De ce este Iranul atât de diferit? O analiză etnico-religioasă a revoluției în desfășurare

Iranul se remarcă în Orientul Mijlociu prin identitatea sa unică, forjată de un mozaic etnic complex și de un patrimoniu cultural și religios milenar. În timp ce majoritatea țărilor din regiune sunt vorbitoare de limbă arabă și de religie predominant sunnită, Iranul este o națiune majoritar persană, cu limba farsi și cu Islamul șiit ca religie de stat.

Această diferență fundamentală – etnică și confesională – explică în parte de ce Iranul este atât de diferit. Însă particularitățile merg mult mai adânc: actualul regim de la Teheran, condus de clerici șiiți (ayatollahi), promovează o ideologie islamistă strictă care intră adesea în conflict cu identitatea persană pre-islamică a populației.

Acest clivaj etno-religios intern, alături de frustrările economice și sociale, a alimentat revolta populară aflată în plină desfășurare împotriva regimului.

În cele ce urmează vom analiza din toate unghiurile această situație – de la compoziția etnică a clasei conducătoare și rolul vechii religii persane (zoroastrismul), până la motivele interne ale revoluției actuale și perspectivele realiste în cazul prăbușirii regimului ayatollahilor.

Mozaicul etnic și originea clasei conducătoare

Iranul este locuit de un amalgam de grupuri etnice: persani (aproximativ jumătate din populație), dar și numeroase minorități precum azeri (turcici), kurzi, arabi, baluci, turkmeni, precum și altele. Această diversitate a fost atât o forță a țării, cât și o sursă de tensiuni istorice.

Persanii (poporul iranian nativ, de limbă indo-europeană) au fost purtătorii vechii civilizații persane și constituie nucleul identitar al Iranului.

Azerii – o populație turcică din nord-vest (Azerbaidjanul de Sud) – reprezintă cea mai numeroasă minoritate (aprox. 20-25% din populație), conviețuind de secole cu majoritatea persană.

Pe lângă ei, kurzii (în vest), arabii din Khuzestan (sud-vest), balucii (sud-est) și turkmenii (nord-est) completează tabloul etnic.

Deși regimul instaurat după 1979 se revendică islamic și “trans-etnic”, realitatea puterii în Iran are și o componentă etnică interesantă.

Actuala elită conducătoare – concentrată în jurul supremeului lider și a Gărzilor Revoluționare – cuprinde numeroase persoane de origine turcică (în special azeră). Chiar și Liderul Suprem, ayatollahul Ali Khamenei, are rădăcini azere prin tatăl său (originar din provincia Azerbaidjanului Iranian), în timp ce mama sa este persană din Yazd. În mod similar, de-a lungul istoriei moderne a Iranului, multe figuri de vârf au provenit din comunitatea azeră sau alte minorități, în ciuda faptului că marea masă a populației este persană. Această situație amintește de un vechi pattern istoric: timp de câteva secole, Persia a fost condusă de dinastii de origine turcică (de la sultanii selgiucizi și până la șahii safavizi și qajari), în timp ce populația majoritară era persană.

Astfel, unii comentatori au comparat Iranul contemporan cu un imperiu în care un grup minoritar domină majoritatea – analogie inspirată de istoria altor imperii (cum ar fi dinastia manciuriană Qing în China, care a condus majoritatea Han).

Totuși, în Iranul actual, legitimitatea regimului nu se bazează pe etnie, ci pe ideologia religioasă.

Regimul ayatollahilor încearcă să minimalizeze diferențele etnice, promovând identitatea islamică șiită ca liant național. De pildă, deși Khamenei însuși este pe jumătate azer, el rareori subliniază acest fapt, prezentându-se întâi de toate ca lider islamic al tuturor iranienilor.

Cu toate acestea, tensiuni etnice există:

Unele minorități acuză discriminare sau lipsă de autonomie, iar majoritarii persani, la rândul lor, pot resimți o frustrare tacită că țara lor ancestrală este condusă de un grup de clerici din care mulți nu le împărtășesc pe deplin originea etnică și care par să pună ideologia religioasă mai presus de mândria națională persană.

