De-ale Puterii: De la bibelourile din vitrina comunistă la jucătoarele de handbal de azi

Prin anii ʼ80, în casele românilor erau la mare căutare bibelourile de pus în vitrine. Ca niște trofee, tot felul de balerine, bețivi pe bănci, copii decupați 3D din Mizerabilii, pescăruși aplecați pe-o aripă, căței și lei, ciuperci și copaci.

Și, mândria oricărei vitrine cu bibelouri, statuete care înfățișau chinezi. Un spărgător de piatră, cu târnăcopul așezat falnic pe umăr, un pescar care ținea un bețișor de bambus și o ață de care atârna un peștoi, un alt pescar care mergea voinicește cu o legătură de pești la spinare. Or fi fost și alții, dar mama atât a putut să facă rost pe vremurile alea, când românii erau maeștri să facă rost de lucruri. Un cadou cu chinez se dădea ca dar la nuntă, atât erau de rare și de prețuite. Ca niște trofee. Coarne și capete de animale în alte secole de mult apuse, bibelouri în vitrină în secolul trecut.

Pentru copilul care eram atunci, statuetele alea nu însemnau nimic. Doar trebuia să am grijă să nu cumva să le sparg atunci când ștergeam praful inexistent din vitrina închisă cu geamuri. Înainte să vină musafirii, căci bibelourile erau de arătat la musafiri. Ele și franjurile la covoare, pieptănate nu prin smucirea colțului covorului, ci cu pieptănul. Iar întrebarea (legitimă, dacă mă întrebați atunci și acum) ce rost au bibelourile, căpăta un răspuns sec: Sunt frumoase. Pentru că pe vremea aia, conta foarte mult ce zicea lumea care îți intra în casă. Trebuia să ai lucruri frumoase. Nu și foarte scumpe, că te trezeai cu alte porcării la ușă sau în dosar.

Să facem lucrurile de ochii lumii a rămas și mai departe, mult după anii pomeniți mai sus. Și mai ales să avem lucruri frumoase, să se uite toți cu invidie la ce avem noi. Case frumoase să se învârtă după soare, mașini bengoase care să facă zgomot mare de la un stop la altul, ocolind gropile și frânând cât se poate la limitatoarele de viteză, haine frumoase de să nu poți închide ușile dulapurilor, pantofi cât de scumpi și de mulți. Trofee de arătat lumii, nu contează ce rate avem la bănci.

Trofee de arătat lumii. Alea sunt importante. Și, dacă se poate, cumpărate cu bani, nu făcute de fiecare dintre noi. Un tablou nu dă frumos pe perete dacă nu costă o cârcă de bani. O sculptură figurativă de un necunoscut e un nimic pe lângă o monstruozitate abstractă uluitor de scumpă, sculptată de un maestru binecunoscut, care numai el știe ce a vrut să facă.

E în desfășurare un campionat mondial de handbal feminin. Echipa noastră națională a isprăvit pe un merituos loc 12. Mai joacă doar ceva echipe nordice pentru primele patru locuri. Dar, dacă o să ne uităm la echipele care au jucat sau mai joacă acolo, o să vedem un lucru uluitor. Campionatul României dă cele mai multe jucătoare de la campionatul mondial. Mai multe decât Franța, Danemarca sau Ungaria. 73 de jucătoare de handbal de la turneul final joacă în campionatul nostru, din care 54 nu sunt românce.

Altfel spus, cluburile din România plătesc cel puțin 54 de jucătoare din străinătate să joace aici și să câștige trofee pentru aceste cluburi. Dacă le și câștigă, nu asta e întrebarea. Cât sunt plătite, asta e întrebarea. Mai mult decât în Danemarca, Norvegia, Suedia sau Franța sau altundeva, firește, că altfel ar merge acolo să joace. Multe cluburi de sport de la noi, clamând o sărăcie lucie și stând cu mâna întinsă pe la consiliile locale, județene și naționale, plătesc salarii de sportivi și sportive mai mari decât cele din țări mult mai bogate.

Așadar, cluburile din România, multe finanțate din bani publici, plătesc o grămadă de jucătoare din străinătate să joace pentru ele. Și să câștige trofee. Bine, nu le câștigă, am înțeles. Dar apare o întrebare firească: și jucătoarele române? Ele unde joacă? Ele nu joacă? Sau joacă la echipe care nu-și permit salarii așa mari? Da, acolo. Cu baze de pregătire pe măsură, cu antrenori pe măsură, cu clasări pe măsură în campionatul național. Iar când ajung la echipa națională, o duc pe un glorios loc 12 mondial. Bun și ăla, dar nu prea se potrivește în vitrina proaspăt ștearsă de praf.