Defectele politicii românești: rădăcini, manifestări și consecințe

În România post-decembristă, politica a devenit adesea un labirint al promisiunilor și al aparențelor, unde bunele intenții se pierd printre rețelele de interese și unde voința cetățeanului rămâne, de regulă, un simplu decor retoric. Acest eseu analitic își propune o radiografie completă a defectelor sistemului politic românesc, de la moștenirile istorice adânc înrădăcinate până la practicile toxice ale prezentului și efectele concrete asupra societății.

Vom explora mecanismele invizibile care întrețin clientelismul, compromisurile nesfârșite, simulacrele de reformă și lipsa flagrantă de profesionalism, punându-le față în față cu modelele funcționale din democrații consolidate. Tonul rămâne lucid și analitic, dar nu ne ferim să strecurăm un zâmbet ironic când absurdul se cere subliniat. Vom folosi un limbaj îngrijit și riguros, cu subtitluri sugestive pentru a evidenția fiecare capitol esențial al analizei.

Rădăcinile istorice ale sistemului politic post-decembrist

Originea actualului sistem politic românesc poate fi identificată clar în moștenirea lăsată de regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Spre deosebire de alte țări est-europene care, în 1989, aveau lideri reformatori pregătiți să schimbe regulile jocului, România a pornit cu un aparat totalitar intact, reciclat doar de formă.

Așa se face că primele structuri democratice de după Revoluție au fost, de fapt, o prelungire a vechilor rețele de putere. Ion Iliescu și cohorta sa de foști comuniști au preluat frâiele prin Frontul Salvării Naționale (FSN), mascând vechile privilegii sub hainele noi ale democrației.

Lustrația, care ar fi putut interzice foștilor activiști să rămână în funcții de decizie, a fost absentă: nomenklatura comunistă a rămas bine-mersi în parlament, în ministere și în tot ceea ce însemna control economic. Securitatea, oficial desființată, s-a „repliat” elegant, așteptând cu răbdare un hibrid nou-nouț între serviciile secrete și rețelele de interese. Practic, a rămas impenetrabilă și de neatins pentru vreo lege reală.

La nivel instituțional, represiunea centralistă a lui Ceaușescu a fost înlocuită doar pe hârtie de un sistem multipartid și de instituții democratice. În realitate, totul s-a desfășurat sub forma unor manevre de culise: partide noi au apărut ca niște baloane umflate electoral, iar economia a fost căpușată prin privatizări dubioase, cu apropiații vechii puteri la butoane.

Multe dintre fostele întreprinderi de stat au ajuns pe mâinile unor personaje legate direct de vechea securitate sau de foști „oameni de nădejde” ai regimului, travestiți brusc în „antreprenori ai democrației”. Autoritarismul de la vârf s-a metamorfozat într-un simulacru de pluralism, cu alegeri libere doar la nivel de vitrină.

Statul post-1989 a fost clădit pe un fundament șubred, perpetuând în realitate partidomania de partid unic: o ideologie subțire, dar rețele locale și centrale de interese tot mai grase.

Mentalitatea moștenită din comunism, marcată de supunere, de frică și de șpăgi, n-a dispărut peste noapte. Politicienii de după Revoluție erau crescuți cu instinctul de a-și rezolva problemele „pe șest”, iar obiceiul de a lua, a da și a comanda a supraviețuit fără prea mari opreliști.

Cultul liderului de partid și centralismul ceaușist s-au transformat în autoritatea aproape obscenă a „șefului suprem” de după 1989. Deciziile importante continuă să se ia în birouri întunecoase, iar imaginea liderului (fie el președinte de partid sau de stat) domină încă scena publică. Politicienii vorbesc neîncetat despre reformă, dar interesele lor adânci se înfig mereu în status quo-ul pe care-l întrețin cu îndârjire.

