Dilema României: între Consiliul Păcii al lui Trump și alianța europeană

În ianuarie 2026, România se regăsește într-o situație geopolitică fără precedent. Invitația oficială primită de la Washington – de a se alătura noului „Consiliu pentru Pace” inițiat de președintele Donald Trump – obligă Bucureștiul să își reevalueze echilibrul fragil pe care l-a menținut ani la rând între parteneriatul strategic cu Statele Unite și loialitatea față de Uniunea Europeană.

Imaginea plastică a „șezutului cu fundul în două luntri” nu a părut niciodată mai potrivită:

După decenii în care România a reușit să fie concomitent un aliat devotat al Americii și un membru dedicat al proiectului european, acum pare forțată să încline decisiv către una dintre cele două direcții.

Este posibilă neutralitatea într-un asemenea context tensionat?

Se mai poate „scălda” evitarea alegerii, fără a supăra grav nici Washingtonul lui Trump, nici nucleul dur al Europei? Gravitatea momentului cere o analiză profundă, care să țină cont de toate perspectivele – politice, economice, de securitate și morale – implicate în această decizie.

Pe de o parte, avem promisiunea americană a unui nou for internațional al păcii, menit să rezolve conflicte globale, dar construit în jurul viziunii tranzacționale a președintelui Trump. Acest „Consiliu al Păcii” vine la pachet cu condiții fără precedent: un preț de intrare de 1 miliard de dolari pentru statele care doresc statut de membru permanent.

Pe de altă parte, regăsim vechea ordine internațională – Organizația Națiunilor Unite și alianțele tradiționale precum NATO – pe care Europa vrea să le păstreze ca temelie a cooperării globale și a securității colective.

Tensiunile dintre America lui Trump și Europa „bătrânului continent” au escaladat într-atât încât riscă să pună capăt perioadei în care interesele celor două erau, în linii mari, convergente. România, ca țară prinsă geografic și politic între aceste centre de putere, resimte acum din plin această fractură.

Un nou for global cu taxă de membru – provocarea Consiliului Păcii

Inițiativa președintelui Donald Trump de a crea un Consiliu pentru Pace internațional a fost primită inițial cu speranța că ar putea oferi soluții rapide pentru conflictul sângeros din Fâșia Gaza. Conceput în toamna anului trecut ca o structură condusă personal de Trump, Consiliul urma să supravegheze reconstrucția post-război în Gaza și tranziția către o administrație pașnică în enclava devastată.

În contextul eforturilor americane de a pune capăt ostilităților dintre Israel și Hamas, Casa Albă a trimis invitații către circa 60 de țări de pe glob, inclusiv România, pentru a participa la acest nou organism.

În scurt timp însă, conceptul inițial s-a extins mult dincolo de Orientul Mijlociu: oficialii administrației Trump au propus ca „Consiliul Păcii” să abordeze și alte conflicte majore, precum războiul din Ucraina sau criza politică din Venezuela.

În viziunea promotorilor săi, Consiliul ar putea evolua într-un „substitut neoficial al ONU”, o platformă paralelă menită să depășească blocajele diplomatice tradiționale și să aducă la aceeași masă actori globali divergenți.

Ceea ce diferențiază însă fundamental această inițiativă de mecanismele clasice ale ONU este modul în care Trump a înțeles să o structureze.

Consiliul ar urma să fie prezidat pe viață de însuși Donald Trump, conferindu-i astfel un rol personal preponderent.

Mai mult, țările membre ar avea mandate limitate la trei ani, exceptând situația în care aleg să devină membri permanenți contra cost. Suma solicitată – 1 miliard de dolari pentru un loc permanent – a luat prin surprindere numeroși lideri mondiali. Casa Albă a confirmat această prevedere financiară inedită, explicând că fondurile strânse ar urma să susțină mandatul Consiliului în Gaza și eforturile de pace.

Totuși, pentru multe guverne, ideea de a plăti un „bilet de intrare” într-un forum internațional ridică semne de întrebare serioase. Este un precedent fără egal în diplomație: pacea și influența globală par cuantificate în bani, ceea ce stârnește rezerve atât etice, cât și practice.

Alte prevederi din draftul de statut al Consiliului au alimentat și ele scepticismul.

Documente consultate pe surse indică faptul că decizia finală în cadrul Consiliului i-ar aparține în ultimă instanță președintelui american.

Cu alte cuvinte, deși ar exista o adunare de lideri mondiali, Trump și-ar rezerva un drept de veto sau o putere preeminentă în hotărârile majore.

Această structură puternic ierarhizată – practic un for global condus de un singur om – a generat imediat îngrijorări privind transparența și distribuția reală a puterii în cadrul Consiliului.

