De ce suntem încă aici? Momentele în care România a părut aproape normală – și a ratat

Există niște momente, după decembrie 1989, în care România chiar a părut că poate ieși din blestem. Se vedea lumina. Părea că e gata să devină o țară respirabilă, locuibilă, cu reguli. Și apoi, brusc, a intrat din nou nămolul: rețele vechi, foști securiști reciclați în oameni de afaceri respectabili, partide care predică morala cu o mână și golesc bugetul cu cealaltă. Asta e tema. Asta e ce-am pățit.

Misterul de fond

Nu vorbim aici despre „marea schemă geopolitică”, ci despre ceva mai simplu și mai dureros: episoadele în care România a avut șansa să se scuture și n-a făcut-o.

În multe dintre aceste episoade, impresia este că țara chiar se ridică din genunchi, dar mecanismele vechi – politice, financiare, de putere, de influență – intră imediat în funcțiune și neutralizează elanul.

Câteodată brutal. Câteodată discret, birocratic. Întotdeauna eficient.

Vom trece prin aceste „ferestre de oportunitate”, cu accent pe ce părea posibil atunci, de ce nu s-a întâmplat și ce gol a rămas după.

1990: după Revoluție, clipa în care puteam să nu fim furați iar

Decembrie 1989 e marele mister. Cine a tras, cine a ordonat, cine a preluat, cine a negociat cu cine. Adevărul complet nu a fost spus nici azi, după trei decenii. E primul semn rău: faptul că nu am avut procesul adevărat al vechiului regim imediat după căderea lui. Nimeni din structura profundă a comunismului, inclusiv Securitatea, nu a fost scos brutal din joc.

Iar aici apare prima „șansă ratată”: martie 1990, Proclamația de la Timișoara.

Documentul cerea, la Punctul 8, interzicerea accesului în funcții publice pentru foștii activiști comuniști și foștii securiști cel puțin pentru o perioadă de timp.

Era, practic, o propunere de igienă democratică: să nu vină la conducere fix aceeași oameni care au apărat vechiul regim până în ultima clipă.

Dacă acel principiu ar fi fost acceptat politic în 1990, România ar fi avut o altă clasă conducătoare după Revoluție.

N-ar mai fi fost posibilă reconversia elegantă a aparatului de partid în „capitalism de cumetrie”.

N-ar mai fi apărut peste noapte „mari oameni de afaceri” crescuți direct din banii statului.

N-ar mai fi avut, poate, un capitalism construit pe jaf organizat.

Dar Punctul 8 n-a ”trecut”.

A fost ridiculizat, demonizat, sabotat. Și în secunda aia s-a stabilit linia de forță: România postdecembristă va fi condusă, în esență, de oameni care provin din interiorul sistemului anterior, nu din afara lui.

Al doilea moment din 1990 pe care nu avem voie să-l uităm:

Piața Universității. Tinerii, profesorii, oamenii fără partid și fără gardă de corp, strigând „Jos comunismul!” sub o putere nouă care, oficial, tocmai declarase că „dictatura a căzut”.

A urmat Mineriada. Adică statul (prin cel mai de seamă reprezentant al său – astăzi defunct) cheamă violență fizică împotriva protestatarilor proprii, etichetați ca „elemente fasciste”. A fost momentul în care s-a transmis mesajul: „Puterea e tot aici. Nu încercați să o luați de jos.”

Ce-ar fi însemnat, dacă nu venea Mineriada?

Ar fi însemnat nașterea, din timp, a unei opoziții curate. O opoziție care nu trebuia să fie perfectă moral, doar să nu fie securistă. Acea opoziție a fost spulberată înainte să se maturizeze. Asta e prima rană.

1996: „Am câștigat!”. Și după aceea?

Alegerile din 1996. Convenția Democrată câștigă. Emil Constantinescu devine președinte. Sentimentul de atunci, greu de reprodus azi, era că gata, s-a terminat cu ei. Țara întreagă se duce, în sfârșit, la cei „buni”. Nu perfecți, dar buni.

Pentru prima oară după 1989, vechea gardă e, măcar formal, aruncată din frunte. S-a spus, pe bună dreptate, că alegerile din 1996 au fost ruptura adevărată de prima generație postcomunistă, cea care a confiscat Revoluția. S-a spus inclusiv din interiorul acelei tabere că avem acum șansa să facem lustrația pe care am ratat-o în 1990. Era momentul.

Ce s-a întâmplat, de fapt? Două lucruri:

1. Aparatul statului a rezistat. Ministerele, serviciile, marile companii de stat, toate erau deja capturate de rețele vechi, extrem de bine sudate. Oamenii noi au intrat, dar n-au condus. Au ajuns să gestioneze, nu să reformeze. S-au trezit dependenți de oamenii „tehnici”, care erau aceiași foști băieți din sistem.
2. Tabăra „bună” s-a fracturat violent. Orgolii, amatorism, scandaluri interne. Nu ai timp să cureți statul când te cureți pe tine de aliați. Iar România a învățat ceva foarte amar: chiar și când câștigă „ai noștri”, nu e sigur că ai noștri pot guverna.

