mai mult despre seducția nevorbită, animalică, cu un riff lent și două versuri. ZZ Top nu spune „Te iubesc”. Spune: „She’s got legs. She knows how to use them.” Și e tot ce trebuie.

Când blues-ul a găsit benzină și a plecat în turneu

ZZ Top e copilul nelegitim al lui Muddy Waters și al unui camionist cu Harley Davidson. Ei au luat blues-ul clasic, l-au electrizat, l-au scos din cârciumă și l-au dus pe șosea. Au păstrat suferința, dar i-au adăugat adrenalină și umor. Au transformat povestea de amărășteană într-o poveste de gagică periculoasă. Au schimbat whisky-ul trist cu bere rece și camion frigorific.

Când au intrat în mainstream în anii ’80 cu videoclipurile lor pline de fete, mașini și dans robotic, lumea i-a acuzat de comercial. Greșeală. Era tot sudism. Doar că acum aveau și buget pentru ruj și cabriolete.

Moștenirea lor? Se simte oriunde miroase a motor încins

Fie că ești fan The Black Keys, fie că asculți Queens of the Stone Age, fie că ești bătrân rocker cu plete grizonate, nu scapi de amprenta ZZ Top. Au fost acolo înaintea ta. Au făcut drumul. Au tras linia. Au definit esențialul:

“Less is more… if it’s got dirt on it.”

Au demonstrat că nu trebuie să strigi, ca să te audă toți.
Că nu trebuie să ai 8 în trupă, ca să sune plin.
Că nu trebuie să fii din LA, ca să fii universal.
E suficient să fii cinstit. Să cânți ce ești. Să rămâi în cizme.

Penultimul gând: barba ca simbol de onoare

ZZ Top nu e o trupă. E o declarație. O formă de a merge mai departe fără să te schimbi.

Sunt printre ultimele vestigii ale unei Americi care își mai ținea cuvântul în chitară.

Și dacă vreodată te întrebi ce poate fi atât de seducător la o trupă de trei oameni, amintește-ți doar atât: uneori, trei bărboși cu instrumente pot spune mai mult decât o orchestră întreagă cu PR.

Și când o fac, o fac cu accent texan, pantofi de șarpe, și un solo care n-o ia niciodată razna. Dar nu uită niciodată unde doare.

Eliminator (1983)

Mașina roșie a lui ZZ Top și momentul când sudul a dat cu basul în MTV

În 1983, America era plină de sintetizatoare, coafuri verticale și piese „new romantic” cu saxofon pe fundal. Și fix atunci, într-un colț de Texas, trei tipi cu bărbi, bocanci și chitare bătrâne scot un album cu copertă roșie și nume de detonator: Eliminator.

E albumul care a transformat ZZ Top din trupa aia de redneck-i buni la chitări, în icoane pop-culturale cu mașini, femei și riff-uri nemuritoare. Nu și-au vândut sufletul. Doar l-au băgat în priză și l-au tunat.

Coperta: fetiș texan pe patru roți

Înainte de a da play, vezi mașina. O Ford Coupe din 1933, roșie ca păcatul, cu faruri care te întreabă dacă ai acte-n regulă și motor care sună a blues pe patru roți. Mașina nu e doar design. E metafora întregului album: stil vechi, dar care bate tot ce mișcă.

E un soi de Batmobil al Sudului. Doar că în loc de Batman, ai trei haiduci care cântă despre gagici, drumuri și bărbi de 20 de centimetri.

Piesele: fiecare e o gară în deșert

1. Gimme All Your Lovin’

Piesa care a spart tot. Riff-ul e perfect. Are greutate, are swing, are acel “southern shuffle” care te face să dai din cap fără să știi de ce. Bateria e robotică – da, în premieră, Frank Beard a acceptat programare parțială. Nu s-a simțit niciodată mai viu un ritm făcut cu mașină.
Vocea lui Gibbons e uscată ca un trabuc pe apus.

„You got to whip it up / And hit me like a ton of lead.”
Fix așa se simte riff-ul.

2. Got Me Under Pressure

Energia din asta ar putea alimenta o fabrică de whisky. O piesă despre o gagică dominantă, o relație sufocantă, dar cu toată pasiunea în ea.
Basul lui Dusty Hill nu mai e doar acompaniament – e combustibil injectat direct în compresorul piesei. Solo-ul e scurt și nervos, ca o ceartă într-un bar cu neoane stricate.

3. Sharp Dressed Man

Aici intrăm în istorie. Piesa e un manifest despre stil. Nu despre lux, ci despre atitudine. Orice bărbat a visat măcar o dată să se plimbe pe stradă cu acest riff în fundal.
E piesa care spune: poți fi din Texas, dar dacă ai sacou, pantofi cu vârf ascuțit și pălărie, vei fi rege.
Clipul? MTV-ul în picioare. Gagici, limuzine, mecanici transformați în zei urbani.
Gibbons își pune pantofii și schimbă lumea.