Liderii multor democrații liberale și-au manifestat discret dezacordul față de un mecanism în care regulile ONU ar fi ocolite, iar echilibrul de putere ar fi deplasat către Washington într-un mod opac.

Chiar și scopul declarat – promovarea păcii și reconstrucția zonelor de conflict – a fost pus sub semnul întrebării de unii observatori, din moment ce componența Consiliului include și actori controversați.

Rusia a fost invitată oficial să participe, în pofida faptului că își continuă agresiunea militară în Ucraina. China se află și ea pe lista invitaților, deși rivalitatea strategică a Washingtonului cu Beijingul este în creștere.

Se pare că Trump a mizat pe o abordare incluzivă, dorind la masă atât aliați tradiționali ai SUA, cât și lideri autoritari considerați apropiați de Kremlin.

Logica ar fi fost că pentru a rezolva marile conflicte e nevoie de toți jucătorii importanți la aceeași masă, chiar dacă valorile lor diferă radical. Însă această ecuație amestecată a produs stupoare în rândul aliaților europeni: ar însemna ca democrații occidentali, care sancționează Moscova pentru invazia din Ucraina, să stea cot la cot cu Vladimir Putin într-un nou „concert al națiunilor” dirijat de Trump.

Nu surprinde astfel că reacțiile inițiale la inițiativa Consiliului Păcii au fost amestecate și precaute.

Guverne din întreaga lume au ezitat să dea un răspuns ferm, așteptând clarificări. Numai câteva țări s-au grăbit să ia o poziție. Ungaria, condusă de premierul Viktor Orbán – unul dintre puținii aliați declarați ai lui Trump în Europa – a anunțat prompt că acceptă fără echivoc invitația, considerând-o „o onoare” națională.

În contrast, Canada a adoptat o poziție nuanțată: prim-ministrul Mark Carney a salutat în principiu ideea de a avea un loc la masa negocierilor, dar a precizat că „nu va plăti pentru un loc permanent”. Ottawa s-a oferit să contribuie doar ca membru temporar, evitând obligația financiară uriașă, însă dorind totuși să fie parte din discuții pentru „a influența procesul din interior”.

Franța a fost și mai rezervată – Palatul Élysée a transmis că, în forma actuală, „nu intenționează să dea un răspuns favorabil” invitației. Parisul a subliniat că inițiativa ridică întrebări serioase privind respectarea principiilor ONU, la care Franța ține cu strictețe. Oficiali francezi au invocat atașamentul față de Carta Națiunilor Unite și teama că noul consiliu ar putea submina autoritatea Consiliului de Securitate ONU. Practic, pentru diplomația franceză, orice formulă de pace trebuie să se încadreze în ordinea internațională existentă, nu să o ia pe o cale paralelă dominată de o singură putere.

Câteva state autocratice aliate Kremlinului au reacționat (previzibil) favorabil.

Belarus, izolat de Occident, a anunțat prin vocea președintelui Aleksandr Lukașenko că a semnat deja acordul de aderare la Consiliul Păcii, văzând probabil o oportunitate de a ieși din izolarea internațională și de a-și arăta loialitatea față de Moscova și Washington simultan. Emiratele Arabe Unite și Marocul se numără printre țările care, conform presei internaționale, ar fi transmis de asemenea acceptul neechivoc – semn că în lumea arabă și africană există interes pentru orice inițiativă ce promite stabilizare regională, mai ales dacă vine cu girul Americii. În total, în ajunul primei reuniuni planificate, se vehiculează că peste zece state ar fi fost deja de acord să adere la Consiliu, deși doar cinci sau șase au confirmat public (Ungaria, Belarus, Maroc, E.A.U., Canada – ultimul cu rezerva financiară menționată).

Lista completă a invitaților acoperă toate continentele, de la Germania, Marea Britanie, Italia, Polonia sau România în Europa, până la Egipt, India, Arabia Saudită, Vietnam, Brazilia, Australia și altele.

Ambiția lui Trump este vizibilă: un for global, semnat fastuos la Davos, care să înglobeze atât aliați occidentali, cât și puteri emergente sau state în curs de dezvoltare, unite formal sub scopul păcii mondiale.

Promisiunea păcii vs. riscul dezbinării ordinii globale

La prima vedere, conceptul unui consiliu global dedicat păcii și reconstrucției în zone de război pare lăudabil. România, ca țară care a susținut mereu multilateralismul și misiunile de menținere a păcii, salută declarativ orice efort sincer de promovare a stabilității internaționale.

