Cuvânt la Nașterea Domnului

Cerând îngăduință și iertare pentru îndrăzneala mea de la preoții și teologii care își vor arunca ochii pe aceste câteva rânduri, mă grăbesc să vă spun câteva cuvinte alături de sincerele mele urări de „Sărbători fericite” acum, în chiar noaptea nașterii Domnului (care, trebui să o spun pentru cei mai puțin obișnuiți cu tipicul bisericesc, a început odată cu vecernia din seara asta, adică de pe la ora 18.00).

Știu, cei mai norocoși și mai fericiți dintre dvs., cei care încă aveți o familie, rude sau prieteni în preajmă, sunteți chiar acum în procesul amplu de oferire de cadouri și atenții. Și bine faceți! Așa trebuie să facem, ba de fapt, ar trebui să o facem nu doar pentru cei apropiați, ci și pentru vecini sau mai puțini apropiați, ba și pentru străini sau chiar și dușmani, pentru orice om sau ființă aflată în nevoie.

Căci este momentul cadourilor, repetând și comemorând în acest fel nu doar gestul magilor, cei trei crai de la răsărit care scris este că au adus daruri de aur, smirnă și tămâie unui prunc născut acum vreo două mii de ani în Betleemul Iudeii, ci încercând să imităm și să întoarcem marele dar primit de fiecare în parte de la Tatăl nostru, Tatăl fiecăruia dintre noi: înomenirea lui Dumnezeu!

Nașterea pruncului Iisus, căci doar despre El e vorba în perioada asta, naștere despre care vorbim, colindăm și cântăm în fiecare an, nu este „doar” întruparea, sau mai corect spus înomenirea lui Dumnezeu – și acum aceste rânduri vor deveni mai îndrăznețe sau chiar șocante pentru unii – ci prilejul îndumnezeirii omului, ba chiar a întregii firi!

Deși poate să pară șocant, așa cum v-am avertizat, de Crăciun, sărbătorirea Nașterii Domnului, este vorba aproape exclusiv despre ÎnDumnezeirea Omului, fapt confirmat și întărit de bogata imnografie din slujbele ortodoxe din aceste zile, cântări pe care trebuie să le ascultați (de preferat chiar la biserică, mâine, la slujbă!) pentru a înțelege mai bine acest lucru. În stihira „Vitleeme, gătește-te” se spune că explicit „… Adevărul a venit, umbra a trecut și Dumnezeu oamenilor din fecioară S-a arătat, Cel ce a luat chip precum suntem noi și a ÎNDUMNEZEIT TRUPUL. Pentru aceasta Adam se înnoiește împreună cu Eva strigând „Pe Pământ bunăvoirea s-a arătat, ca să mântuiască neamul nostru!””

Să repetăm: „… Cel ce a luat chip precum suntem noi și a îndumnezeit trupul …”! Iar aceasta nu este o simplă „licență” poetică, fapt confirmat de unele, de foarte multe scrieri ale sfinților părinți (despre care sincer nu știu de ce nu se vorbește mai des în predicile preoților din bisericile noastre)!

Unul din acești sfinți părinți care s-a aplecat cu osebire asupra principalului scop, a finalității însăși, al creștinismului, a fost Maxim Mărturistorul, cel care în scrierea sa „Viața Preasfintei Fecioare” spune că „Dumnezeu urmărește cu voie statornică îndumnezeirea tuturor oamenilor”: „Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu vrea să lucreze pururea și în toți taina întrupării Sale.”

Într-o altă lucrare, „Răspunsuri către Talasie”, Sfântul Maxim îl numește pe Hristos „Doritorul mânturirii tuturor oamenilor, Care flămânzește după îndumnezeirea lor.”, într-un comentariu la Epistola a II-a a sf. Ap. Petru 1, 4 spunând explicit „Căci pentru asta ne-a și făcut, că „să ne facem părtași dumnezeiștii firi” (2 Petru 1, 4) și ai veșniciei Lui și să ne arătăm asemenea Lui prin îndumnezeirea cea după har, pentru care este toată existența și durata celor ce sunt și aducerea la ființă a celor ce nu sunt”.