„They come runnin’ just as fast as they can / ‘Cause every girl’s crazy ‘bout a sharp dressed man.”

Și noi, și ele. Confirmăm.

4. I Need You Tonight

Momentul lent. Și nu te aștepți să doară. Chitara e un suspin întins, ca o stradă goală la 2 noaptea.
E ca și cum Gibbons se oprește din glume și îți spune că da, și texanii iubesc. Dar cu decență și cu whisky pe noptieră.
Piesa plutește. E blues pur cu sintetizator subtil. O poezie pe fundal de neon roz. Și da, e sexy. Fără să încerce.

5. I Got The Six

Una scurtă, agresivă, veselă și plină de dublu înțeles.
„She’s got the Jack, I got the Six.”
E despre cărți? Poate.
E despre sex? Cu siguranță.
E despre joacă? Da, dar cu praf de pușcă în cărți.
Piesa e scurtă, murdară și genială. Cum trebuie.

6. Legs

Alt clasic. Alt hit cu videoclip istoric.
„She’s got legs, and she knows how to use them.”
E piesa în care texanii ridică femeia pe un piedestal de stiletto.
Nu e un cântec, e un marș erotic, o procesiune de bătut din palme și privit cu admirație.
Ritmul e mecanic, dar chitara e fluidă. Clipul? Epocă. Fetele în fuste scurte, bărbații blocați în admirație, și trupa venind cu mașina roșie ca salvatori ai stilului.

ZZ Top aici sunt zei ai picioarelor lungi, protectorii fetelor mișto, arbitri ai sex-appeal-ului texan.

7. Thug

Surpriză. Groove ciudat, bas synth, atmosferă aproape funky. E una din piesele experimentale, dar nu e slabă.
Are o tensiune mocnită, un vibe de ghetou rural, un Gibbons care devine mai șerpuit decât de obicei.
E despre băieți răi. Și pare că vrea să-l întreacă pe Prince… în Texas.

8. TV Dinners

Una dintre cele mai ironice piese ZZ Top.
E un blues despre mâncare la microunde.

„TV dinners / They’re goin’ to my head.”
Te umflă râsul. Dar e și profundă: spune ceva despre alienarea consumistă.
Și da, are clip. Cu monstruleți de plastic.
ZZ Top erau deja conștienți că rockul devenea circ. Și au râs primii.

9. Dirty Dog

Mai obscură, dar ritmată ca un Harley la relanti.
O piesă clasică de bar, cu riffuri repetate și o linie de tobe fix cât trebuie.
Nu e hit, dar e de atmosferă.
E piesa pe care bei o bere. Și nu schimbi canalul.

10. If I Could Only Flag Her Down

Un titlu genial.
Piesa e galop sudist. Un fel de blues rock turbo, despre o gagică pe care n-o poți prinde.
E despre obsesie, dar într-o cheie amuzantă.
Riffurile sunt rapide, vocea e căznită. Fix ce trebuie.

11. Bad Girl

Final în forță.
Aici se simte spiritul anilor ’70. Nu e digital, nu e prelucrat. E murdar, e grăbit, e instinctual.
Închide albumul ca o frână trasă în parcare.

ZZ Top îți spun: „Am fost buni, dar nu ne îmblânziți. Suntem tot haiducii din sud.”

Ce a fost Eliminator, de fapt?

• O revoluție cu chitara dată pe fuzz și cu voce joasă.
• Un album făcut de cowboy care au învățat să se joace cu sintetizatoarele fără să-și piardă cizmele.
• Un fenomen vizual. Primele videoclipuri-fetish ale MTV-ului. Fetele, barba, mașina. Au rămas în capul unei generații.

A fost și primul lor album cu un sunet „procesat”. Unii puriști au strâmbat din nas. Gibbons le-a răspuns calm:

„Am pus puțin plastic peste beton. Dar betonul era tot acolo.”

Și a avut dreptate. Sub synthuri și beat-uri, Eliminator e tot un disc de blues texan. Doar că l-au îmbrăcat în jachetă de piele roșie și l-au dus la televizor.

Moștenire? Nu, frate. ADN muzical.

Eliminator e printre puținele albume care:

• sunt hituri comerciale, dar nu și-au pierdut sufletul.
• sunt ale unei trupe bătrâne, dar au sunat mai fresh decât toate trupele de băieți.
• sunt făcute de 3 oameni, dar par scoase de 30.