Nu întâmplător, în răspunsul oficial inițial transmis de Palatul Cotroceni, președintele Nicușor Dan a „salutat inițiativa privind promovarea păcii și securității internaționale”, apreciind în mod special focusul pe găsirea de soluții pentru conflictul din Gaza și alte provocări globale.

Acest ton diplomatic pozitiv maschează însă numai parțial îngrijorarea profundă cu care autoritățile române privesc detaliile propunerii americane. Bucureștiul a evitat să spună un „da” sau „nu” categoric, anunțând că a demarat „un proces aprofundat de analiză” a conținutului Cartei Consiliului Păcii, pentru a evalua compatibilitatea acesteia cu angajamentele internaționale existente ale României – în primul rând cele din cadrul ONU, OSCE și UE.

Formularea sugerează clar dilema:

Dacă prin aderarea la noua structură România ar încălca spiritul obligațiilor sale față de Națiunile Unite sau principiile politicii externe asumate în ultimii 30 de ani, atunci invitația lui Trump devine extrem de problematică.

În esență, miza depășește cu mult ”cotizația” de un miliard de dolari.

Sigur, din perspectiva guvernului de la București, și componenta financiară este un factor greu de neglijat – un miliard de dolari reprezintă o sumă enormă, echivalentă cu aproximativ 0,4% din PIB-ul țării, bani ce ar trebui găsiți într-un buget deja sub presiune pentru apărare, infrastructură sau educație.

Ministrul Finanțelor, Alexandru Nazare, a subliniat că orice decizie privind această contribuție financiară trebuie cântărită în contextul priorităților bugetare naționale.

Însă dincolo de efortul bugetar, pentru România adevărata întrebare este dacă alăturarea la Consiliul Păcii servește sau afectează interesele sale strategice pe termen lung. Or, aceste interese sunt strâns legate atât de relația privilegiată cu SUA, cât și de calitatea de membru al Uniunii Europene și de respectarea ordinii internaționale bazate pe reguli.

Criticii inițiativei lui Trump atrag atenția că „Consiliul pentru Pace” riscă să devină o alternativă la ONU care să slăbească instituțiile globale existente.

Pentru țări ca România, care au investit decenii în susținerea ONU, în participarea la misiuni sub drapelul ONU și NATO și în promovarea dreptului internațional, a merge acum într-o direcție paralelă ridică probleme morale și strategice.

Europa, per ansamblu, privește cu scepticism accentuat consiliul propus de Trump, temându-se că acesta ar submina autoritatea ONU și ar crea un precedent periculos: acela al multilateralismului „privatizat” și dominat de un singur centru de putere (Casa Albă).

Liderii UE încearcă, din informațiile vehiculate, să cadă de acord asupra unei poziții comune. Marile capitale europene discută posibilitatea de a cere revizuirea statutului Consiliului Păcii înainte de a lua orice decizie de aderare.

Între doleanțele europenilor s-ar număra eliminarea sau modificarea cerinței financiare (văzută ca inacceptabilă) și asigurarea unui caracter transparent și echitabil al procesului decizional din Consiliu (fără ca Trump să concentreze toată puterea).

De fapt, negocieri intense au loc în culise: personalități precum fostul premier britanic Tony Blair – desemnat surprinzător ca membru executiv al viitorului Consiliu – mediază între emisarii lui Trump (inclusiv ginerele său Jared Kushner) și diverși lideri reticenți, încercând să găsească compromisuri.

Există semnale că termenii Cartei ar putea fi ajustați în urma feedback-ului primit de la aliați. Această deschidere la modificări ar putea oferi României (și altor țări indecise) o portiță: anume să susțină principiul Consiliului Păcii, însă condiționat de garantarea conformității cu Carta ONU și cu interesele aliaților europeni.

Trebuie spus că nu doar europenii au obiecții.

O lovitură neașteptată a venit și din partea Israelului – teoretic beneficiar direct al planului de pace pentru Gaza. Premierul Benjamin Netanyahu a respins public anumite aspecte ale inițiativei: Israelul, deși nu se opune ideii de Consiliu al Păcii în sine, consideră inacceptabilă componența comitetului dedicat Gazei, unde Washingtonul a inclus țări ca Qatarul și Turcia fără consultarea Tel Avivului. Pentru guvernul israelian, să ofere Qatarului (perceput drept sponsor al Hamas) un loc la masa discuțiilor despre viitorul Gazei este de neconceput.

Acest dezacord între Trump și unul dintre cei mai apropiați aliați ai săi, Israelul, complică și mai mult perspectiva noului for internațional. Practic, dacă însăși părțile direct implicate într-un conflict (Israelul, în acest caz) nu se simt reprezentate corect, eficacitatea Consiliului este sub semnul întrebării.