Ideologic, Ceaușescu întreținea un naționalism găunos și un comunism de vitrină, care au avut ecouri puternice și după 1990. Absența unui fundament moral solid – așa cum au avut statele occidentale prin democrația liberală – a lăsat loc unei ideologii de fațadă: partidele clamează democrația și economia de piață, dar funcționează după „spiritul de gașcă” și principiul „cine nu fură cu noi e împotriva noastră”. Reziduul ideologic al comunismului – de la mentalitatea „colaborării forțate” până la viziunea autoritară – s-a infiltrat fără greutate în țesătura noii puteri.

În concluzie, brațul practic al regimului ceaușist (partidul, rețelele protejate, mentalitatea de complicitate la corupție) a supraviețuit celor peste 30 de ani de democrație declarativă.

De aceea, deși democrația românească a fost ținută la suprafață de presiuni externe și de entuziasmul alegătorilor, ea a rămas pătrunsă de reflexele autoritare și de clientelismul moștenit. Încă de la început, unii lideri vorbeau despre reformă, dar, în spatele ușilor închise, făceau „troc” cu propriile lor agende. Această fundație incertă explică de ce, și astăzi, politica românească se face „după ureche”, ca și cum nimic n-ar putea zgudui cu adevărat vechile rețele de putere.

Viața politicienilor români: de la ideal la compromis

Intrând în culisele politicii românești, descoperim un mediu care, pentru orice idealist veritabil, devine rapid un mediu toxic. Există multiple motive pentru care cei care pornesc la drum cu intenții nobile ajung să fie înghițiți de un joc mult mai murdar decât cel pe care îl anticipaseră. Vom analiza aici presiunile, capcanele și mecanismele care răstoarnă rapid bunele intenții și lasă loc doar pentru compromisuri.

Grobianismul și servilismul la putere

Pe scena politică de la noi, retorica simplistă și comportamentul agresiv au avut prioritate în fața dialogului civilizat și a decenței. Mulți politicieni, fie ei veterani sau începători, adoptă rapid un stil grobian: limbajul strident, atacurile la persoană și abordările populiste de mahala nu lipsesc nici măcar din discursurile oficiale. Pentru oricine mai are un pic de bun-simț, această atmosferă poate fi de-a dreptul șocantă. Rădăcina acestui comportament grosolan se află în cultul veșnic al „celui mai tare din parcare” și în nevoia disperată de a demonstra cine are ultimul cuvânt în spațiul public. Politicienii tineri învață repede că, dacă nu țipă și nu aruncă vorbe grele, rămân invizibili. În consecință, „reperul de bună creștere” e dat la o parte cu nonșalanță.

Pe de altă parte, servilismul rămâne o practică la fel de prezentă, dar mai perfidă. În partid, orice tânăr parlamentar realist află că a pune întrebări incomode înseamnă, de fapt, a-ți semna actul de marginalizare. Opoziția față de șeful de partid, oricât de justificată, se plătește scump: de la pierderea sprijinului electoral până la cariere politice frânte brusc.

Se creează astfel o presiune enormă ca nimeni să nu deranjeze ordinea stabilită. Micii politicieni – și nu de puține ori cei cu limbaj grosolan – devin docili față de „baronul” local sau față de „tătucul” de la centru. Iar cei câțiva demnitari care totuși mai cred în lucruri serioase sunt puși la colț de loialitățile de partid și de limbajul de lemn al „șefilor”.

Mai mult, servilismul se manifestă în valuri verticale: miniștrii începători își flatează superiorii cu lozinci goale și lingușeli ieftine. În acest peisaj, orice discuție despre morală sau viziune e suspectată de trădare.

Așa ajunge să se sufoce bună-voința autentică, înlocuită de tropotul populismului și de obediența față de ierarhii de partid. Politicienii cu intenții reale sunt transformați rapid în spectatori muți, în timp ce aplaudacii devin campionii scenei publice.

Reflexul compromisului permanent și acceptul tacit al corupției

Un alt fenomen de care nu scapă nimeni este compromisul fără sfârșit. Orice politician care vrea să reziste și să rămână „în cărți” e obligat să intre într-o rețea de compromisuri continue. Nu e vorba doar de decizii punctuale – ce proiect finanțăm, ce contract semnăm –, ci de un mecanism aproape organic: dacă vrei ceva, trebuie să oferi la schimb. Puterea politică devine un fel de piață de desfacere, unde se vând și se cumpără favoruri, nu idei sau reforme.