Identitatea persană vs. ideologia islamistă

Un element cheie care face Iranul diferit este conflictul latent între identitatea culturală persană și ideologia islamistă a statului. Persia antică are o moștenire grandioasă: imperii milenare (Ahemenid, Part, Sasanid), limba și literatura persană bogată (de la poeții clasici ca Hafez și Ferdowsi până la cultura modernă), precum și tradiții pre-islamice bine înrădăcinate. Centrală în acest patrimoniu este vechea religie a perșilor, Zoroastrismul – religia profetului Zarathustra, care a fost dominantă în Iran timp de peste un mileniu, până la cucerirea arabă islamică din secolul VII.

Zoroastrismul (sau mazdeismul) este o credință monoteist-dualistă străveche, venerând pe zeul suprem Ahura Mazda și învățând lupta eternă dintre Adevăr (Așa) și Minciună (Druj), adică dintre bine și rău. Este, de fapt, una dintre cele mai vechi religii monoteiste, punând accent pe responsabilitatea morală individuală: gânduri bune, cuvinte bune, fapte bune – acesta era principiul de bază. În epoca sa de glorie, Zoroastrismul era religie de stat a Imperiului Persan și a modelat profund cultura persană: de la sărbători precum Nowruz (Anul Nou persan, celebrat la echinocțiul de primăvară) până la simbolistica focului sacru (templurile zoroastriene păstrau focul aprins ca simbol al purității divine). În contrast, Islamul (religia cuceritorilor arabi) a adus o nouă paradigmă spirituală în Iran: tot monoteistă, dar de sorginte abrahamică, cu o lege religioasă proprie (Sharia) și cu accent pe comunitatea islamică (Umma) mai presus de identitățile naționale preexistente. Treptat, majoritatea perșilor au adoptat Islamul (în special ramura șiită după sec. XVI sub safavizi), iar Zoroastrismul a intrat în declin, devenind religia unei mici comunități minoritare.

Diferențe între Zoroastrism și Islam:

• Origine și vechime: Zoroastrismul s-a născut pe teritoriul Persiei antice (probabil în mileniul II î.Hr.) și a precedat cu mult Islamul (apărut în secolul VII d.Hr. în Arabia).
• Doctrină: Zoroastrismul pune accent pe dualismul etic (bine vs rău ca forțe cosmice opuse), deși recunoaște un singur Dumnezeu suprem (Ahura Mazda). Islamul este un monoteism absolut, respingând orice dualitate divină – la musulmani, binele și răul nu sunt zei independenți, ci tot creația unicului Dumnezeu (Allah), diavolul nefiind egalul lui Dumnezeu.
• Practici: Zoroastrienii venerează focul ca simbol al luminii divine și practică rugăciuni în temple unde arde permanent un foc sfânt. Ei pun accent pe puritate rituală și pe protejarea naturii (de exemplu, evitatul poluării elementelor sacre pământ, apă, foc). Musulmanii, în schimb, se roagă direct lui Allah de cinci ori pe zi, oriunde s-ar afla, și nu admit niciun obiect de cult (foc, icoane etc.) care să fie venerat – ar fi considerat idolatrie.
• Răspândire și atitudine față de convertiri: Zoroastrismul a fost istoric o religie etnică, concentrată în Iran și comunitățile persane, nefiind foarte misionară (convertirile erau rare, majoritatea zoroastrienilor se nășteau în familii adepte). Islamul, dimpotrivă, este o religie universalistă și misionară, care în primele secole s-a răspândit rapid prin cuceriri și predicare, așteptând de la noii supuși să accepte islamizarea. În Persia medievală, convertirea la Islam a fost stimulată de diverse politici (musulmanii aveau privilegii fiscale și sociale față de “necredincioși”).

După Revoluția Islamică din 1979, Zoroastrismul a devenit practic invizibil în spațiul public iranian.