În memoria colectivă a rămas fraza lui Emil Constantinescu, rostită mai târziu: „M-au învins serviciile.”

Asta sună azi ca o scuză, dar dincolo de ea e un fapt greu de ignorat: statul profund (rețele de putere, control economic, influență asupra justiției) nu a fost niciodată realmente dat jos. Și când s-a încercat, a lovit înapoi.

1996 nu a fost doar o victorie politică.

E primul mare test pierdut: chiar dacă îi dai țara, sub cheie, unei echipe care promite schimbarea, mecanismul intern al României își protejează oamenii. Asta arată că avem continuitate de suverani informali, nu alternanță democratică reală.

2004–2007: intrarea în NATO și Uniunea Europeană. Momentul în care părea că vom deveni adulți

NATO (2004). Apoi Uniunea Europeană (2007). Acesta e intervalul în care România intră, oficial, în structuri militare și economice care presupun reguli. Nu doar prietenii, nu doar semnături de principiu, ci reguli.

Ce simte România atunci?

Simte, pentru prima dată, că are gardieni din afară. Că nu se mai poate fura chiar cu tractoarele. Că mai vine cineva și întreabă: „Unde sunt banii ăștia? Cine i-a semnat? De ce ați schimbat legea penală așa?” Acea perioadă dă naștere iluziei noastre preferate: „Ne salvează Europa.”

În același timp, se deschide momentul justiției anticorupție.

DNA devine instrumentul vedetă. Anchetă mare după anchetă mare, politicieni grei puși sub acuzare, cătușe televizate, sentimentul de „uite, se poate!”.

Toată această mișcare, dincolo de spectacol, are un nucleu curat: pentru câțiva ani, frica intră în oasele băieților „intangibili”. Dintr-odată nu mai e suficient să fii baron local. Trebuie să ai avocat bun pe penal.

Și totuși:

Acest moment conține și germenele eșecului. De ce? Pentru că anticorupția devine un soi de outsourcing moral. În loc să reparăm mecanismele (finanțarea partidelor, contractele cu statul, sistemul de numiri în administrația locală), am tratat anticorupția ca pe un detergent. „Lasă, că îi ia DNA-ul.”

Aparent, îi lua. Dar sistemul care îi crea pe cei care furau rămânea neatins.

Rezultatul?

După câțiva ani, oamenii care pierduseră bani și libertate încep să se reorganizeze politic exact cu mesajul „abuzurile justiției”. Au prins teren. Au câștigat alegeri cu discursul ăsta. Iar România a aflat că poți folosi limbajul drepturilor civile ca să slăbești mecanismele care îți luau mâna din borcan.

2015: Revoluția Colectiv. Țara urlă „Corupția ucide”, guvernul cade

30 octombrie 2015, incendiul din clubul Colectiv. 64 de morți. Furie pură în stradă. Iese ura concentrată a unei generații care nu mai suportă bătaia de joc: autorizații „aranjate”, controale de formă, șpaga ca normă de funcționare a statului.

Pentru prima dată după 1989, nu cade doar un ministru sau un director. Cade guvernul. Strada, fără partid, fără lider oficial, dă jos un executiv întreg. Asta este unic.

Se instalează apoi un guvern tehnocrat, condus de Dacian Cioloș.

Ideea este explicită: „Scoatem politicul, punem profesioniști.” A fost prezentată drept soluția adultă. A părut, o clipă, că România chiar poate funcționa ca un stat occidental: oameni care vorbesc normal, nu urlă la televiziune, nu amenință procurori, nu intră cu nașul în contractele publice.

De ce n-a ținut?

Pentru că „tehnocrația” n-a venit cu legitimitate electorală. A venit cu legitimitate morală. Asta e suficient să calmezi o stradă furioasă, dar nu e suficient să domolești un sistem politic flămând.

Partidele mari au stat șapte-opt luni, s-au reorganizat, și-au lustruit discursul, și apoi au revenit cu forță în alegeri, urlând exact ce trebuie să audă electoratul lor: ”Am înțeles ce ne-a transmis poporul!”, „Ăștia tehnocrați sunt oamenii altora. Noi suntem poporul.”

Practic, guvernul de după Colectiv a demonstrat că poți avea un executiv rezonabil, cu oameni decenți, care încearcă să facă treabă curată. Dar, la fel de important, a demonstrat că dacă nu ai spate politic brut, sistemul te va scuipa afară când intri în sezonul de campanie.

Și aici e rana rămasă după Colectiv:

Am crezut că putem face saltul calitativ prin moralitate. Am aflat că trebuie să-l faci prin putere politică, altfel moralitatea e de unică folosință.