Astfel, orice politician idealist care începe cu un proiect curat – fie că vrea să reformeze sănătatea, educația sau justiția – descoperă rapid că, pentru a avansa, trebuie să închidă ochii la micile (sau marile) hoții ale colegilor. Dacă vreo propunere „neortodoxă” (gen „sponsorizează-mi campania, frățioare”) e refuzată, cel care spune „nu” e sortit să rămână fără sprijin. În scurt timp, orice om bine intenționat învață că, dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să închidă gura la lucrurile pe care altfel le-ar fi condamnat public.

În paralel, se instalează și auto-cenzura:

politicianul care vrea să urce în ierarhie tace când e vorba de „pile” sau de licitații dubioase, se abține să comenteze deciziile rușinoase și, încet-încet, își rigidizează principiile. „Nu mă bag”, „nu e treaba mea”, „nu comentez” devin lozinci de auto-apărare, iar politica reală e înghițită de un climat de resemnare.

În plus, acceptarea tacită a corupției – care, de-a lungul anilor, a devenit aproape parte din cultura locului – completează tabloul. Politicianul obișnuit ajunge să creadă sincer că „toți fură un pic”, iar dacă el n-o face, altcineva sigur o va face.

Mai grav e că logica asta se impune nu pentru că toți sunt corupți din naștere, ci pentru că nimeni nu mai are chef să lupte cu morile de vânt. Rezultatul? Un sentiment general de „las’ că merge și-așa”, unde politica e doar un pretext pentru „împărțirea prăzii”, nu pentru a servi interesul public.

„Viziuni naționale” ca paravan și aranjamente de culise

Un alt aspect deprimant al vieții politice românești este contrastul flagrant între discursurile publice despre „viziune de țară” și realitatea din spatele ușilor închise. În campaniile electorale, politicienii își etalează cu un entuziasm suspect „proiecte strategice” despre autostrăzi, spitale de top, educație de elită și reindustrializare de vis.

Orice alegător neatent ar putea jura că aceste planuri au fost născocite într-un laborator de strategie sofisticat, cu minți luminate și hărți de dezvoltare atent croite. Dar, de îndată ce se termină alegerile, aceste „viziuni naționale” dispar ca fumul: rămân doar broșuri lucioase și poze de campanie cu fundaluri atent regizate.

Adevărul este că, la nivel practic, aceste „proiecte de țară” sunt doar niște paravane. De ce? Pentru că adevărata împărțire a puterii și a banilor are loc abia după alegeri, în spatele ușilor ferecate, când se negociază felii de buget și loturi de autostradă, nu idealuri de țară.

Astfel, „viziunea” devine o simplă mască pentru negocierea de culise: toți se prefac că vor „schimbarea României”, dar în realitate lupta este pentru a acapara contractele cele mai grase și a-și consolida propriile rețele de influență. E o matematică simplă: dacă există un buget generos, el va fi „direcționat” mai degrabă către clientelele politice decât către proiectul promis cetățenilor.

Așa că politicianul român e mereu „echipat” cu discursuri glorioase în public, dar imediat ce nu mai are camerele de filmat în față, își dă jos costumul de orator și își pune șapca de gestionar al intereselor de grup. În spatele acestor paravane, începe adevărata afacere: cine ia managementul la spitalul X, cine semnează reabilitarea școlii Y, cine vinde trotuarele noi pe bani europeni și cine le mai lustruiește periodic la preț dublu.

„Viziunile” – acele „proiecte de țară” – devin, de fapt, simple pretexte pentru menținerea puterii și a fluxului de resurse către camarilă, nu ghiduri reale de dezvoltare națională. În realitate, totul se rezumă la fidelități și la rețele bine sudate de prietenie cu iz de șpagă, nu la grija față de soarta națiunii.