Noul regim teocratic a impus o identitate profund islamică statului iranian, considerând Islamul (șiit) nu doar religie majoritară, ci fundament al legitimării politice. Constituția Republicii Islamice recunoaște în mod oficial câteva minorități religioase “admise” – creștinii (armeni și asirieni), evreii și zoroastrienii – permițându-le teoretic libertatea de a-și practica credința “în limitele legii”. Prin urmare, Zoroastrismul nu este interzis explicit pe hârtie: comunitatea zoroastriană (câteva zeci de mii de persoane astăzi) are dreptul la un loc rezervat în Parlamentul iranian și la propriile ritualuri restrânse. Totuși, în practică, vechea religie a perșilor este puternic marginalizată și supusă unor restricții severe. Orice tentativă de convertire a unui musulman la Zoroastrism (sau la altă credință) este considerată apostazie – crimă gravă în legea islamică – și se pedepsește.

De asemenea, regimul privește cu suspiciune pe oricine încearcă să revigoreze public cultul zoroastrian ori să facă prozelitism pentru acesta. Astfel, Zoroastrismul supraviețuiește doar în enclavele sale tradiționale (precum orașul Yazd) și în cercuri foarte discrete.

În schimb, ceea ce a reapărut în forță este identitatea persană pre-islamică ca element de mândrie și protest cultural.

Paradoxal, politicile represive islamiste au stârnit în rândul multor iranieni o redescoperire a rădăcinilor pre-islame. În ultimele decenii – și mai ales de la valul de proteste din 2022 încoace – tot mai mulți iranieni, în special tineri educați, se declară deziluzionați de religia oficială și revalorizează moștenirea persană. Acest fenomen ia forme variate:

• Sărbători străvechi reînviate: Nowruz, care marchează Anul Nou de primăvară, a fost dintotdeauna celebrat în Iran (inclusiv sub regimul islamic), dar inițial autoritățile islamiste îl priveau cu răceală pentru originea sa zoroastriană. În ultimii ani, însă, Nowruz a devenit și un prilej de manifestare a spiritului național persan și de sfidare tacită a regimului – de exemplu, în 2023, în plină mișcare de protest „Femeie, viață, libertate”, siturile istorice pre-islamice precum Persepolis au fost luate cu asalt de vizitatori în timpul vacanței de Nowruz, ca un gest de reconectare la trecutul pre-islamic. Regimul, simțindu-se amenințat, a reacționat neliniștit.
• Cultul lui Cyrus cel Mare: O tendință emblematică este popularitatea figurilor din vechea istorie persană ca simbol al rezistenței la teocrație. Cyrus cel Mare, întemeietorul Imperiului Ahemenid, venerat pentru toleranța și justiția sa (celebrul Cilindru al lui Cyrus este considerat de unii prima cartă a drepturilor omului), a devenit un simbol naționalist. Din 2016 încoace, mii de oameni au început să se adune anual la mormântul lui Cyrus de la Pasargade, pe 29 octombrie (numită spontan “Ziua lui Cyrus”), scandând sloganuri patriotice și anti-regim. Participanții intonează lozinci precum „Iranul este patria noastră, Cyrus este tatăl nostru”, exprimând astfel atașamentul față de identitatea persană în opoziție cu conducerea islamistă. Regimul a răspuns cu arestări (sute de persoane au fost reținute atunci) și, ulterior, prin închiderea accesului la sit în fiecare an în preajma acelei date. În loc să stingă fenomenul, represiunea i-a conferit și mai multă semnificație de protest – o dovadă că pentru mulți iranieni mândria națională istorică a devenit un refugiu și un stindard anti-regim.
• Abandonarea religiei oficiale:

Sondaje neoficiale recente arată o scădere dramatică a aderenței iranienilor la Islamul șiit promovat de stat. Conform unui studiu independent realizat online în 2020, procentul celor care se mai identifică drept “musulmani” a scăzut mult sub jumătate, iar aproximativ 8% dintre respondenți s-au declarat zoroastrieni.

Desigur, majoritatea acestor nou declarați “zoroastrieni” nu sunt practicanți ai ritualurilor lui Zarathustra, ci mai degrabă folosesc eticheta ca pe o afirmație identitară: e o formă de a spune “nu mai suntem cu voi, clericii”, revendicând o altă identitate spirituală decât cea impusă.