Pe acest fundal, România observă cum se conturează două tabere:

O tabără pro-Consiliu (formată în principal din țări care fie sunt aliniate politic cu Trump – ex. Ungaria, fie speră la beneficii financiare sau strategice – ex. Maroc, țări din Golf, sau lideri ca Javier Milei în Argentina ce împărtășesc admirația pentru Trump) și…

… o tabără sceptică/rezervată (nucleul UE – Franța, Germania, Italia, alături de Canada, Marea Britanie și alții, care își exprimă rezervele și cer timp).

În mod inconfortabil, România este prinsă la mijloc între aceste atitudini divergente.

Țări vecine sau apropiate nouă se regăsesc de o parte și de alta: Ungaria, vecinul nostru, a sărit entuziast în barca lui Trump; Polonia, un alt partener est-european, împărtășește însă reticențele noastre (Varșovia a transmis că analizează invitația, dar liderii polonezi au lăsat clar să se înțeleagă dezacordul față de includerea lui Putin în Consiliu și au avertizat că orice aderare necesită acord parlamentar – un indiciu că decizia nu va fi deloc ușoară sau rapidă).

Italia, prin premierul Giorgia Meloni, încearcă un joc de echilibru – s-a oferit mediator între Washington și partenerii europeni, semn că nici Roma nu aprobă necondiționat planul, deși guvernul italian are simpatie ideologică față de administrația Trump.

Iar Marea Britanie, deși nu mai este în UE, rămâne un aliat cheie: noul premier britanic (Keir Starmer) a evitat să se pronunțe clar, spunând că vrea să se consulte cu aliații înainte – un indiciu că Londra nu va rupe rândurile Occidentului fără o coordonare prealabilă.

Toate acestea conturează pentru România o presiune enormă de a nu greși pasul. A merge singular împotriva curentului principal din UE ar izola-o în Europa; a sfida deschis dorința Washingtonului ar periclita relația strategică fundamentală cu SUA.

Tensiuni transatlantice escaladate: de la „nebunia Groenlanda” la șantajul securității contra cost

Decizia României este și mai dificilă fiindcă nu survine într-un vid, ci pe fondul unor tensiuni fără precedent între America lui Trump și aliații săi europeni. În ultimele luni, s-a creat impresia sumbră că falia transatlantică se adâncește pe zi ce trece. Câteva episoade recente au șocat capitolele europene și contribuie direct la contextul în care Bucureștiul trebuie să ia o hotărâre:

• „Nebunia cu Groenlanda”:

Această sintagmă – devenită virală atât în presa occidentală cât și în comentariile liderilor de opinie de la noi – descrie situația incredibilă în care președintele american a readus pe tapet dorința SUA de a obține controlul asupra Groenlandei, teritoriu autonom aflat sub suveranitatea Danemarcei.

Dacă în 2019 ideea lui Trump de a cumpăra Groenlanda a fost primită drept o excentricitate aproape hazlie, în 2025-2026 lucrurile au luat o turnură gravă. Trump a declarat deschis că SUA au nevoie de Groenlanda din motive de securitate națională, insinuând că prezența americană în acea insulă ar contracara amenințarea strategică rusă în zona arctică.

Pentru a forța mâna europenilor, liderul de la Casa Albă a recurs la măsuri punitive: a impus tarife comerciale drastice (de până la 25%) împotriva unor state europene care au refuzat să ia în considerare „transferul” Groenlandei către America.

Danemarca – care consideră just că Groenlanda nu e de vânzare – a beneficiat de un val de solidaritate din partea UE. De la Paris și Berlin până la Bruxelles, amenințările lui Trump au fost calificate drept „șantaj inadmisibil”.

Uniunea Europeană, prin vocea liderilor săi, a reafirmat ferm sprijinul pentru Danemarca și respectarea statu-quo-ului: Groenlanda este teritoriu danez, punct.

Ca ripostă, Parlamentul European a luat o decizie de o duritate neobișnuită: a înghețat procesul de ratificare a unui acord comercial major UE-SUA convenit cu doar câteva luni înainte. Acest acord, menit să reducă tarifele și barierele comerciale transatlantice, a fost blocat subit, ca semnal că Europa nu va derula „afaceri ca de obicei” cu o Americă ce amenință integritatea teritorială a unui stat membru NATO și UE.

Mai mult, în cercurile de la Bruxelles s-a discutat chiar și despre activarea noului mecanism european anti-coercițiune (un instrument economic de retaliere) împotriva Washingtonului – o măsură extremă echivalată cu utilizarea unei „bazooka economică”.