Sistemul informal de recompense politice

Strâns legat de tot acest mecanism de iluzii și paravane se află „sistemul informal de recompense” – un întreg aparat paralel care face politica românească să meargă înainte, dar pe invers. Politicianul știe prea bine că, dincolo de salariul oficial, există un întreg lanț de „avantaje informale” care vin la pachet cu funcția. Intrând în acest joc, devine la rândul lui parte dintr-o economie paralelă a șpăgilor și favorurilor.

Instrumentele sunt variate, dar toate duc la aceeași concluzie: politicienii distribuie funcții, contracte și sinecuri ca pe niște bacșișuri sofisticate. De la consiliile de administrație ale firmelor de stat – unde se plătesc loialitățile cu scaune călduțe – până la contractele de consultanță sau de „publicitate” plătite cu bani publici pentru a susține imaginea de partid, totul e un sistem bine uns.

Consiliile județene și primăriile devin adevărate „bazaruri de partid”, unde cine e loial primește recompensă: un loc de muncă bine plătit, o firmă de familie băgată pe sub masă sau un contract cu statul pe termen lung.

În acest tablou, funcțiile de director, secretar de stat sau „membru al unui consiliu” nu mai sunt văzute ca poziții de responsabilitate, ci ca daruri pentru cei mai credincioși soldați. Și nici măcar nu e vorba doar de „băieții deștepți” – e un fenomen generalizat: oricine știe cum să se strecoare în rețeaua de favoruri devine aliat de nădejde.

Cel care nu „joacă” după regulile astea e considerat un fraier sau un trădător și e repede marginalizat. În final, politica românească seamănă cu un soi de sectă a intereselor, unde puterea se măsoară în funcție de cât de multe șpăgi poți „distribui” și cât de bine știi să-ți plătești datoriile de partid.

Așa ajungem la concluzia amară: viața de politician în România e un șir lung de concesii, nu de idealuri. Nu contează cât de sincer ai pornit la drum; dacă nu știi să „faci părți egale” din fondurile de partid sau să „ofere un minister cadou” la momentul potrivit, rămâi pe dinafară. În loc să devină un lider cu viziune, politicianul e transformat într-un gestionar al recompenselor: cine are cea mai mare listă de „pile” e câștigător. Astfel, sistemul de recompense informale devine fundamentul care ține în viață un întreg mecanism de putere lipsit de orice noimă reală pentru cetățean.

Cutume toxice ale politicii românești

Dincolo de jocurile de culise și de compromisurile personale, politica românească e clădită pe un întreg arsenal de obiceiuri și cutume toxice. Acestea nu sunt doar simple „accidente de parcurs”, ci adevărate reguli nescrise care s-au cimentat în timp și care, din păcate, guvernează și astăzi mecanismele de putere.

Printre cele mai notabile și mai rezistente metehne se numără: clientelismul electoral, traseismul politic, disprețul față de expertiză, discursul duplicitar și simularea reformei. Deși aceste practici există și în alte părți ale lumii, la noi au prins rădăcini adânci și s-au adaptat perfect la o societate cu instituții slabe și o moralitate publică șubredă.

Clientelismul electoral – „votează-mă și-ți dau”

Clientelismul stă la baza întregii construcții politice de la noi. În loc de o relație onestă între alegători și aleși, avem o ecuație a schimbului direct: „Votul tău pentru favorurile mele”. În România post-1989, acest tip de relație a fost alimentat de nivelul ridicat de sărăcie și de structura partidelor care au învățat rapid cum să-și fidelizeze alegătorii.

Cetățenii săraci au fost momiți cu pachete de alimente, cu lemne de foc, cu promisiuni de locuri de muncă la stat sau cu contracte de „mici lucrări” plătite pe șest. În mediul rural, dar și în orașele mai mici, clientelismul a devenit aproape un ritual: sacii cu făină și ulei au fost înlocuiți, periodic, cu tichete de masă, cu ajutoare sociale și cu promisiuni de „favoruri” – toate condiționate de votul la urne.

În timp, acest angrenaj s-a transformat într-un mecanism de subordonare electorală: demnitatea omului de rând a fost transformată într-o marfă ieftină.