În plus, există și cazuri concrete de convertiri: de exemplu, membri ai tribului Bakhtiari (un grup etnic iranian) au început să treacă la Zoroastrism, conform chiar unor clerici îngrijorați de acest fenomen. Alți tineri se convertesc la creștinism (în adunări clandestine, biserici de casă) sau chiar la credințe alternative (budism, de pildă) – orice pentru a se delimita de Islamul oficial.

Toate aceste tendințe indică un eșec al regimului de a menține supremația religiei de stat în conștiințele oamenilor. Populația Iranului pare, în medie, tot mai secularizată și mai ostilă amestecului religiei în guvernare. Un indiciu grăitor: chiar surse din interiorul establishment-ului recunosc că moscheile sunt goale.

În jur de două treimi din moscheile Iranului ar fi practic nefolosite din lipsă de credincioși, iar la rugăciunea colectivă de vineri participă în mod regulat doar o mică fracțiune a populației (un sondaj cultural oficial scurs în presă arăta că 45% dintre iranieni nu merg niciodată la moscheea de vineri, iar interesul general pentru religie a scăzut accentuat în ultimii ani).

În concluzie, Iranul de astăzi trăiește o fractură identitară profundă:

Pe de o parte, un regim teocratic ce vrea să definească țara exclusiv prin prisma Islamului șiit revoluționar; pe de altă parte, o societate tot mai educată, mândră de moștenirea ei veche și dornică de normalitate seculară. Această dinamică explică în bună măsură efervescența revoltei actuale: nu este doar o revoltă politică, ci și un conflict al valorilor – între dogma islamistă a conducătorilor și valorile național-culturale și libertare ale multor iranieni de rând.

Revoluția în desfășurare și cauzele interne ale acesteia

În toamna anului 2022, Iranul a fost zguduit de proteste masive declanșate de moartea tinerei kurde Mahsa Amini, aflată în custodia “poliției moralității” pentru presupusa purtare necorespunzătoare a hijabului. Sloganul „Femeie, Viață, Libertate” a galvanizat societatea, indicând faptul că nemulțumirea depășea cu mult incidentul inițial: femeile și bărbații deopotrivă contestau întregul edificiu de opresiune și ideologie al regimului.

Acele proteste au fost cele mai ample din 1979 încoace și au continuat, cu intensități variabile, pe parcursul lui 2023. Iar spre finalul lui 2025, o nouă undă de șoc a lovit regimul – prăbușirea monedei naționale (rialul) și agravarea crizei economice au reaprins demonstrațiile la o scară și mai mare, ducând atmosfera la un punct critic.

Astfel, Iranul se găsește astăzi în pragul a ceea ce mulți numesc o revoluție în plină desfășurare.

Principalii factori interni care alimentează această revoltă națională sunt:

• Opresiunea religioasă și socială: După peste patru decenii de dictatură teocratică, numeroși iranieni s-au săturat de regulile represive impuse în numele religiei. Obligația femeilor de a purta hijab și codul strict vestimentar, segregarea de gen în multe aspecte ale vieții publice, cenzura morală, persecuția minorităților de credință (precum baha’i, care sunt complet interziși) – toate acestea au generat resentimente profunde.
• Generațiile tinere, în special, doresc libertăți civile și resping amestecul poliției religioase în viața privată. Femeile, care au fost ținta unor politici discriminatorii sistematice, s-au aflat în avanpostul protestelor – imaginile cu tinere arzându-și hijaburile sau tăindu-și părul public au făcut înconjurul lumii, simbolizând dorința de emancipare.
• Identitatea națională și revolta culturală: Așa cum am detaliat, există un curent de redescoperire a identității persane și laice care contrazice ideologia oficială. Mulți protestatari scandează nu doar lozinci pro-democrație, ci și mesaje naționaliste iraniene, cerând un stat care să le respecte cultura și istoria, nu să le-o nege. Drapelul național al Iranului pre-revoluționar (cu leul și soarele, simboluri regale persane) a reapărut la unele manifestații în locul actualului drapel islamic – un gest de provocare identitară.
• Chiar și faptul că protestele au cuprins toate regiunile și grupurile etnice ale țării este notabil: kurzi, persani, baluci, azeri, toți au avut motive să iasă în stradă împotriva regimului. De pildă, în provincia Sistan-Balucistan (locuită majoritar de baluci suniți), revolta a fost alimentată atât de solidaritatea cu restul țării, cât și de furia locală față de abuzurile forțelor de securitate (cazul “Vinerea sângeroasă” de la Zahedan, când zeci de protestatari baluci au fost împușcați în septembrie 2022).
• În Kurdistanul iranian, vechi aspirații naționale se împletesc cu resentimentele față de regim – moartea Mahsa Amini, ea însăși kurdă, a cristalizat frustrări acumulate. Chiar și în Azerbaidjanul iranian (majoritar azer șiit ca religie, teoretic mai loial regimului), tinerii au ieșit în stradă, semn că nemulțumirea economică și dorința de libertate au depășit bariera potențialelor afinități etnice cu unii lideri.
• Unitatea în diversitate manifestată pe străzi – iranieni de toate originile scandând împreună “Moarte dictatorului!” – arată caracterul profund intern al revoltei: nu este o intrigă externă, ci voința poporului iranian satul de opresiune.
• Criza economică și corupția: Economia Iranului suferă grav, afectată de sancțiunile internaționale, dar și de proasta gestiune și corupția endemică a regimului. Rata inflației a explodat, moneda națională s-a devalorizat dramatic (spre sfârșitul lui 2025, discrepanța între cursul oficial și cel real era uriașă, iar rialul practic își pierduse funcția de rezervor de valoare). Șomajul și perspectivele limitate pentru tineri (inclusiv absolvenți bine pregătiți) au alimentat frustrările.
• Un punct de cotitură a fost când oamenii au realizat că regimul privilegiază o elită restrânsă – Gărzile Revoluționare și clasa politică clientelară – care prosperă chiar și sub sancțiuni prin contrabandă și rente, în timp ce populația generală suferă. S-a ajuns la situația absurdă în care există de fapt două economii: una oficială, în colaps (salariile bugetarilor plătite în riali tot mai fără valoare), și alta subterană, în care cei conectați la putere tranzacționează în valută sau în petrol contra favoruri.
• Acest context economic dezastruos a convins până și bazele tradiționale ale regimului (cum ar fi micii comercianți din bazaruri) să își piardă răbdarea – în decembrie 2025, greva negustorilor din Marele Bazar al Teheranului, protestând față de prăbușirea monedei, a marcat extinderea revoltei și în zone care odinioară sprijineau regimul. În esență, regimul a pierdut contractul social: nu mai poate asigura bunăstare și stabilitate economică, iar oamenii nu mai sunt dispuși să tolereze lipsa de libertate de dragul securității materiale (care oricum a dispărut).
• Lupte interne pentru putere și succesiune: Sănătatea șubredă și vârsta avansată a liderului suprem Khamenei (86 de ani) creează incertitudine la vârful statului. Diferite facțiuni ale regimului – aripa dură a Gărzilor Revoluționare, clericii tradiționali, tehnocrații “pragmatici” – se poziționează pentru succesiunea la conducere. Aceste fricțiuni interne au slăbit coeziunea taberei de la putere. Deja în 2024, Iranul a trecut printr-un șoc politic când președintele ultraconservator Ebrahim Raisi (considerat un potențial succesor al lui Khamenei) a murit într-un accident de elicopter. Ulterior, alegerile anticipate au adus în funcția de președinte un politician reformist moderat (Masoud Pezeshkian), semn al presiunii publice pentru schimbare. Totuși, nici măcar un președinte mai moderat nu poate schimba sistemul atâta timp cât puterea reală rămâne în mâinile liderului suprem neales și ale Gărzilor.
• Între timp, pe fondul protestelor continue, se zvonește că inclusiv unii membri ai aparatului de securitate își pun întrebări despre viitor – există rapoarte de demisii, refuzuri de a deschide focul și fisuri în unitatea de comandă. Dacă aceste defecțiuni interne se accentuează, regimul s-ar putea prăbuși din interior. Pe scurt, ayatollahii par tot mai izolați, chiar și în propria curte, ceea ce alimentează curajul populației de a-i contesta deschis.

