De ce ne mor părinții

De ce, de ce ne mor părinții? De ce vine o zi când ei, de cele mai multe ori fără să știe, fără să ne spună un cuvânt, fără să ne avertizeze, fără să ne pună-n gardă, fără să ne transmită gânduri, se sting? De ce, la un moment dat, de bătrânețe, de neputere, de șubrezenie sau pur și simplu, din senin, dintr-o dată, brusc, de neînțeles, pleacă?

De ce se mută, fără nimic din cele pentru care au trudit toată viața, într-o altă lume? De ce îi lasă pe toți, deci și pe noi, copiii lor, și se duc? De ce nu rămân cu noi veșnic? De ce, din tot ce-a fost odinioară, rămân doar aducerile aminte, întrebările și durerea? Cumplit de multe întrebări.

Şi atât de multă durere… De ce? De ce? Nu vreau răspunsuri de genul: asta-i viaţa, aşa e-n legea firii să fie, tuturor ne vine rândul, nimeni nu scapă de aşa ceva, moartea e hoaţă… În multe zile și de multe ori am auzit astea. Şi multe, multe altele. Înţelepciunea populară are filon serios și filosofează adânc despre moarte.

Aşa că, nu mai vreau astfel de răspunsuri. De fapt, nu vreau răspunsuri. Într-un fel bizar, ca toată lumea, le am. Le deţin. Sunt, prin nu ştiu ce miracol, în posesia lor. Dar, nu ştiu, am gânduri, am angoase, am temeri și îmi spun că poate părinţii n-ar trebui să moară niciodată.

21:34 • ACTUALITATE

90% dintre părinți își duc copiii la ”urgențe”, deoarece nu știu să folosească antipireticele, spune medicul Anda Voica

Ei îşi fac nopţile zile şi anii clipe, ca să ne crească, să ne fie bine, să avem de toate, să ne ţină în şcoli, să nu ne lipsească pâinea de pe masă. Ei ne învaţă să facem, la propriu şi la figurat, primii paşi în viaţă, ei ne călăuzesc spre lumină, ei ne arată calea cea mai bună, ei ne poartă în permanenţă grija, ei fac absolut totul pentru noi, ei ne iubesc, aşa cum doar ei ştiu – necondiţionat, şi dacă facem prostii ori greşim – să facă.

Şi, când într-o zi un părinte sau ambii pleacă, rămânem săraci, neputincioşi, îndureraţi, fără rădăcini. Eu am fost binecuvântată de Dumnezeu. Am avut cei mai buni părinţi din lume. De la ei am şi mi-am însuşit cele mai sănătoase principii de viaţă, cele mai calitative idei, cea mai bună scară de valori, cel mai frumos mod de a trăi.

Datorită lor, sunt ceea ce sunt. Datorită lor, sunt omul de azi. Datorită lor… Sunt introvertită și tulburată. Dar am avut, da, cei mai minunaţi părinţi din lume. Au plecat acum amândoi. În locul acela despre care se spune că nu are nici durere, nici întristare, nici suspin. Şi eu mă simt dezrădăcinată, ca un copac răstignit de furtună. Părinţii n-ar trebui să moară niciodată. De ce ne mor părinţii? De ce? De ce?