Până și cei cu bune intenții se văd uneori forțați să recurgă la „cadouri simbolice” pentru a nu fi complet scoși din cursă. Rezultatul? Clientelismul a ajuns să dicteze inclusiv prioritățile de investiții: fondurile publice nu sunt direcționate acolo unde ar fi cu adevărat nevoie, ci acolo unde „întoarcerea voturilor” e mai sigură. Și cum clientelismul e, de multe ori, păstorit de baroni locali, aceștia devin veritabile structuri de putere care își alimentează rețelele cu bani publici și, evident, cu voturi.

Traseismul politic – salturile fără rușine

Deși legea permite schimbarea de partid, traseismul politic a ajuns să fie o trăsătură definitorie a clasei noastre politice. În loc ca partidele să fie comunități de idei și programe, ele au devenit vehicule de carieră personală. Orice politician știe că apartenența la un partid e valabilă doar cât timp e „rentabilă” – și că e musai să-ți schimbi tabăra dacă vrei să mai apuci vreo funcție.

Dacă partidul scade în sondaje, parlamentarii și consilierii locali „sar gardul” fără ezitare, jurând fidelitate noilor stăpâni. Coalițiile guvernamentale se întăresc prin „transferuri” de oameni care își lasă deoparte principiile și îmbrățișează noile lozinci cu un entuziasm demn de cauze mai nobile.

Ce demonstrează traseismul? În primul rând, o lipsă totală de principii. Azi îl lauzi pe premierul care te-a pus pe listă, mâine îl înjuri cu foc dacă nu-ți mai asigură locul pe care-l dorești. Iar cetățeanul? El privește siderat cum cei pe care i-a ales își schimbă tabăra ca pe o haină de sezon.

Așa ajung partidele să-și piardă orice credibilitate: nu mai sunt organizații cu doctrine, ci simple autobuze electorale care opresc în stațiile celor mai bune oferte. Iar rezultatul e previzibil: încrederea alegătorilor se duce de râpă, iar scena politică devine un bâlci fără busolă.

Disprețul față de expertiză – „Ce-mi trebuie specialiști, am oameni de partid!”

În multe democrații consolidate, e de neimaginat ca un ministru al Educației să ignore complet un expert sau un cercetător din domeniu. La noi, însă, regula e inversă: cu cât un demnitar e mai lipsit de expertiză, cu atât e mai sigur de poziția sa. Specialiștii adevărați sunt dați la o parte ca niște „plicticoși” care strică chefurile de partid.

Exemplul e simplu: un inginer agronom ajunge la un minister pentru că e „băiat bun” și loial, nu pentru că știe meserie. Un medic e dat afară nu pentru vreo greșeală, ci pentru că îndrăznește să spună lucrurilor pe nume. În România, CV-urile nu contează câtă vreme carnetul de partid e la zi și toți „de la centru” sunt satisfăcuți.

Astfel, locurile de decizie sunt populate nu de profesioniști, ci de „păpuși de partid”. Ministrul sau directorul nu e evaluat după rezultate, ci după cât de mult „livrează” pentru camarilă. Când apar reforme reale – un examen de Bacalaureat cinstit sau o licitație transparentă – ele sunt mai degrabă accidente fericite decât roadele unui sistem. Într-un astfel de mediu, oamenii de știință și profesioniștii serioși preferă să stea deoparte. De ce să te bagi într-un balamuc unde singura regulă e „cât poți să muți banii la ai tăi”?

Discursul duplicitar – „Ce spunem la televizor și ce facem în spate”

Un alt obicei perfid, dar omniprezent, este discursul duplicitar. Pe de-o parte, politicienii promit cu solemnitate transparență, schimbare și o luptă necruțătoare cu corupția. Pe de altă parte, atunci când reflectoarele se sting, aceleași personaje apără interesele celor mai puțin curați dintre colegii lor și perpetuează vechile metehne.

Această duplicitate nu e doar o chestiune de retorică de campanie, ci un stil de guvernare: se vorbește despre integritate, dar se negociază imunități; se flutură lozinci progresiste, dar se fac legi cu „micile litere de la coadă”, care anulează exact efectul promis.