Deși lideri moderați precum președintele grupului PPE, Manfred Weber, au pledat pentru dezescaladare și prudență (de teamă ca ruptura să nu devină ireparabilă), atmosfera a rămas încordată. Pentru prima oară în multe decenii, se vorbește deschis despre contramăsuri europene la adresa SUA, iar subiectul Groenlandei a ajuns un simbol al suveranității europene în fața presiunii americane.

• Securitatea europeană contra cost:

O altă sursă de tensiune majoră este percepția că administrația Trump tratează securitatea aliaților ca pe un serviciu cu plată, nu ca pe un angajament mutual bazat pe valori comune.

Încă din primul său mandat, Trump a criticat dur țările NATO pentru cheltuieli militare insuficiente, dar acum, în noul mandat, a mers mult mai departe. Washingtonul a comunicat recent unor capitale europene că va reduce efectivele de personal ale SUA din structurile de comandă NATO din Europa.

Concret, aproximativ 200 de posturi ocupate de americani în centre strategice ale Alianței – inclusiv la comandamente esențiale din Marea Britanie, Belgia sau Portugalia – urmează să fie desființate.

Deși Casa Albă nu a motivat public clar decizia, analiștii notează că ea se aliniază viziunii lui Trump de a realoca resurse militare către emisfera vestică, lăsând europenilor sarcina sporită de a se descurca singuri în proximitatea lor.

Oficialii NATO au încercat să minimalizeze îngrijorările, subliniind că prezența totală americană în Europa rămâne substanțială (circa 80.000 de militari SUA staționați pe continent) și că modificări de personal de acest gen au mai existat.

Totuși, semnalul politic este de necontestat: aliatul de peste Atlantic își reevaluează angajamentele, iar umbrela de securitate americană nu mai poate fi considerată garantată necondiționat. Îngrijorarea capitalelor europene este cu atât mai mare cu cât, în paralel, Trump și-a intensificat retorica critică la adresa NATO însuși.

Chiar în dimineața plecării către Davos pentru summitul economic, președintele SUA a distribuit pe rețelele de socializare mesajul unui comentator extremist care cataloga NATO drept „o amenințare la adresa Statelor Unite”. În aceeași postare, adversari tradiționali precum China și Rusia erau numiți simplu „băieți răi”, însă principala țintă a invectivei era alianța nord-atlantică.

Astfel de gesturi – practic un președinte american flirtând cu ideea că NATO ar fi ostil Americii – șochează profund țările de pe flancul estic, pentru care NATO reprezintă coloana vertebrală a apărării împotriva Rusiei. În Europa de Est, amintirea ocupației sovietice e vie, iar faptul că liderul SUA pare dispus să relativizeze importanța NATO ridică spectrul unui viitor sumbru în care națiunile din regiune ar fi lăsate singure în fața Rusiei revizioniste.

Aceste două teme – Groenlanda și NATO – s-au împletit chiar în discursul administrației Trump.

Paradoxal, Casa Albă justifică obsesia pentru Groenlanda tocmai prin necesitatea de a contracara amenințarea rusă în nordul Atlanticului. În același timp, invită Rusia într-un Consiliu al Păcii și retrage personal din structurile militare comune cu europenii.

Mesajele amestecate sporesc confuzia și neîncrederea.

Pentru România, care a fost mereu un campion al integrării euro-atlantice, situația echivalează cu un coșmar diplomatic: cei doi piloni ai politicii sale externe par în conflict deschis.

Bruxelles-ul și Washington-ul ajung să se amenințe reciproc cu tarife și sancțiuni, ceva de neimaginat acum câțiva ani.

Lideri ai UE vorbesc despre „trezirea la realitate” și necesitatea ca Europa să se pregătească să se descurce și singură, dacă e cazul – aluzie la conceptul de „autonomie strategică europeană”.

Însă dezvoltarea capacităților de apărare europene este un proces de durată, iar România știe bine că, în prezent, nicio alternativă de securitate nu ar putea înlocui pe termen scurt garanțiile americane. Tocmai de aceea, decizia legată de Consiliul Păcii este atât de grea: ea va fi citită ca un barometru al orientării strategice a României în noua realitate tensionată.

România – aliatul loial prins la mijloc

Pentru a înțelege empatia și frământarea cu care românii privesc această alegere, trebuie reamintit drumul parcurs de România în ultimele trei decenii. Țara noastră a făcut eforturi uriașe după 1990 să se ancoreze ferm în comunitatea occidentală, considerând-o singura garanție a libertății și prosperității după o istorie zbuciumată.

