Deputatul PNL Gabriel Andronache trage de mânecă CCR: „Veniți la muncă vineri!”

Scandalul „lipsei de cvorum” la Curtea Constituțională (CCR) a stat o vreme agățat în aer, ca o luminiță de brad uitată în priză, fiindcă între Crăciun și Anul Nou România intră în modul tradițional „piftie și potroace”. Doar că, între timp, miza n-a dispărut. Dimpotrivă: s-a umflat, s-a încărcat politic și a ajuns exact unde era inevitabil să ajungă — la întrebarea simplă și brutală: cine blochează deliberat o decizie a CCR și de ce?

În acest context, declarația deputatului PNL Gabriel Andronache e mai mult decât o postare nervoasă de Facebook. E o presiune publică pusă pe CCR, la vedere, cu subiect și predicat: „Sper că toţi judecătorii CCR vor veni la muncă vineri şi se vor pronunţa prin vot pe proiectul privind legea magistraţilor.”

Un avertisment bine formulat

Andronache formulează avertismentul în două trepte, ca la manualul de comunicare politică: întâi speranța (cuminte), apoi amenințarea (serioasă).

Speranța:
„Sper că toţi judecătorii CCR vor veni la muncă vineri şi se vor pronunţa prin vot pe proiectul privind legea magistraţilor.”

Avertismentul:
„Va fi grav dacă din nou nu se întruneşte cvorumul, iar un eventual nou blocaj, la fel cu cel din decembrie, va trebui discutat foarte serios.”

Și vine fraza-cheie, aia care transformă totul dintr-un incident procedural într-o acuzație de natură instituțională:

„Procedurile de blocaj pot fi specifice unor autorităţi politice dar nu pot fi tolerate în cadrul funcţional al instanţei de contencios constituţional.”

Pe românește: politica se mai face și cu șmecherii, dar CCR n-are voie să se poarte ca o comisie de partid. Iar când un lider de grup parlamentar spune asta public, el transmite și în interiorul coaliției un mesaj: „nu mai acceptăm bâlbâiala drept normalitate.”

De ce „vineri” e data care contează: termenul de 16 ianuarie, ora 10:00

În povestea asta există un reper fix: vineri, 16 ianuarie, ora 10:00. Acesta este termenul stabilit pentru reluarea discuțiilor privind sesizarea ÎCCJ asupra legii care schimbă condițiile de pensionare ale magistraților.

Important: nu vorbim despre o amânare „din mers”, gen „n-am apucat azi, mai vedem”. Vorbim despre a treia amânare a discuțiilor pe legea respectivă.

Ce s-a întâmplat în decembrie: două zile la rând fără cvorum

Faptul care a aprins fitilul: pe 29 decembrie, judecătorii CCR nu au putut lua o decizie pe sesizarea ÎCCJ legată de legea pensiilor magistraților. Motivul oficial: nu s-a întrunit cvorumul.

Președinta CCR, Simina Tănăsescu, a anunțat public că nu a fost întrunit cvorumul pentru ședința de deliberare și că situația se repetase și cu o zi înainte.

Asta e partea care deranjează cel mai tare: nu e un accident singular, ci o repetiție. Iar repetiția, într-o instituție de tipul CCR, nu mai arată a „ghinion”, ci a mecanism.

(Și da, există relatări de presă care indică explicit absențe și care anume judecători au fost prezenți în acea zi — tocmai de aici certitudinea publică că „cineva trage de timp”.)

Miza: legea pensiilor magistraților și reforma „angajată” de guvern

Andronache își leagă declarația de un cadru politic mai larg: „reforma angajată de Guvernul Bolojan vizează toate sectoarele în care s-au acumulat probleme.” Inclusiv sectorul în care „se aşteaptă de mai multă vreme o decizie a CCR”.

Mai spune ceva, aparent generic, dar folosit ca ancoră de legitimitate:

„Aşezarea statului pe baze corecte, sănătoase este condiţia pentru dezvoltarea ţării pe termen mediu şi lung.”
Și concluzia: e important să existe „o decizie corectă din partea CCR, o decizie care să ajute dezvoltarea ţării.”