Și mai ipocrit, discursul duplicitar se încinge atunci când e nevoie de un țap ispășitor: politicienii pozează în patrioți intransigenți și lansează atacuri dure la adresa „străinilor” sau a „românilor trădători”, doar ca, în spatele cortinei, să încheie înțelegeri cu aceiași „străini” pe care îi înjurau la televizor.

În realitate, această duplicitate devine un mod de a testa inteligența publicului: dacă la început unii mai credeau vorbele mari, astăzi puțini mai au încredere că există vreo legătură între cuvinte și fapte.

Efectul final? Orice discurs, oricât de bine scris, e suspectat de ipocrizie. Oamenii aud de „reformă”, „schimbare” și „viziune”, dar știu că, în realitate, totul e doar un exercițiu de imagine, iar „noul” de pe afiș e vechiul reciclat în altă formă.

Simularea reformei – „reforma de formă”

Complementează perfect acest peisaj simularea reformei. Politicienii români au devenit maeștri în a mima schimbarea, fără să schimbe nimic cu adevărat. Se adoptă legi cu nume bombastice – „Legea sănătății”, „Reforma fiscală”, „Strategia educațională” – dar în spatele acestor titluri se ascunde aceeași neputință de a face ordine și aceeași poftă de a mulțumi clientela politică.

De exemplu, sub presiunea publică, guvernele se grăbesc să anunțe „transparența totală” a licitațiilor publice, dar, la câteva luni distanță, aceleași licitații sunt câștigate de „firmele de casă” cu prețuri de două ori mai mari.

Sau în educație: se lansează „marea reformă a Bacalaureatului”, dar realitatea din școli rămâne aceeași – corupție mică, meditații obligatorii, profesori care-și pun în buzunar banii de la „meditații de supraviețuire”.

Sistemul de pensii e „reformat” în fiecare campanie electorală, dar doar la nivel declarativ – structura coruptă rămâne neatinsă, iar pensionarii sunt aruncați între promisiuni și realitate.

Simularea reformei e, de fapt, o formă de „management al așteptărilor”. Se bate toba, se fac ședințe cu slide-uri frumos colorate, se dă vina pe „moștenirea grea” – iar după voturi, totul se îngroapă. Rezultatul? O spirală de scepticism public: cetățenii văd că de fiecare dată când politicienii promit „reforma profundă”, de fapt, urmează doar redistribuirea contractelor către aceleași firme de partid.

Impactul asupra cetățeanului – neîncredere, apatie și exod

Toate aceste defecte ale politicii românești au un impact direct și devastator asupra cetățeanului de rând. În primul rând, ele au distrus încrederea în instituții și în însăși ideea de democrație.

Românii nu mai cred în partide, iar parlamentul a ajuns o instituție cu o credibilitate la nivel de glumă proastă. Chiar și instituțiile care par a fi în afara politicii – precum armata sau biserica – își mențin aura doar pentru că nu sunt „în ochiul furtunii” și nu sunt legate direct de marile scandaluri politice.

Al doilea efect e absenteismul electoral cronic. În ultimii 15 ani, la urne s-au prezentat abia jumătate dintre alegători, semn că, pentru mulți, votul a devenit un simplu „sport de weekend”, deloc tentant. În acest climat, partidele se bazează pe nucleele lor de „loialiști” – cei care primesc, direct proporțional, foloasele. Restul alegătorilor preferă să stea acasă sau să-și petreacă ziua cu grătare și bancuri despre „hoții de la guvernare”.

În final, cel mai dramatic efect este exodul tinerilor și al profesioniștilor. Milioane de români – cei mai harnici, cei mai calificați – au plecat să-și caute un rost în altă parte, lăsând țara cu o populație tot mai îmbătrânită și cu un deficit de competențe care se adâncește de la an la an.