Aderarea la NATO (2004) și aderarea la UE (2007) au fost realizări definitorii ale generației post-comuniste, susținute aproape consensual de întreg spectrul politic și de populație.

În mod tradițional, România a încercat să nu aleagă între SUA și Europa, ci să fie un partener de nădejde pentru ambele: și „soldatul credincios al Americii” în teatrele de război din Afganistan, Irak sau în găzduirea scutului antirachetă; și „elevul model al Uniunii Europene” în adoptarea normelor comunitare, în consolidarea statului de drept (uneori sub îndrumarea critică a Bruxelles-ului) și în contribuția la proiectul european.

Această dublă identitate euro-atlantică a fost până acum complementară, nu contradictorie.

De cele mai multe ori, interesele SUA și ale UE în regiunea noastră au coincis – fie că vorbim de descurajarea Rusiei, de stabilizarea Balcanilor sau de dezvoltarea economică prin comerț liber.

Desigur, au existat și momente când Bucureștiul a simțit o ușoară tensiune între axe:

De exemplu, disputa acum câțiva ani legată de mutarea ambasadei României în Israel la Ierusalim (solicitată insistent de administrația Trump, dar dezavuată de majoritatea țărilor UE) a pus guvernul român într-o poziție jenantă, forțat să aleagă între alinirea la poziția UE (susținută de președintele României) și dorința de a face pe plac Washingtonului (promovată de unii politicieni ai coaliției de guvernare de atunci).

Până la urmă, România nu și-a mutat ambasada, semn că nu a vrut să iasă din consensul european chiar dacă asta a însemnat nemulțumirea tacită a Casei Albe. A fost un exemplu timpuriu al dilemei „două luntri”. Dar acum miza este mult mai mare.

În 2026, nu mai vorbim de un gest simbolic precum sediul unei ambasade, ci de alinierea la o nouă ordine internațională propusă de Trump, care poate veni în coliziune frontală cu valorile ordinii existente.

România se uită la țările din jur care și ele cântăresc opțiunile:

Polonia, un aliat la fel de pro-american, semnalează că fără garanții (precum excluderea lui Putin din format) nu ar putea susține Consiliul Păcii – semn că Varșovia înclină să rămână solidară cu linia dură europeană față de Moscova.

Ungaria, dimpotrivă, rupe rândurile UE și îmbrățișează oferta americană fără obiecții – dar Ungaria lui Orbán oricum s-a distanțat de mainstream-ul european de mult, flirtând cu Rusia și China și cultivând relația specială cu Trump.

România nu vrea să fie nici ca Polonia – în conflict cu Washingtonul – dar nici ca Ungaria – în conflict cu Bruxelles-ul.

Dar dacă polii de putere se îndepărtează tot mai mult unul de altul, poziția de mijloc devine aproape imposibil de menținut. Într-un asemenea scenariu, indiferent ce ar alege, Bucureștiul riscă să supere grav pe cineva: fie America (dacă refuză Consiliul Păcii), fie Europa (dacă acceptă să se alăture).

Ce ar însemna, concret, fiecare variantă?

• Aderarea României la Consiliul Păcii (cu sau fără statut permanent):

Pe termen scurt, ar păstra armonia cu Washingtonul. Trump ar bifa România pe lista „aliaților cooperanți” și probabil ar aprecia gestul, mai ales dacă ar veni și cu contribuția financiară substanțială.

România și-ar asigura poate un loc la masa noii structuri, evitând să fie exclusă din posibile negocieri privind Ucraina sau alte dosare fierbinți. Unii strategi argumentează că „dacă nu ești la masă, ești în meniu” – adică mai bine să fii prezent acolo unde marile puteri discută viitorul regiunii tale, chiar dacă formatul e imperfect, decât să stai pe margine.

Precedentele istorice când soarta Europei de Est a fost decisă fără noi (Yalta 1945 de exemplu) stârnesc fiori reci; așa că o logică pragmatică ar spune să ne asigurăm un scaun în Consiliul Păcii, pentru a ne putea apăra interesele dacă, de pildă, se negociază vreun acord de pace ruso-ucrainean.

În plus, plata unui miliard de dolari – oricât de dureroasă – ar putea fi justificată opiniei publice dacă vine la pachet cu beneficii concrete: de pildă, fonduri alocate apoi reconstrucției Ucrainei, unde și companiile românești ar putea participa, sau garanția continuării unui angajament militar american pe flancul estic (chiar dacă formal necondiționat de Consiliu, în practică bunăvoința Washingtonului ar crește față de aliații care au susținut inițiativa).

