De ce continuă prețurile să crească? Despre inflația galopantă care refuză să moară în România

Românul trăiește astăzi o experiență economică aparent absurdă: salariile cresc (mai ales la bugetarii premianți) pe hârtie, economia „merge”, PIB-ul nu se prăbușește, iar guvernele repetă obsesiv că ”situația este sub control”.

Pentru fraieri, însă, la supermarket, la energie, la chirii sau la servicii, senzația generală este alta: banii valorează tot mai puțin.

Nu este o impresie. Nu este panică mediatică. Nu este „psihologie colectivă”.

Prețurile cresc pentru că aproape toate mecanismele economice ale României împing în aceeași direcție — iar unele dintre ele nu mai pot fi controlate prin măsuri clasice.

Inflația actuală nu mai este un accident. A devenit stare structurală.

Inflația care nu mai pleacă

După șocurile pandemiei și explozia energetică provocată de războiul din Ucraina, majoritatea economiilor europene au început să stabilizeze inflația.

România — doar parțial.

Oficial, rata inflației a coborât față de vârfurile anilor precedenți. Practic însă, oamenii simt exact opusul: scumpirile continuă.

Explicația e simplă și incomodă:

inflația mare a devenit noul normal economic.

Nu mai avem salturi spectaculoase de prețuri ca în 2022–2023, ci o creștere lentă, continuă, persistentă. Exact genul de inflație cel mai greu de combătut.

Este diferența dintre un incendiu și o mocnire permanentă.

Incendiul se stinge.
Jarul arde ani întregi.

Primul motor: deficitul bugetar – elefantul din cameră

România funcționează pe datorie.

Statul cheltuie constant mai mult decât produce economia. Deficitul bugetar ridicat injectează permanent bani în piață, iar acești bani se transformă inevitabil în prețuri mai mari.

Logica economică e brutală:

• statul se împrumută masiv;
• salariile publice cresc;
• pensiile cresc;
• consumul rămâne artificial ridicat;
• firmele cresc prețurile pentru că există încă cerere.

Practic, statul încearcă să calmeze populația prin bani suplimentari, iar economia răspunde prin scumpiri suplimentare.

Un cerc perfect.

Și imposibil politic de rupt.

Niciun guvern nu vrea să fie cel care spune: „gata, strângem cureaua”.

Al doilea motor: energia – bomba economică permanentă

România produce energie. Are gaz. Are electricitate. Are resurse.

Și totuși, energia rămâne unul dintre principalele motoare ale scumpirilor.

De ce?

Pentru că piața energetică europeană funcționează pe preț marginal: energia se aliniază la cele mai scumpe surse disponibile, nu la cele mai ieftine.

Apoi apar particularitățile românești:

• scheme de plafonare complicate;
• întârzieri la decontări;
• furnizori sufocați financiar;
• investiții energetice întârziate ani la rând;
• taxe schimbate aproape anual.

Rezultatul: incertitudine permanentă.

Iar într-o economie modernă, incertitudinea se traduce direct în prețuri mai mari.

Nicio companie nu reduce costurile când nu știe ce lege apare peste trei luni.

Al treilea motor: inflația importată

România importă masiv.

Importă alimente procesate.
Importă produse industriale.
Importă tehnologie.
Importă combustibili rafinați.

Asta înseamnă că inflația globală devine automat inflație locală.

Chiar dacă economia internă ar fi perfect administrată — ceea ce nu este — România ar continua să importe scumpiri din exterior.

Euro mai puternic?
Costuri logistice mai mari?
Tensiuni geopolitice?

Toate ajung direct pe bonul fiscal românesc.

Paradoxul românesc: puterea de cumpărare scade, dar prețurile cresc

Teoretic, când populația sărăcește, prețurile ar trebui să se stabilizeze.

În România nu se întâmplă asta.

De ce?

Pentru că economia este fragmentată social.

Există simultan trei Românii:

1. România vulnerabilă, care reduce consumul drastic;
2. România stabilă, care încă rezistă;
3. România cu venituri mari, alimentată de IT, sector public superior, fonduri europene și servicii premium.

Retailul și serviciile își calibrează prețurile după segmentul care încă poate plăti — nu după cel care nu mai poate.

Cu alte cuvinte: magazinele nu stabilesc prețurile pentru cei săraci.

Le stabilesc pentru cei care încă scot cardul fără să clipească.

Profiturile și „inflația oportunistă”

Un subiect rar discutat oficial: companiile au descoperit că publicul s-a obișnuit cu scumpirile.

Când toată lumea se așteaptă la creșteri de prețuri, devine mai ușor să le aplici.

A apărut ceea ce economiștii numesc „inflație oportunistă”:

• costurile cresc puțin;
• prețurile cresc mai mult;
• diferența devine profit.

Nu toate firmele fac asta. Dar suficiente cât să mențină spirala activă.

Și adevărul incomod este că nimeni nu mai are interes real să reducă rapid prețurile.

Nici statul.
Nici companiile.
Nici băncile.

De ce nu reușește BNR să „omoare” inflația

Banca Națională a folosit arma clasică: dobânzile mari.