Ultimul gând, în timp ce pui din nou Gimme All Your Lovin’

Dacă e vreodată să pornești la drum cu o singură casetă în torpedou, să fie asta.

Pentru că în mașina aia roșie a sudului, ești liber.
Nu-ți trebuie GPS. Nici permis.
Doar un volan imaginar, o barbă imaginară și o credință reală în puterea riff-ului.

ZZ Top nu te iau la bord pentru destinație.
Te iau pentru drum.
Și frate… ce drum.

Cine-a fost adevăratul rege al Sudului? ZZ Top sau Lynyrd Skynyrd?

Toți chitariștii din colț se opresc din riffuri. Barmanul își ține respirația. Iar eu… scriu mai jos cea mai onestă, dezlănțuită și cuprinzătoare judecată de valoare sudistă.

ZZ Top vs. Lynyrd Skynyrd

Cine a fost, cu adevărat, Sudul? Un proces cu chitara în mână și accent texan

Cazul 1: Lynyrd Skynyrd – Sudul idealist, rebel, romantic, tragic

Sunt din Jacksonville, Florida. Dar să nu te păcălească nisipul de plajă. Sunt Deep South până-n rărunchi.

Skynyrd e:

• Sudul care își iubește libertatea, armele și familia.
• Sudul care își cântă valorile și durerile cu lacrimi în ochi și sticlă în mână.
• Sudul care moare pe șosea, într-un avion spart, dar rămâne nemuritor.

Sweet Home Alabama nu e doar un hit. E un imn. E contraatacul unui Sud calomniat, în fața hipioților de la Nord.
Free Bird? Doamne… e o rugăciune rock pentru toți fiii rătăcitori care n-au știut niciodată să stea locului.

Ei sunt mitologia sudistă în variantă sinceră și tragică.
Când Ronnie Van Zant a murit, nu a murit doar o trupă. A murit o epocă.

Skynyrd înseamnă:

• mândrie regională fără aroganță
• gospel-ul combinat cu whisky și stratocaster
• solo-uri care nu se mai termină, pentru că durerea n-are stop

Cazul 2: ZZ Top – Sudul pragmatic, sexy, ironic, indestructibil

Texanii ăștia trei n-au scris ode. N-au plâns în studio. N-au avut tragedii.

Și totuși…
Au devenit cel mai rezistent trio sudist al istoriei.
Nu s-au despărțit. Nu s-au certat. Nu s-au plâns. Au cântat. Non-stop. Ca un tractor pe benzină pură.

ZZ Top e:

• Sudul care se distrează fără scuze
• Sudul cu femei frumoase, riff-uri scurte și pickup-uri cu decal
• Sudul care a trecut de MTV fără să-și piardă mustața

S-au jucat cu blues-ul. Cu funk-ul. Cu rock-ul industrial.

Dar n-au trădat niciodată: barba, chitara și swing-ul texan.
Au râs de toate clișeele și le-au îmbrățișat. Sharp Dressed Man e sudism stilizat. La Grange e prostia sublimă a bărbatului care merge la bordel și iese cu solo de blues în cap.

Verdictul final: Două Suduri. Două legende. O victorie cu barbișonul tras la sorți

Dacă vrei Sudul ca poveste, ca identitate apăsătoare, ca mândrie și rușine în același timp,

CÂȘTIGĂ LYNYRD SKYNYRD.

Ei sunt tragedia greacă a Sudului, spusă cu Marshall-urile date la maxim. Sunt sfâșietoare. Sunt poeți de cărbune.

Dacă vrei Sudul ca supraviețuire, ca ironie dulce, ca motor care merge și când pică toți ceilalți,

CÂȘTIGĂ ZZ TOP.

Ei sunt realitatea. Cei care n-au murit. Cei care s-au adaptat. Cei care au râs, au băut, au tras pe nas și au mers mai departe. Cu stil. Cu femei. Cu riff.

Sudul real? E undeva între ei.

• Are lacrimile lui Ronnie Van Zant în versuri.
• Are barba lui Billy Gibbons în zâmbet.
• Are un pic de răzvrătire, un pic de lene, un pic de sclipici, un pic de praf.

Dar dacă mâine ai doar un glonț în revolver și trebuie să alegi cine te reprezintă…

ZZ Top vine pe scenă, îți face cu ochiul și cântă doar patru note.

Și-ți amintești că Sudul e despre cum stai în bocanci când ți-e cald și lumea nu te mai înțelege.

Hai că am zis-o. Și dacă vrei… putem face și partea a doua:

„Allman Brothers vs. Black Crowes – cine a moștenit blues-ul alb?”

Dar pentru azi… Sudul e în bar, bea bere și râde: „Good call, cowboy. Good call.

Facem și partea a doua. Curând.