Medicii, inginerii, profesorii de calitate au părăsit România nu doar pentru salarii mai mari, ci și pentru un mediu unde competența e respectată și unde „șeful de partid” nu-ți dictează cariera. Această „emigrare a speranței” a lăsat în urmă un vid pe care niciun politician nu pare interesat să-l umple cu altceva decât lozinci.

Comparații cu modele nordice și baltice – lecții de la cei care au reușit

Contrastul cu statele nordice și baltice e de-a dreptul dureros. Acolo, încrederea socială e liantul principal al democrației: oamenii cred că instituțiile lucrează pentru ei, nu pentru un grup de interese. În Suedia, Danemarca sau Finlanda, funcționarul public e un profesionist respectat, iar legea e mai mult decât un instrument de șantaj. În Estonia sau Letonia, digitalizarea și combaterea corupției au devenit obsesii naționale, nu doar subiecte de campanie electorală.

În România, lipsa de încredere e la ordinea zilei, iar instituțiile sunt populate de „specialiști de partid”, nu de experți autentici. La noi, schimbarea miniștrilor se face după fiecare ciclu electoral, cu tot cu angajații ministerului, ca să nu rămână vreun „dinozaur” care ar putea vorbi prea mult.

În nord, demnitarul știe că funcția e doar o datorie publică, nu un loc unde-ți umpli buzunarele. Acolo, politicienii își asumă transparent orice decizie, iar societatea civilă e permanent atentă la cum se cheltuie banul public. La noi, în schimb, totul e negociat în spatele ușilor închise, iar reforma e doar un slogan care sună bine la televizor.

Prezentul politic: unde se rătăcesc politicienii buni și de ce eșuează reformele

Privind la starea actuală a politicii românești, apare inevitabil o întrebare chinuitoare: de ce inițiativele bune se pierd în neant și de ce cei care chiar vor să schimbe ceva par a eșua atât de repede? Răspunsul nu e simplu, dar are două direcții mari: pe de o parte, mecanismele sistemului însuși – coalițiile, rețelele de interese, rotativa la putere – sunt concepute să neutralizeze orice reformă autentică; pe de altă parte, politicienii buni sunt rapid copleșiți de context și nu reușesc să găsească pârghiile care să-i ajute să răzbată.

Politicienii buni se pierd în labirintul compromisurilor

Majoritatea celor care intră în politică nu o fac din rea-voință, ci din dorința de a aduce un strop de bine. Dar odată intrați în sistem, descoperă rapid prețul real al jocului politic: un preț pe care îl plătești fie cu compromisuri, fie cu ieșirea din scenă.

Politicianul idealist pornește ca un outsider curajos, poate chiar cu o agendă serioasă. Însă dacă vrea să-și ducă ideile la capăt, descoperă rapid că trebuie să negocieze cu baronii locali, să tacă atunci când e vorba de licitații umflate și să înghită tăcerile complice ale colegilor.

Chiar dacă reușește să câștige un post de ministru, reformatorul se trezește blocat de o rețea de subordonați care au propriile lor agende. Fiecare inițiativă e întâmpinată cu un cor de obiecții: „nu există bani”, „nu există consens”, „nu există susținere politică”.

Până la urmă, reformatorul devine doar un personaj decorativ, un „ministru de imagine” pe care-l vedem la știri, dar care, în realitate, nu poate mișca nimic. Iar dacă mai are și un dram de orgoliu, de obicei preferă să demisioneze sau să devină un simplu observator al propriului eșec.

Sistemul se autoapără prin „colectivism de partid”

Unul dintre cele mai puternice mecanisme de apărare ale sistemului este solidaritatea de partid. Orice propunere de reformă care nu e agreată de „șefii” și de rețelele lor e întâmpinată cu o opoziție tăcută, dar mortală.

Oricât de bună ar fi ideea – un impozit progresiv, o digitalizare reală a administrației – dacă amenință interesele clientelare, e sortită să rămână la stadiul de propunere. În spatele retoricii de partid, realitatea e că orice reformă care ar afecta bazinele de vot și mecanismele de șpăgi e blocată fără remușcări.