Problema este că România nu mai suferă doar de inflație monetară.

Suferă de:

• inflație energetică,
• inflație fiscală,
• inflație geopolitică,
• inflație structurală.

Dobânzile pot tempera creditele. Nu pot ieftini energia, lanțurile logistice sau deciziile politice.

BNR poate încetini economia.

Nu o poate repara.

Statul român și reflexul fatal: intervenții târzii

România reacționează aproape mereu după ce problema a devenit criză.

Plafonări.
Compensări.
Scheme temporare.
Ajutoare punctuale.

Toate tratează simptomele.

Niciuna nu schimbă cauzele:

• productivitate scăzută;
• dependență de importuri;
• investiții lente;
• birocrație masivă;
• politici fiscale imprevizibile.

Economia merge înainte nu datorită strategiei, ci în ciuda ei.

Marea întrebare: sunt scumpirile justificate?

Parțial, da.

Energia globală, războaiele comerciale, costurile financiare și reorganizarea economiei mondiale justifică o parte a inflației.

Dar nu întregul fenomen inflaționist.

O bună parte a scumpirilor românești vine din factori interni:

• ineficiență administrativă;
• lipsa concurenței reale în unele sectoare;
• politică fiscală contradictorie;
• neîncredere economică permanentă.

România plătește nu doar crizele globale, ci și propriile întârzieri istorice.

Ce urmează: adevărul pe care nimeni nu îl spune

Prețurile nu vor reveni la nivelurile de acum câțiva ani.

Acea lume economică a dispărut.

Cel mai probabil scenariu pentru următorii ani este:

• inflație moderată, dar persistentă;
• creșteri salariale care doar urmăresc prețurile;
• sentiment permanent de scumpire.

Nu trăim o criză temporară.

Trăim o resetare a nivelului de trai.

Inflația ca mod de viață

România anului 2026 nu se confruntă cu o explozie economică, ci cu o transformare tăcută.

Statul încearcă să cumpere stabilitate socială prin cheltuieli.
Companiile încearcă să supraviețuiască prin prețuri mai mari.
Banca centrală încearcă să țină echilibrul fără să provoace recesiune.

Iar cetățeanul încearcă să înțeleagă de ce salariul lui pare tot mai mic, deși cifra din fluturaș crește.

Inflația nu mai este o anomalie.

A devenit decorul permanent al economiei românești.

Și adevărata întrebare nu mai este de ce cresc prețurile.

Ci dacă România are curajul să construiască o economie care să nu mai trăiască, la nesfârșit, din scumpiri.

Soluții? Hmm…

Când salariul nu ține pasul cu prețurile, ai doar două variante reale: ori îți crești venitul, ori îți scazi costurile. Restul e poezie socială cu lumânări. Și da, e nedrept. Dar nedreptatea nu plătește facturi.

Uite un plan practic, fără yoga financiară și fără „renunță la cafeaua de specialitate” (că nu cafeaua te rupe în două, ci facturile și mâncarea).

1) Fă un audit brutal: unde se scurge sângele

Nu „buget”, nu „excel”, nu „planificare”. Audit. Ca la DNA.

În 30 de minute, notezi pe o foaie doar 4 capitole:

• Locuință (chirie/rate, întreținere, utilități)
• Mâncare (supermarket + livrări + „mărunțișuri”)
• Transport (combustibil/abonament/reparații)
• Abonamente & scurgeri (telefon, TV, streaming, aplicații, comisioane bancare, „rate mici”)

Adevărul e că 80% din pierderi sunt acolo. Nu la două beri.

Regula simplă:

Dacă nu poți reduce un capitol cu 10–15% în 30 de zile, ai nevoie de o schimbare mai mare (venit, locuință, job).

2) Taie “abonamentul la viața altora”

Sună banal, dar e mortal: în scumpiri, oamenii se duc fix în consum de anestezie:

• livrări,
• „hai să nu gătim azi”,
• cafea pe drum zilnic,
• cumpărături mici, dese.

Nu pentru că sunt proști, ci pentru că sunt obosiți. Dar oboseala te sărăcește cel mai eficient.

Ținta: reduce livrările/ieșirile la jumătate, nu la zero. Zero nu rezistă nimeni. Jumătate e realist.

3) Mâncarea: nu „ieftin”, ci “eficient”

Supermarketul a devenit un cazino. Intri după pâine, ieși cu „pâine + 11 nimicuri”.

Ce funcționează:

• cumpărături maxim de 2 ori/săptămână
• listă scurtă + limită de sumă
• rotație de meniuri: 5–6 feluri repetitive (da, repetitive; repetitiv e salvator, nu deprimant)

Banii se pierd pe varietate inutilă. Varietatea e bună când ai lux. Când n-ai, e sabotaj.

4) Locuința: aici e războiul adevărat

Dacă chiria/rata + utilitățile îți mănâncă mai mult de 40–45% din venit, poți să faci toate „trucurile” din lume: tot la limită vei sta.

Soluții incomode, dar reale:

• renegociere chirie (da, se poate — mai ales dacă ești chiriaș stabil)
• mutare într-o zonă mai ieftină (dureros, dar eficient)
• împărțit costuri (cameră/partener/roommate) dacă ești singur

Asta e categoria “nu-mi place, dar îmi place să trăiesc”.