2017 – OUG 13. Poporul iese masiv. „Nu ne furați chiar pe față”

Ianuarie–februarie 2017. Guvernul de atunci adoptă noaptea o ordonanță de urgență (OUG 13) care slăbea pedepsele pentru abuzul în serviciu și alte infracțiuni, într-un mod care ar fi ajutat direct politicieni și rețele de partid. Actul apare la ceas târziu, fără anunț în agenda oficială, și intră în Monitorul Oficial aproape pe furiș. Scopul era clar: să fie rescrise regulile penale astfel încât „ai noștri” să scape.

Ce urmează e deja istorie. Peste 300.000 de oameni ies în stradă în toată țara. Apoi peste 500.000. Cele mai mari proteste de după 1989. Nu vorbim de miting organizat de partide. Vorbim de oameni care îngheață la minus X grade și strigă, foarte simplu: „Nu vă bateți joc de lege.” Ţara întreagă. Diaspora vine acasă să protesteze. Se naște hashtag-ul #rezist. Guvernul dă înapoi, abrogă ordonanța, ministrul Justiției își dă demisia.

Pentru câteva zile, România pare victorioasă. Pare că poporul a spus „nu” și puterea a ascultat. Părea momentul în care se fixează un precedent sănătos: „Dacă încercați să vă scrieți amnistie pe sub masă, vă blocăm.”

De ce nu a rămas așa?

Pentru că, în loc să vadă lecția, clasa politică a tradus episodul altfel: „Atenție, masele pot reacționa violent când le atingem Codul penal prea direct. Data viitoare trebuie să o facem mai lent, mai tehnic, mai anesteziat.”

Cu alte cuvinte:

Nu s-a renunțat la tentația de a slăbi regulile. Doar s-a schimbat ritmul. Și România a învățat ceva înfiorător despre sine: chiar și când sute de mii de oameni ies în stradă, sistemul nu se sperie de morală, se adaptează tactic.

Ce înseamnă toate aceste momente puse cap la cap

Privite izolat, aceste momente par episoade: Timișoara ’90, alegerile din ’96, integrarea euro-atlantică 2004–2007, Colectiv 2015, OUG 13 din 2017.

Privite împreună, ele desenează aceeași hartă morală:

1. De fiecare dată când România încearcă o ruptură reală, apare un mecanism de neutralizare a schimbării. În 1990 a fost violența fizică (Mineriada). În 1996 a fost sabotajul intern și rezistența structurilor. În 2007 a fost cooptarea luptei anticorupție și transformarea ei în armă politică. În 2015 a fost delegitimarea morală a tehnocratului în favoarea „omului politic legitim”. În 2017 a fost adaptarea juridică: „nu azi, dar încet-încet tot acolo ajungem.”
2. România are forță civică. Asta e clar. Are momente de luciditate colectivă: oameni care spun „până aici”. Dar forța asta e intermitentă. Nu construiește partide solide, nu preia/asumă instituții cap-coadă. Asta face ca energia să se risipească în loc să se transforme în arhitectură politică durabilă.
3. Rețelele vechi nu dispar. Se redesenează. Securistul devine om de afaceri, apoi sponsor de partid, apoi „onorabil”. Baronul local devine „omul de dezvoltare regională”. Clientela se declară „patriotă”. Toată lumea își schimbă eticheta, nu și reflexul.
4. De câte ori avem sentimentul că „am câștigat”, în realitate abia am împins gardul cu doi metri. După care gardul se mută înapoi.

Și mai e ceva. Poate cel mai amar adevăr.

De ce n-am ieșit încă din cerc

Ar fi comod să spunem că totul e vina „lor”. A „sistemului”. A „securiștilor”. A „partidelor”. A „baronilor”. A „corupților”. E seducător, pentru că ne lasă curați. Dar nu e chiar așa.

Misterul real al istoriei noastre postdecembriste e că România a văzut clar mecanismul. L-a văzut încă din 1990, când a cerut public lustrație. L-a văzut din nou în 1996, când a votat schimbarea. L-a văzut în 2015, când a urlat că „corupția ucide”. L-a văzut în 2017, când a spus că „legea nu e proprietate privată”. Și, după fiecare moment din acesta, țara s-a întors – obosită, dezamăgită, uneori cinică – la aceeași clasă de negociatori ai puterii.

Adevărul crud este că România a avut ferestre de oportunitate, dar n-a avut instituții suficient de curate ca să le fructifice. Energia morală a existat. Ce n-am avut a fost mecanismul de a o transforma în structură de durată.

Și aici e, poate, cel mai mare mister:

Nu „cine a tras la Revoluție?”.

Ci „de ce, 35 de ani mai târziu, încă nu am găsit forma de a ne păstra victoria?”. În rest, poveștile le știm deja. Am fost acolo. Am strigat noi. Am crezut. Noi, o mare parte din noi.

Și tot noi am văzut, de fiecare dată, cum se resoarbe totul la loc.