Și chiar când o lege trece „pe hârtie”, apare următorul filtru: administrația locală. Primăriile, inspectoratele, direcțiile deconcentrate sunt populate de oameni care au învățat perfect cum să „omoare” orice noutate. Așa se face că, deși la nivel central se semnează ordine și se trag lozinci, la firul ierbii nimic nu se schimbă: orice șef de birou cu un pic de vechime știe cum să frâneze o decizie care nu-i convine. Iar rezultatul e mereu același: o Românie blocată la jumătatea drumului.

De ce reformele eșuează și ”sistemul” se perpetuează

Reformele eșuează pentru că România funcționează, în realitate, pe două planuri paralele. Unul e cel al discursului public – unde se vorbește despre progres, integritate și reformă. Celălalt e planul nevăzut, unde interesele de grup, rețelele de partid și clanurile de afaceri își împart puterea și banii. Când un politician vrea să facă o reformă care ar deranja acest „plan paralel”, e fie marginalizat, fie compromis.

Mai e și altceva: puterea economică a grupurilor de interese. Banii din contractele cu statul și „sponsorizările” mascate sunt arme redutabile împotriva oricui vrea să taie firul acestei rețele. Dacă un politician încearcă să impună reguli clare sau să deschidă piețe pentru concurență, e întâmpinat de un front compact de lobby și de presiuni financiare care-l strivesc.

În plus, și societatea civilă – deși uneori puternică în momentele de revoltă – nu are forța de a rămâne constantă și vigilentă. Protestele apar și dispar, atenția publică se mută, iar politicienii corupți știu că „valurile de indignare” trec repede. Așa se face că, după fiecare val de revoltă, sistemul reușește să se reorganizeze și să revină la vechile obiceiuri, mai robust decât înainte.

Impactul asupra cetățeanului – neîncredere, cinism și exodul speranței

Efectele asupra omului obișnuit sunt devastatoare. Încrederea în politică și în instituții a ajuns la cote de avarie: oamenii nu mai cred în nimeni și nimic. Politicienii sunt văzuți ca un soi de „sectă a intereselor”, iar alegerile sunt, pentru mulți, doar un circ fără final fericit.

Absenteismul e cronica acestei neîncrederi: când știi că oricum „tot aia iese”, de ce să mai pierzi timpul la urne? Iar când jumătate din electorat stă acasă, partidele își pot consolida și mai bine rețelele clientelare. În același timp, românii își cultivă cinismul ca pe un scut de supraviețuire: râdem amar de „baronii locali” și de „tunurile de la stat”, dar nu mai avem energia să ne implicăm.

Exodul tinerilor e poate cea mai gravă consecință: cei mai buni pleacă acolo unde speranța e mai mult decât un cuvânt. Ei nu mai au răbdare să-și irosească viața într-o țară care le cere loialitate, dar nu le oferă nimic înapoi. Rezultatul? O societate tot mai îmbătrânită, tot mai lipsită de forță și tot mai vulnerabilă la populism și extremism.

România post-decembristă: prizoniera propriului trecut

Analiza de față a scos la lumină un adevăr incomod: România post-decembristă e prizoniera propriului trecut. Politica noastră s-a format pe structuri autoritare, pe rețele de interese și pe lipsa de profesionalism. Și, deși au trecut peste 30 de ani de la Revoluție, aceste trăsături s-au transmis intacte de la o generație de politicieni la alta.

Orice încercare de reformă reală e înghițită de un mecanism care știe să supraviețuiască perfect: rotind fețe noi pe aceleași scaune vechi și păstrând la loc sigur cheile puterii.

Schimbarea – dacă va veni vreodată – nu va veni din declarații bombastice, ci dintr-o voință colectivă de a cultiva germenii de corectitudine, de transparență și de responsabilitate.

Pentru că, până la urmă, orice stat e suma voinței cetățenilor săi. Iar dacă acești cetățeni vor învăța să nu mai accepte compromisurile ca pe un dat și să nu mai plece capul în fața baronilor, poate că într-o zi vom vedea cum vechile reflexe autoritare se sting sub presiunea unei generații care vrea, cu adevărat, altceva.