Combinația acestor factori face ca situația Iranului să fie cu adevărat diferită de alte crize din regiune.

Aici avem un popor educat, cu un puternic simț identitar, care s-a mobilizat împotriva unei dictaturi religioase epuizate moral și economic. Nu e vorba de un război civil interetnic sau sectar (cum a fost de pildă în Siria sau Irak), nici de o simplă schimbare de guvern; este o confruntare între societate și regim, cu miza unei transformări de paradigmă în conducerea țării.

Până unde poate merge revoluția? Perspective realiste

Întrebarea inevitabilă este: ce se va întâmpla dacă pică regimul ayatollahilor? Având în vedere forța și persistența revoltei, scenariul căderii Republicii Islamice nu mai pare o fantezie îndepărtată, ci o posibilitate luată în serios atât de iranieni, cât și de observatorii internaționali. Totuși, viitorul rămâne incert. Istoria ne învață că prăbușirea unui regim autoritar poate duce către evoluții multiple – unele dorite de protestatari, altele nedorite. Strict din perspectiva analizelor realiste făcute de experți, se conturează câteva scenarii principale:

1. Colaps total al regimului și tranziție democratică dificilă – În acest scenariu, protestele continuă și se amplifică până când regimul nu mai poate guverna: economia se blochează complet, o parte din forțele de securitate fraternizează cu mulțimea, iar conducerea centrală își pierde autoritatea. Ayatollahul Khamenei fie moare, fie este forțat să fugă sau să cedeze puterea. În haosul ce urmează, vidul de putere ar fi imens. Ideal, forțele de opoziție pro-democratice ar încerca să umple acest vid printr-un organism de tranziție – de exemplu, un consiliu format din figuri credibile (poate foști oficiali moderați din interior și reprezentanți ai exilului, precum prințul Reza Pahlavi sau grupări republicane). Acest consiliu ar putea solicita un referendum pentru alegerea viitoarei forme de guvernământ (monarhie constituțională vs republică seculară) și organizarea de alegeri libere. Însă realizarea unei tranziții line nu este garantată.
2. Provocarea majoră ar fi evitarea fragmentării țării: comunitățile etnice care au suferit sub regim (kurzi, baluci, arabi) ar putea dori autonomie sporită sau chiar independență. În atmosfera post-revoluționară, există riscul ca Iranul să treacă prin tensiuni separatiste – de exemplu, provincia kurdă să vrea unire cu regiunile kurde din Irak, sau Balucistanul iranian cu cel din Pakistan. La fel, Azerbaidjanul iranian (populat de azeri) ar putea deveni ținta atenției Republicii Azerbaidjan de peste graniță.
3. Gestionarea acestor aspirații va fi crucială: dacă noua conducere post-ayatollah nu oferă garanții de incluziune și autonomie culturală, Iranul ar putea aluneca spre un conflict intern pe criterii etnice. În cel mai rău caz, colapsul regimului ar putea declanșa un război civil multi-fațetat, cu miliții separatiste apărând și cu posibile ingerințe ale puterilor străine (Turcia s-ar preocupa de kurzi, Arabia Saudită de sunniții arabi din Iran, etc.). În cel mai bun caz, însă, conștiența acestui pericol i-ar putea determina pe liderii opoziției să își unească eforturile. Dacă fac front comun și promit un viitor Iran democratic și federal, care respectă drepturile tuturor minorităților, atunci țara ar putea evita dezmembrarea. Un Iran liber, cu instituții civile recunoscute internațional, ar avea de reconstruit enorm (economia, sistemul legal, reinstaurarea libertăților), dar ar avea și un potențial uriaș – resurse naturale bogate, o populație educată și un sprijin global disponibil pentru reintegrarea țării. Totuși, acest drum este presărat cu incertitudini, iar optimismul trebuie temperat de complexitatea tranziției.