Moment când iarăși îmi vine în minte o cântare din slujba Nașterii Domnului – „Ce te minunezi Marie” (glasul IV), teologie de cel mai înalt nivel cântată la orice strană din orice biserică de la orice colț de strană chiar pe 25 decembrie, în fiecare 25 decembrie:

„Hristos se naște, slăviți-L, Hristos din ceruri, întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă, cântați Domnului tot pământul, și cu veselie, lăudați-l ,noroade, că S-a preaslăvit!
„Pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, carele era cu totul întru stricăciune, căzăzând din viața cea dumnezeiască iarăși îl înnoiește, înțeleptul Ziditor, că s-a preaslăvit!
„Văzând ziditorul pe om pierind, pe cel căzut pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, carele era cu totul întru stricăciune, căzând din viața cea dumnezeiască, iarăși îl înnoiește, Înțeleptul ziditor că S-a preaslăvit!
„Văzând ziditorul pe om pierind, pe cel ce l-a zidit cu mâinile, plecând cerurile S-a pogorât, și pe acesta din dumnezeiască Fecioară tot îl înființează, cu adevărat întrupând-Se, că S-a preaslăvit!”
„Înțelepciunea, Cuvântul și Puterea, Fiul Tatălui și strălucirea, Hristos Dumnezeu, tăinuind-Se de puterile cele mai presus de lume și de cele de pe Pământ, și întrupând-Se ne-a înnoit pre noi, că S-a preaslăvit!”

Și iar mă întorc la Sfântul Maxim care spune că îndumnezeirea omului (și a întregii firi) a fost planul lui Dumnezeu „înainte de toți vecii”, plan în care era prevăzut „să se unească El însuși, fără schimbare, cu firea oamenilor prin unirea adevărată într-un ipostas, și să unească cu Sine în chip neschimbat firea omenească. Aceasta pentru ca El să devină om, precum numai El a știut, IAR PE OM SĂ-L FACĂ DUMNEZEU PRIN UNIRE CU SINE.” (!!!)

Ăsta este darul pe care l-am primit cu toții azi: ÎNDUMNEZEIREA, „unirea hotarului și a nehotărniciei, a măsurii și a nemăsuratului, a marginii și a nemărgnirii, a Creatorului și a creaturii , a stabilității și a mișcării”! Este un dar dat deci nu doar omului, ci întregii creaturi, creatură pe care omul, în calitate locțiitor al lui Dumnezeu în creație, o poate mântui și îndumnezei prin propria îndumnezeire, Sf Maxim spunând că „Taina Cinzecimii este deci unirea nemijlocită a celor providențiali cu Providența, adică unirea firii cu Cuvântul, prin lucrarea providenței, unire în care nu se mai arată nici timp, nici devenire”. Peste foarte multe sute de ani și Vasile Lovinescu ne spunea și el despre responsabilitatea noastră față de „ambianță”, cea pe care avem datoria să o mântuim prin contemplarea ei atentă și calmă în fiecare din peregrinările noastre.

Desigur, acest dar, îndumnezeirea, e un dar condiționat de prealabila mântuire a omului, mântuire pe care virtual am obținut-o odată cu sfântul botez, moment în care ne-am și lepădat de Satana și ne-am unit cu Hristos, ne-am îmbrăcat în Hristos, murind cu El pe cruce și înviind cu El a treia zi din groapă… Virtual! Dar o virtualitate reală, efectivă prin credință!

Mântuirea, condiția prealabilă, necesară dar nu suficientă a îndumnezeirii, o facem efectiv prin asemănarea, prin imitarea Domnului, imitare ce ar trebui să fie cotidiană, în fiecare oră și în fiecare secundă: ar trebui să fim smeriți ca El și să putem accepta ca, deși Dumnezeu al dumnezeilor și Domn al domnilor fiind, să ne naștem pribegi, în sărăcie, într-o iesle, să trăim pribegi și săraci, să fim batjocoriți, și umiliți, și bătuți fără să crâcnim, să fim darnici ca El, vindecând și înviind morții neamului omenesc care te va judeca strâmb și te va ucide, iertător ca El, iertând până și pe criminalii tăi spunând, „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac!”, și mai ales iubitor ca El, urmând „porunca nouă” pe care ne-a dat-o: „Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” Adică să fim oricând gata să ne dăm viața pentru aproapele, pentru aproapele ăla care ne hulește, ne trădează, ne bate, ne ucide fizic sau sufletește…

„Doar atât” avem de făcut! În rest, El a rezolvat totul pentru noi: suntem dumnezei – dacă vrem!, căci El a spus:
„Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr.
Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.
Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17: 19-24).
„Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.” (Ioan 1: 12, 13)

De aceea și Apostolul Pavel spune “Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea.
Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!
Astfel dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.” (Galateni 4)

Multe ar mai fi de spus, dar răbdarea voastră știu că are limite, și, în plus, vă las să descoperiți restul, totul chiar, ascultând (sau chiar cântând) cântările de la utrenia și liturghia Nașterii Domnului, unele dintre cele mai frumoase din tot anul bisericesc.

Vă las să vedeți și să spuneți „Taină străină văd și preaslăvită…” cântând troparul Nașterii:

„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!”

Și nu uitați: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat!”
Fiți iubitori, darnici, smeriți și grabnic iertători!

Sărbători fericite, dumnezei dumneavoastră!