5) Datorii: dușmanul cu dobândă

În perioade de inflație + dobânzi, datoriile proaste îți mănâncă viitorul.

Ordinea corectă:

1. card de credit / overdraft / „cumperi acum, plătești mai târziu”
2. credite de consum
3. rate cu dobândă variabilă (dacă te sufocă)

Dacă ai vreo combinație din astea, primul obiectiv nu e „economisire”. E eliminarea dobânzii.

6) Creșterea venitului: ăsta e butonul mare

Știu: pare ușor de spus. Dar în practică, e singura mișcare care schimbă jocul.

Ai trei căi, și una e de obicei mult mai realistă decât pare:

A) Job hopping controlat (schimbare de job)

În România, „loialitatea” e deseori un sport practicat de fraieri.
Cele mai mari creșteri salariale vin din schimbare, nu din „mărire anuală”.

Ținta: +15–30% în 6 luni, nu mâine.

B) Al doilea venit mic, dar stabil

Nu “side hustle” cu Lamborghini imaginar. Ci ceva concret:

• freelancing pe ce știi deja (scris, editare, traduceri, social media, foto, design, consultanță)
• meditații / training / cursuri
• proiecte pe termen scurt

Un plus de 500–1000 lei lunar îți schimbă dramatic respirația.

C) Negociere la actualul job — dar cu muniție

Nu cu „am nevoie”, ci cu:

• rezultate,
• responsabilități,
• comparație de piață,
• alternativă (interviuri în paralel).

Negocierea fără opțiuni e rugăciune.

7) Protecție: ce faci ca să nu te rupă următorul șoc

Inflația nu e singura problemă. Problema e că vine cu surprize: reparații, medical, rate, facturi.

Ținta minimă:

• un fond de rezervă de o lună de cheltuieli, apoi două, apoi trei.
  Nu e „lux”. E vestă antiglonț.

Și dacă nu poți economisi „serios”, începi cu ridicolul:

• 50 lei/săptămână.
  Ridicolul constant bate planul perfect abandonat.

8) Și partea morală: da, ai dreptate să fii furios

Întrebarea ta are și o componentă de demnitate: „serios, noi plătim și ei fac prostii?”

Da. Așa funcționează România de decenii: costurile sunt socializate, profiturile sunt private.

Dar dacă rămâi doar în furie, ei câștigă de două ori:

• prima dată când îți golesc buzunarul,
• a doua oară când îți golesc energia.

Furia e combustibil bun doar dacă o bagi în acțiuni. Altfel te mănâncă.

Un “plan de 30 de zile”, pe scurt (și realizabil)

1. Tai livrările/ieșirile la jumătate
2. Cumperi de 2 ori/săptămână, listă fixă
3. Verifici toate abonamentele/comisioanele și elimini 2–3
4. Îți alegi o singură țintă de venit extra (mică, concretă)
5. Începi fondul de rezervă, oricât de mic
6. Dacă locuința îți mănâncă peste 45% din venit: plan de schimbare în 3–6 luni

Nu murim de inflație. Murim de explicații

Românii nu sunt confuzi pentru că nu înțeleg economia. Sunt confuzi pentru că realitatea contrazice permanent discursul oficial.

Ni se spune că inflația scade, dar coșul zilnic se umflă.
Ni se spune că economia crește, dar nivelul de trai se contractă.
Ni se spune că lucrurile se stabilizează, dar fiecare lună pare mai scumpă decât precedenta.

Adevărul incomod este că România nu traversează doar o perioadă de scumpiri, ci o redistribuire tăcută a bunăstării.

O parte a societății reușește să țină pasul cu noua economie — prin salarii indexate, contracte flexibile, acces la capital sau poziții protejate. Cealaltă parte descoperă că munca ei valorează, în termeni reali, tot mai puțin.

Iar aici apare ruptura psihologică: oamenii nu mai simt că trăiesc într-o economie, ci într-un mecanism care funcționează indiferent dacă ei rezistă sau nu.

Inflația nu mai este percepută ca fenomen economic. Devine sentiment social. Devine frustrare acumulată. Devine neîncredere.

Și poate acesta este cel mai periculos efect: nu scumpirea pâinii sau a energiei, ci ideea că nimeni nu mai controlează direcția.

Pentru că atunci când cetățeanul ajunge să creadă că sistemul nu îl mai protejează, nu mai cere soluții economice. Începe să caute salvatori.

Istoria arată că marile crize nu apar când oamenii sărăcesc brusc, ci când înțeleg că sărăcirea devine permanentă.

România anului 2026 nu este o țară în colaps economic. Este o țară în care nivelul de trai se rescrie lent, aproape insesizabil, iar adaptarea cade exclusiv pe umerii individului.

Prețurile vor continua să crească. Explicațiile vor continua să curgă.
Întrebarea reală nu mai este dacă inflația poate fi oprită.

Întrebarea este cât timp poate o societate să accepte că muncește la fel — și trăiește tot mai puțin.