4. Lovitură de palat și instaurarea unei dictaturi militare – Un alt deznodământ posibil, considerat de unii analiști chiar probabil, este ca schimbarea să vină din interiorul regimului, nu de pe stradă. Pe măsură ce presiunea populară crește, o facțiune din structurile de putere (cel mai probabil din rândul Gărzilor Revoluționare sau al serviciilor secrete) ar putea decide să sacrifice actuala conducere teocratică pentru a-și salva propria influență. Acest scenariu ar putea fi declanșat, de exemplu, de moartea lui Khamenei. În loc să mai numească un alt ayatollah ca lider suprem, generalii puternici ar putea prelua frâiele direct. Ar urma o tranziție către un regim de tip junta militară sau un “Consiliu Național de Salvare” dominat de armată, care eventual să păstreze aparența unui guvern civil de fațadă. Un astfel de regim ar încerca probabil să stăvilească revoluția prin concesii limitate: de pildă, ar relaxa unele restricții sociale (poate renunță la poliția morală, permite femeilor ceva mai multă libertate vestimentară), ar promite combaterea corupției și îmbunătățirea economiei, ba chiar și relații externe mai echilibrate (poate reducând retorica anti-occidentală pentru a scăpa de sancțiuni).
5. În esență, însă, ar fi o metamorfoză a regimului, nu o democratizare reală – s-ar trece de la teocrație la un autoritarism naționalist laic. Ideologia islamistă a lui Khomeini ar fi pusă în surdină, dar puterea ar rămâne în mâinile unui grup restrâns, fără mandat popular. Un indiciu al unui posibil asemenea curs este deja vizibil: mulți lideri din Gardă sunt mai puțin ideologici și mai pragmatici, interesați de afaceri și supraviețuirea instituției lor. Ei ar prefera să conducă fără “balastul” clerical care le frânează acceptarea internațională.
6. Pentru populație, un astfel de deznodământ ar însemna sfârșitul Republicii Islamice ca atare, dar nu neapărat instaurarea libertății mult visate. S-ar putea ajunge la un Iran similar ca regim cu Egiptul sau Myanmar – condus de generali, cu un simulacru de democrație și toleranță socială selectivă. Pozitiv este că un astfel de guvern militar ar putea stabiliza temporar țara și evita anarhia, însă negativ este că aspirațiile revoluționarilor la democrație reală ar fi înăbușite încă o dată, doar că sub altă mască. Istoric vorbind, multe revoluții au fost deturnate de “fiii lor” din interior (de exemplu, revoluția egipteană din 2011 a sfârșit printr-o juntă militară recâștigând controlul). Rămâne de văzut dacă iranienii, cu experiența amară a Revoluției din ‘79 (când au dat șahul jos și s-au trezit cu un regim și mai opresiv), vor accepta din nou așa ceva.
7. Status quo prelungit (supraviețuire chinuită a regimului) – Al treilea unghi de analiză este posibilitatea ca, în ciuda tuturor previziunilor, regimul să nu cadă imediat, ci să supraviețuiască printr-o reprimare feroce și apoi să continue slăbit. Până acum, de fiecare dată când iranienii s-au ridicat (în 1999 studenții, în 2009 mișcarea “Verde”, în 2017-2019 protestele economice, în 2022 revolta femeilor), autoritățile au recurs la forță brută, arestări în masă, execuții și teroare mediatică pentru a potoli spiritele – și au reușit să se mențină.
8. Este posibil ca și de data aceasta, dacă nu se produce o ruptură în interiorul aparatului de securitate, regimul să înăbușe revoltă cu orice preț. Ar rezulta o țară și mai închisă: și mai multe trupe pe străzi, lege marțială neoficială în multe zone, o societate civilă complet redusă la tăcere. Regimul ar ieși însă extrem de slăbit și delegitimizat. În acest scenariu, Iranul ar intra într-o perioadă de “agonie” a dictaturii: ayatollahii ar continua la putere, dar practic doar cu forța armelor și a fricii, fără suport popular aproape deloc și cu o economie în colaps permanent.
9. Pe termen mediu, un asemenea status quo este instabil – la primul șoc (de exemplu, moartea lui Khamenei sau un conflict extern) s-ar putea prăbuși ca un castel de cărți. Dar nu este imposibil ca regimul să mai tragă de timp astfel, poate sperând că va dezbina opoziția și va obosi populația. Deja se observă tactici de intimidare: arestarea și chiar execuția unor figuri-cheie din proteste, o propagandă intensă ce acuză forțe străine de conspirație, mici concesii cum ar fi grațieri limitate sau promisiunea revizuirii unor legi (de exemplu, s-a vehiculat temporar desființarea poliției moralității – o măsură cosmetică menită să calmeze criticile).
10. Totuși, este greu de crezut că iranienii vor mai fi mulțumiți cu reforme superficiale. Reziliența și furia acumulate fac improbabilă o întoarcere completă la pasivitate. Așadar, chiar dacă regimul cumva supraviețuiește acestui val revoluționar, el va rămâne într-o criză cronică, poate până la un colaps inevitabil în anii următori. Cu alte cuvinte, “supraviețuirea” ar fi doar o amânare a finalului.

