Despre fericire, fericiri, fericiţi…

Eşti fericit? Eşti fericită? Sunteţi toţi – sau careva, sau niciunul – fericiţi, fericit? Vă curge prin vene, în loc de sânge năvalnic, o beţie nebună a simţurilor? Sunteţi împăcaţi cu voi şi cu viaţa? Sunteţi mulţumiţi? Sunteţi împliniţi? Sunteţi fericiţi? Sunteţi…

Na-ţi-o frântă – mă gândesc că veţi fi zicând unii dintre voi – că ţi-am dres-o. Auzi, eşti fericită? Sau fericit… De dimineață, aşa… În loc de bună dimineaţa, cum zice tot omul, când face ochi. Fără nicio altă introducere, fără nicio încălzire prealabilă, fără vreun avertisment, acolo…

Şi o ţin langa, nu dau semne că aş vrea să mă opresc, cu întrebări de-astea, existenţiale. Păi… da. Continuu. Întreb. Pistonez. Căci, am simţit în vorbele multora dintre voi că sunteţi, în unele momente, cu sufletul în piuneze. Cu lacrimile colcăind în tenebre. Cu zâmbetul răstignit în adâncuri.

Şi, pe cuvânt, eu nu sunt doctor de suflete, nu pot, şi să vreau, şi nici nu mă văd în stare, să tămăduiesc pe cineva. Nu cunosc, o spun răspicat, leacuri miraculoase. Nici poţiuni de efect nu am aflat de-a lungul vieţii. Nici descântece magice nu cunosc. Şi nici vreo incantaţie nu mi-a fost transmisă din neant, ca să v-o spun şi vouă, mai departe.

Dar am zis, na, ca prietenii, să vorbim şi noi, la o cafea, şi să ne spunem verde cum e cu treaba asta. Eşti fericit, tu care citeşti? Eşti fericită, tu care îţi arunci privirile peste aceste rânduri? Sunteţi, fraţilor, fericiţi? Eu mă gândesc – încep eu, cu determinare şi curaj – că, răspunsul la aşa întrebări depinde de măsura cu care apreciem starea asta. La ce ne raportăm. Cum ne imaginăm fericirea. Cum am vrea să fie. Care ne e scara de valori.

Dacă, de exemplu, eu – mă iau pe mine, că îmi sunt, nu-i aşa, cel mai la îndemână – îmi imaginez că sunt fericită dacă am conturi în băncile din Elveţia şi din Asia şi de pe tot pământul, ei bine, nu sunt fericită. Căci, ce să vezi, nu am aşa ceva. Dacă fericirea e să stau juma’ de an în vacanţă umblând fără nicio grijă şi fără nicio apăsare din Australia până în Japonia, în admiraţie pentru toate locurile pe unde trec, iar nu sunt fericită.

Că… nu stau în vacanţe de-astea. Ba, chiar, vorbind-o pe-a dreaptă, nici nu ajung, spre deloc, pe acolo. Dacă se numeşte că sunt fericită când umblu brambura prin cluburi şi localuri de lux, îmbrăcată ca o cocotă, beată de… fericire… hmmm, iar nu sunt fericită.

Dacă fericirea e să te fâţâi în cele mai scumpe maşini din lume, şi să te şi etalezi, în toată splendoarea ta, nu sunt – ce să fac, asta sunt – fericită. Ţţţţ, ţţţţ, ţţţţţ, numai rateuri. Dacă fericirea e să tânjesc, ca o vampă, după iubirea şi îmbrăţişarea tuturor bărbaţilor din lume, iar stau al naibii de prost.

Nema fericire! Dacă fericire e să îmi dau copiii tribut unor trecătoare metehne, tot nefericită sunt. Dacă se numeşte că sunt fericită pentru că sunt prietenă cu toată lumea, iar sunt în impas. Nu sunt, nu mai sunt, într-o astfel de relaţie. Dacă sunt fericită că-i moare capra vecinului, am încurcat-o din nou: nu-mi pasă de capre, şi nici de vecini. Dar dacă a fi fericit înseamnă să mă trezesc în fiecare dimineaţă şi să ştiu că toţi ai mei şi prietenii dragi inimii mele sunt bine, ei, da, sunt foarte fericită.

Dacă se numește fericire că avem, când ne întâlnim, cu ce să tragem, dacă vrem, un chef pe cinste, da, sunt fericită. Dacă e fericire să văd cum ai mei adorm în fotoliu, cu cartea, pe piept, iar e de bine, sunt fericită, serios. Sunt foarte fericită şi când copiii mei învață carte, chiar dacă, aşa cum ziceam, eu nu am conturile burduşite de averi, precum unii colegi de-ai lor.

Sunt fericită că suntem toţi sănătoşi. Sunt fericită când mă duc acasă, la părinţii mei şi ei mă aşteaptă încă în prag. Sunt fericită când în cuptorul meu, de la ţară, miroase a pâine caldă. Sunt fericită când aud imnul naţional cântat pe vreun podium. Sunt fericită când înfloresc salcâmii în buza lunii mai. Sunt fericită când mă întreb unde-mi sunt zăpezile de altă dată.

Sunt, iar, fericită când aud şi văd că lumea se întoarce la tradiţii şi scoate din lada de zestre lucruri uitate, prăfuite, să le vadă şi să le audă şi alţii. Sunt fericită când ascult un cântec de dragoste. Când văd fluturii mângâind a sărut, florile. Când mă culcuşesc, la 3, 4 dimineaţa, lângă omul meu şi el mă trage la pieptul lui. Sunt fericită când aflu că s-a mai scris în lume o poveste de iubire.

Sunt fericită când ploaia muşcă bezmetică din acoperişuri. Sunt fericită când cineva salvează o viaţă. Sau o floare. Sau un căţel. Sunt fericită când mă rog pentru oamenii dragi. Sunt fericită când mă împac cu cine m-am supărat. Sunt fericită – şi aş putea continua la nesfârşit cu motivaţiile şi motivele mele, căci, acum realizez, nu ştiam întru totul, cât sunt de fericită, dar mai las loc de reflecţii şi pentru voi, cei care mă citiți. Aşa că, revin: eşti fericit? Eşti fericită? Sunteţi fericiţi, fraţilor?