Totuși, costurile politice ar fi mari: România și-ar șifona relația cu partenerii din UE. Ar fi percepută ca „breșa” prin care Trump divide frontul european. Țări vest-europene ar putea reacționa critic, punând sub semnul întrebării angajamentul României față de ordinea multilaterală clasică.

În cel mai rău caz, Bucureștiul s-ar putea trezi mai izolat în UE, fără susținere în proiecte viitoare sau, la limită, pierzând acces la inițiative europene de apărare (dacă se consideră că joacă la dublu cu americanii).

De asemenea, s-ar crea un precedent intern: polemici aprinse pe scena politică despre oportunitatea cheltuirii unei asemenea sume uriașe. Opoziția ar putea acuza Guvernul că „plătește taxa de protecție” lui Trump, în loc să investească banii acasă.

Societatea civilă, atașată în bună măsură valorilor europene, ar putea privi critic alinierea necondiționată cu un Trump văzut ca factor de dezbinare occidentală.

Nu în ultimul rând, intrarea României într-un for alături de Rusia și Belarus ar ridica probleme de imagine: cum rămâne cu principiile noastre de politică externă (de exemplu, nerecunoașterea anexării Crimeei, izolarea regimului Lukașenko)? Ar părea că le relativizăm, pentru a sta la aceeași masă cu ei.

• Refuzul/distanțarea față de Consiliul Păcii:

Dacă România, în urma analizei, ar decide să decline politicos invitația sau măcar să nu contribuie financiar (aderând eventual doar ca membru temporar simbolic, similar poziției Canadei), ar transmite un mesaj de solidaritate cu aliații europeni și de atașament la principiile tradiționale.

Ar fi în linie cu poziția Franței, Germaniei, Poloniei etc., deci ar menține unitatea UE în fața demersului american. Bruxelles-ul ar privi cu ușurare că România „nu a dezertat” tabăra, consolidând astfel frontul comun care încearcă să obțină eventuale schimbări în planul lui Trump sau să îl descurajeze.

Pe plan intern, o asemenea decizie ar fi aplaudată de cei care prețuiesc orientarea pro-europeană și care se tem de deriva iliberală promovată de Trump și aliații săi. Am evita, totodată, povara celor 1 miliard de dolari – bani care ar putea fi redirecționați spre apărarea națională propriu-zisă (dotarea armatei) sau spre alte nevoi presante.

Însă reversul ar putea fi periculos: Donald Trump nu este un lider care să accepte ușor un refuz. Dacă ar percepe gestul României drept o lipsă de loialitate, există riscul de represalii subtile sau directe. Să nu uităm că, în calitate de Comandant-șef al forțelor SUA, Trump are decizia finală asupra prezenței militare americane în țara noastră – baze, trupe rotative, sisteme defensive.

În ultimii ani, România a beneficiat de o atenție sporită din partea Pentagonului (inclusiv trupe suplimentare trimise după agresiunea Rusiei contra Ucrainei). Un Trump iritat ar putea redirecționa resursele către alte țări „mai cooperative” (de exemplu, către Ungaria, dacă Orbán își joacă abil cărțile).

Să ne imaginăm scenariul sumbru în care România și-ar vedea diminuată prezența militară aliată pe teritoriul său, în timp ce Ungaria – anterior marginalizată în NATO – să primească favoruri pentru fidelitate: exerciții comune, investiții americane, etc. Ar fi o lovitură strategică dureroasă.

De asemenea, România are proiecte bilaterale cu SUA (centrala nucleară de la Doicești, acorduri energetice, cooperare economică) care depind și de voința politică de la Washington. O răcire a relației ar putea încetini sau pune sub semnul întrebării astfel de inițiative.

• Varianta de mijloc – amânare și implicare condiționată:

Având în vedere riscurile ambelor extreme, conducerea de la București ar putea fi tentată de o soluție „s-o scald pe moment” – adică să tragă de timp și să evite un răspuns ferm imediat, în speranța că situația se va clarifica de la sine.

De altfel, exact asta pare a face președintele Nicușor Dan acum: a pasat decizia finală către Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT), convocând experți să studieze implicațiile și să pregătească opțiuni.

Această consultare amplă oferă temporizare și sugerează că România nu va da un răspuns înainte de a vedea ce fac și celelalte capitale aliate. O amânare tactică ar putea fi benefică dacă, între timp, presiunile colective ale europenilor duc la revizuirea statutului Consiliului Păcii.

De pildă, dacă s-ar renunța la contribuția de 1 miliard sau s-ar limita prerogativele discreționare ale lui Trump în cadrul forumului, poate că și state precum România ar putea adera fără să pară că girează un „club personal” al lui Trump.

