Departamentul Apărării devine critic de Netflix: „Woke garbage” versus „ethos de război”

Când în urmă cu câteva zile Pentagonul a ieșit vijelios și a catalogat noua dramă militară de pe Netflix drept „woke garbage” (gunoi ideologic), nu era doar un atac la un serial. Era o reafirmare a unei tensiuni mai vechi: cine are dreptul să spună „cum trebuie să fim ca armată” și cine are voie să arate ce se ascunde sub uniformă.

Serialul, intitulat Boots, urmărește drumul unui tânăr gay care intră în Corpul Marinei americane în anii ’90, într-o perioadă când homosexualitatea era încă stigmatizată oficial. Pentagonul, prin vocea purtătorului de cuvânt Kingsley Wilson, a declarat că armata nu va compromite „standardele elite” în numele vreunei agende ideologice.

Dar ce spune această furtună culturală despre societate, despre cine comandă narațiunile identitare și despre cine poate strica imaginea militară perfectă? Să despicăm câteva fire…

1. Boots: un risc de imagine

Serialul nu e doar un produs de divertisment colorat; el se bazează pe memoriile reale ale lui Greg Cope White — un om care și-a ascuns sexualitatea în Marines în „era Don’t Ask, Don’t Tell”. Așadar, nu e „propagandă LGBTQ+” inventată de Netflix, ci viață reală dramatizată. Criticii l-au primit bine, iar publicul reacționează: oamenii se regăsesc în temeri, în contradicții morale, în presiunea de a comanda o viață în care să nu te auto-denunți.

În răspuns, Pentagonul spune: „nu cedăm standarde”.

Asta înseamnă ce anume? Că artileria nu e politică? Că militarii sunt niște carne de tun ideologic pură? Că nicio imperfecțiune personală nu trebuie să iasă la lumină? Că uniforma cere sincronizarea dintre prezent și trecut, nu interpretare?

2. „Ethos de război” — slogan sau zid ideologic?

Când Wilson vorbește despre restabilirea warrior ethos, invoci o imagine pură, disciplinată, o armată fără slăbiciuni. Un refugiu contra fricii contemporane: de identitate fluidă, de dihotomii culturale, de presiunea diversității. Sub masca „standardelor elite”, vocea implică că oricine ridică întrebarea „cine sunt eu sub uniformă?” e o amenințare.

Și mai crud:

Standardele pe care le invocă au fost și sunt selectiv aplicate — ce se întâmplă cu racismul institutional, cu favorurile, cu nepotismul, cu eșecurile logistice? Dacă idealul e „elita uniformă”, cu cine se compară? Cine decide ce e „ideologic”?

3. Bătălia culturală: cine controlează imaginea Armatei?

Să reținem: instituția militară nu mai e doar o mașinărie de apărare. E emblemă, brand, simbol național. Și tocmai de aceea are nevoie de controlul narațiunii.

Netflix spune: „ia uite ce se întâmplă acolo, și sub armură bate un suflet.”
Pentagon spune: „nu vrem să vedem sufletul. Vrem disciplină pură, simulacru al uniformei impecabile.”

Conflictul nu e despre orientarea sexuală. E despre cui aparține povestea armatei, cine are voie să arate imperfecțiunea ei și cine poate critica sub umbrela artei.

4. Reacția socială: între indignare și spectacol

După reacția Pentagonului au apărut ironii gen „OK, Pentagon, fă-ți jobul, nu critica seriale”. Fanii Boots spun că nu-i „pro-LGBTQ propaganda”, ci experiență umană. Alții spun că e doar marketing pentru abonați diversificați. În spațiul cultural contemporan, politica și divertismentul sunt tribune concurente, și fiecare strigă mai tare: „Cine e real și cine e regizat?”

5. Întrebări pe care merită să le punem

• Poate o armată să fie „pure ethos” într-o lume imperfectă, când cine o compune are povești, traume, identități?
• Cine decide ce înseamnă „compromis ideologic”?
• Dacă în numele „disciplinei” nu vrei să arăți vulnerabilitatea, nu devii o instituție de zombi — fără evoluție, introspecție sau adaptare?
• Ce pierde societatea dacă critici artistice precum Boots sunt reduse la „propagandă”?

Prea mulți ”woke” prin filme, totuși

Când o instituție militară clasică se simte amenințată de un serial, nu mai e despre film. E despre cine scrie memoria culturală.
Netflix nu a inventat controversa — doar a apăsat pe un buton pus mult timp sub covor. Pentagonul nu a apărat armata — a exclamat că nu vrea să vadă nuanțe.

Iar noi rămânem în mijloc: nici condamnați ideologic, nici blazați cultural, ci spectatori care merită mai mult decât „gunoi woke” la televizor.