Privind aceste perspective, devine clar că Iranul se află la o răscruce istorică.

Faptul că o revoluție populară amenință un regim teocratic atât de consolidat arată diferența fundamentală a Iranului: aici conflictul nu e între diverse facțiuni islamiste sau între comunități sectare, ci între o societate care aspiră la modernitate și libertate și o oligarhie teocrat-militară anacronică.

Rezultatul final al acestei confruntări va defini nu doar viitorul Iranului, ci va avea și ecouri în întreaga regiune.

Un Iran eliberat de teocrație ar putea redeveni un motor al culturii și dezvoltării în Orientul Mijlociu, reabilitând imaginea unei civilizații persane strălucite. Pe de altă parte, o tranziție haotică sau violentă ar putea transforma Iranul într-un nou focar de instabilitate regională, cu posibile consecințe geopolitice majore (reamintind de scenariile sumbre din Siria sau Libia, dar la o scară și mai mare, dat fiind că Iranul are 85-90 de milioane de locuitori și o importanță strategică uriașă).

Cert este că regimul ayatollahilor, așa cum îl știm, nu mai poate continua mult timp în forma actuală.

Schimbarea plutește în aer – fie sub forma prăbușirii imediate, fie sub forma unei transformări interne inevitabile. Iranul de astăzi este atât de diferit deoarece poartă în sine această tensiune a contrariilor: trecut glorios vs. prezent sumbru, identitate persană vs. ideologie islamistă, setea de libertate vs. tirania opresivă. Revoluția în curs nu este doar una politică, ci și renașterea unei națiuni care își redescoperă sinele. Cât de departe va merge această renaștere și ce formă va lua noul Iran rămâne de văzut, însă vocea străzii iraniene sugerează că poporul nu se va mulțumi cu nimic mai prejos de schimbarea radicală a cursului țării.

O Revoluție complicată

În concluzie, perspectiva etnico-religioasă asupra Iranului relevă un stat aflat în plină metamorfoză și confruntare internă. Iranul este diferit prin compoziția sa etnică variată și prin faptul că o elită politico-religioasă șiită (adesea de alte origini decât majoritatea persană) domină o societate care nu se mai regăsește în valorile oficiale.

Vechiul Zoroastrism – deși redus la tăcere de autorități – supraviețuiește ca simbol cultural și ca semn al respingerii “islamismului cotropitor”, iar identitatea persană revine în prim-plan ca forță de coeziune contra teocrației. Revoluția care fierbe acum în Iran este alimentată de dureri și speranțe profund interne: dorința de libertate, de justiție socială și de reconectare cu adevărata identitate a țării.

Oricare va fi deznodământul imediat, Iranul nu va mai fi același – se fie va transforma, fie se va fractura, dar nu va rămâne încremenit în starea actuală. Prin curajul celor ce ies în stradă sub gloanțe și prin dezbaterile aprinse din societate despre viitor, iranienii arată lumii că în adâncul unui stat teocratic bate inima unei națiuni mândre și dornice de schimbare.

Această inimă persană poate fi temporar sugrumată, dar nu a fost niciodată cucerită pe deplin – și tocmai de aceea Iranul are un destin aparte în lume.