Aici, sincer, intrăm în zona de „formule mari”. Dar, în politică, formulele mari sunt adesea semnul că se împinge o bătălie reală: cine pierde bani, cine pierde privilegii, cine pierde control.

Când cvorumul devine instrument de putere

În teorie, cvorumul e o garanție: deciziile importante se iau cu o prezență calificată, ca să fie legitime.

În practică, dacă poți bloca cvorumul, ai descoperit o șurubelniță excelentă: nu trebuie să convingi pe nimeni, nu trebuie să votezi împotrivă, nu trebuie să-ți asumi nimic. Pur și simplu nu vii. Iar instituția se oprește.

Asta e esența replicii lui Andronache despre „proceduri de blocaj” care pot fi „specifice autorităților politice” — aluzia e că, în politică, boicotul e sport vechi; într-o curte constituțională, boicotul e scandal instituțional.

De ce e „grav”, cum spune Andronache

„Va fi grav” nu e doar dramă de Facebook. Înseamnă câteva lucruri foarte concrete:

• CCR ar arăta că poate fi paralizată prin absențe repetate. Asta ar fi o fisură de sistem, nu o întâmplare.
• Orice reformă majoră contestată poate fi ținută în aer prin aceeași schemă: „nu facem nimic până se răcește subiectul”.
• Încrederea publică (și-așa subțire) primește încă o lovitură: oamenii văd că nici măcar „arbitrul final” nu reușește să se adune la masă.

Și mai e ceva: în jocul ăsta, tăcerea e interpretată ca intenție. Dacă nu explici limpede de ce nu se întrunește cvorumul, publicul completează singur spațiile goale. Și nu le completează cu poezie.

„Discutat foarte serios” – adică ce?

Asta e fraza care merită disecată: „un eventual nou blocaj va trebui discutat foarte serios.”

Ce poate însemna, realist, în politica românească?

• Presiune publică intensă (fix ce vedem acum).
• Încercarea de a crea un consens politic pentru modificări procedurale (aici e complicat, fiindcă vorbim de CCR și reguli sensibile).
• O discuție despre răspunderea instituțională: poate fi CCR blocată la nesfârșit fără consecințe? Dacă nu, care sunt consecințele? Dacă da, atunci avem o problemă mult mai mare decât o ședință ratată.

Nu afirm că PNL are soluția perfectă. Spun doar că, pentru prima dată după episodul „nu e cvorum”, cineva pune public întrebarea corectă: dacă se repetă, ce facem?

Ce urmează: vineri dimineață se vede dacă statul funcționează

Vineri, 16 ianuarie, ora 10:00, e momentul în care România va primi unul dintre aceste răspunsuri:

1. Se întrunește cvorumul și CCR dă o decizie → episodul rămâne o pată, dar nu devine precedent.
2. Nu se întrunește din nou cvorumul → atunci chiar intrăm într-o criză de funcționare. Pentru că, dacă CCR poate fi „oprită” repetat pe un subiect major, mâine poate fi oprită pe orice.

Și atunci, da, cum spune Andronache, „va fi grav”. Nu pentru că a zis un deputat „grav”, ci pentru că o instituție centrală ar arăta că poate fi ținută în șah printr-un truc de absență.

Piftia trece, precedentul rămâne

România poate să se amuze cât vrea cu sezonul de sărbători și cu ideea de „țară în pauză între sarmale și urări”. Dar CCR nu e pe program de colinde. CCR e instituția care decide, în ultimă instanță, dacă regulile jocului sunt constituționale.

Aici e linia roșie: dacă boicotul prin lipsă de cvorum se normalizează, statul intră în zona de „funcționează doar când vrea cine trebuie”.

Vineri dimineață nu se judecă doar o lege și nu se măsoară doar prezența la muncă.

Se măsoară ceva mai simplu și mai dureros: mai are România instituții care funcționează indiferent de interesele momentului, sau funcționează doar când se aliniază toate stelele politice?