Deszăpezire cu scandal: bunul-simț intră pe contrasens administrativ

România are resurse infinite. Petrol mai puțin, autostrăzi mai deloc, dar conflicte mărunte duse cu gravitate de tragedie greacă – din plin. Ultima capodoperă administrativă vine la pachet cu zăpadă, orgolii înghețate și… Poliție chemată pentru exces de hărnicie.

Pe scurt, ca să nu se piardă cititorul în troiene: un primar a avut tupeul suprem să deszăpezească o stradă care nu era a lui. Un gest absolut scandalos, intolerabil, aproape subversiv. Drept urmare, primarul “lezat” n-a stat pe gânduri și a sunat la Poliție. Pentru că, evident, nimic nu strigă mai tare „stat de drept” decât un utilaj de deszăpezire intrat ilegal pe teritoriul sacru al unei comune vecine.

Frontiera invizibilă dintre două lopeți

Să ne imaginăm scena. Zăpadă până la genunchi, oameni care trebuie să ajungă la muncă, ambulanțe care poate chiar au treabă, copii care merg la școală. Dar toate acestea pălesc în fața problemei reale: cine are voie să curețe zăpada și pe ce centimetru de asfalt.

În România administrativă, strada nu e doar o stradă.

E o declarație de suveranitate. E o linie trasată cu pixul pe o hartă prăfuită, apărată cu dinții, cu sesizări, cu telefoane nervoase și, la nevoie, cu proces-verbal.

Primarul A a venit cu lama. Primarul B a venit cu legea. Și, inevitabil, cu Poliția. Pentru că, nu-i așa, mai bine stăm toți în nămeți decât să se creeze un precedent periculos: să ajungem să ne ajutăm între noi.

Când excesul de gospodărire devine infracțiune morală

Există ceva profund românesc în această poveste. Nu faptul că s-a deszăpezit o stradă – asta e aproape un accident statistic. Ci reacția: suspiciunea. Neîncrederea. Întrebarea rostită sau nu: „Da’ ce vrea ăsta? De ce face asta? Ce câștigă?”

În mentalul administrativ local, orice gest bun trebuie să aibă o șmecherie în spate.

Nimeni nu ajută de dragul cetățeanului. Sigur vrea să-i fure bicicleta. Sigur e campanie. Sigur e imagine. Sigur e o combinație. Așa că mai bine oprim totul din fașă, cu organul statului, ca să fie clar cine e șef pe stratul de gheață.

Și uite așa, deszăpezirea devine act ostil. O invazie. O încălcare a ordinii constituționale locale. Lipsesc doar sancțiunile internaționale și o ședință de CSAT pe tema „Lamei neautorizate”.

Cetățeanul? Undeva sub zăpadă

Partea cea mai frumoasă – și aici intrăm în zona de poezie absurdă – e că nimeni nu pare preocupat de cetățean. El e un element decorativ, un figurant care apare doar ca pretext în comunicatele oficiale: „în interesul comunității”.

Care comunitate?

Aia care stă cu roțile blocate?

Aia care se uită la utilaj și se bucură că, în sfârșit, se întâmplă ceva normal?

Nu contează. Important e ca limitele administrative să rămână neatinse, ca niște garduri invizibile păzite de orgolii foarte vizibile.

În alte părți ale lumii, primarii se mai ajută.

Mai fac schimb de utilaje, mai sar unii la alții la nevoie. La noi, colaborarea e suspectă. Sună a trădare. A slăbiciune. A lipsă de coloană vertebrală instituțională.

Statul român, varianta „mic, dar nervos”

Povestea asta, deși pare o glumă bună de internet, e de fapt o radiografie perfectă. Nu vorbim despre zăpadă. Vorbim despre România micilor feude, unde fiecare primar e domn pe moșia lui, iar granițele se apără chiar și cu prețul ridicolului absolut.

E statul român în miniatură:

Fragmentat, orgolios, incapabil să vadă imaginea de ansamblu, dar extrem de eficient când vine vorba de blocat lucruri care, Doamne ferește, chiar funcționează.

Dacă mâine un primar ar decide să repare o școală din comuna vecină, probabil ar fi acuzat de tentativă de lovitură de stat educațională. Dacă ar aduce apă într-un sat alăturat, sigur ar urma o anchetă: pe ce bază legală curge apa asta?

Final cu lopata pe inimă

Scandalul dintre cei doi primari nu e o excepție. E o mostră. Una curată, albă, strălucitoare – ca zăpada care a declanșat totul. Ne arată cât de jos poate ajunge administrația locală atunci când orgoliul bate logica, iar competența e sufocată de dorința de a nu „da bine” altcineva.

În România, nu e grav să nu faci nimic.

Grav e să facă altul.

Mai ales dacă o face mai bine.

Și, undeva, sub stratul gros de absurd, cetățeanul își curăță singur trotuarul, cu lopata proprie, gândindu-se că poate, într-o zi, deszăpezirea va fi doar deszăpezire. Nu motiv de scandal, nu caz de Poliție, nu dramă administrativă.

Până atunci, atenție mare: dacă ajuți prea mult, s-ar putea să încalci legea nescrisă a neputinței organizate.