De asemenea, România ar putea condiționa un eventual angajament de anumite garanții: să ceară, alături de Polonia și alții, ca Rusia să nu fie acceptată în Consiliu până nu încetează agresiunea în Ucraina, ori ca deciziile Consiliului să fie complementare, nu contrare, rezoluțiilor ONU.

O astfel de abordare ar arăta că România nu spune un „nu” de principiu păcii – deci nu poate fi acuzată de ostilitate – dar nici nu cedează orbește. Practic, ar fi un joc diplomatic precaut, încercând să împace și capra, și varza: să nu-l antagonizeze direct pe Trump (lăsând invitația în așteptare, nu refuzată explicit), însă concomitent să rămână în linia de coordonare cu partenerii europeni, așteptând un consens.

Desigur, varianta temporizării are limitele ei.

Trump e un băiețel agitat, se plictisește repede și așteaptă ca fiecare dintre ”inițiativele” sale zglobii să fie primite cu entuziasm. Acest băiețel de 10-12 ani presează deja pentru rezultate rapide – el își dorește o ceremonie de semnare a acordului Consiliului Păcii la Davos, deci chiar în aceste zile.

Tergiversarea răspunsului de către prea mulți aliați riscă să-l irite și mai mult. Casa Albă a lăsat să se înțeleagă că entuziasmul scăzut pentru Consiliu este privit ca o posibilă jenă diplomatică pentru administrație.

Câteva voci europene influente spun că strategia lor față de Trump este „temporizare și reducerea tensiunilor” – adică să se evite o confruntare directă, dar nici să nu se cedeze la toate cererile lui, în speranța că acesta își va încheia mandatul eventual fără rupturi iremediabile, iar apoi se poate reveni la o relație transatlantică mai predictibilă.

România, neavând ponderea marilor puteri, nu poate influența de una singură acest curs, dar își poate armoniza pașii fie cu aliații UE, fie cu direcția Washingtonului. A merge contra curentului principal e riscant pentru o țară de talia noastră; de aceea, instinctul diplomației române este să se coordoneze multilateral.

Semnificativ este că decizia a fost plasată în CSAT, unde participă nu doar președintele, ci și prim-ministrul, ministrul Apărării, alți miniștri-cheie și șefii serviciilor de informații.

Asta indică faptul că se va lua în calcul toată plaja de consecințe:

Și securitare (opinie unde militarii și serviciile pot avertiza ce ar însemna ”supărarea SUA vs. supărarea UE”), și economice (unde Finanțele și Economicul vor cântări povara miliardului și riscurile comerciale), și politice externe (Ministerul de Externe va judeca implicațiile asupra relațiilor diplomatice).

Decizia finală nu va fi ușoară, dar având în vedere profilul actualei conduceri de la București – președintele Nicușor Dan și guvernul său de coaliție pro-europeană și pro-NATO – este de așteptat un echilibru precaut. România va încerca probabil să nu devină un aliat atipic (nici în ochii Washingtonului, nici în ai Bruxelles-ului).

Este posibil un scenariu de compromis:

România ar putea anunța că „salută inițiativa de pace” și că e dispusă să participe la discuții, dar sub forma unui membru nepermanent sau observator, fără angajament financiar imediat.

În paralel, ar sublinia importanța ca noul Consiliu să respecte cadrul multilateral existent și să completeze, nu să submineze, eforturile ONU.

Un asemenea răspuns diplomatic, deși nu ar satisface pe deplin niciuna dintre părți, ar evita ruptura clară.

Rămâne de văzut dacă administrația Trump ar accepta formula – până acum a dat semne de o toleranță limitată față de ezitări (vezi cazurile Franței și Canadei, criticate indirect). Însă dacă destule țări adoptă poziții similare, Trump s-ar putea vedea obligat să negocieze condițiile.

Între solidaritate și supraviețuire: încotro?

În concluzie, dilema României este dramatică și emblematică pentru întreaga regiune est-europeană: prinsă la mijloc între doi poli geopolitici tot mai antagonici, ea trebuie să-și definească prioritățile într-un mod care părea de neconceput până recent.

Alegerea nu este doar politică, ci și identitară:

Se vede România ca un membru inseparabil al comunității europene, legat de aceasta prin valori și destin comun, sau ca un aliat bilateral al Statelor Unite cu orice preț, chiar dacă asta presupune devierea de la linia europeană? Idealul de decenii a fost că aceste identități se suprapun fericit – acum, realitatea le desface în direcții opuse.

Empatizând cu factorii de decizie de la București, putem înțelege că orice hotărâre va fi aspru judecată.

Opinia publică românească însăși este împărțită: există un atașament profund atât față de valorile occidentale (UE, democrație liberală) cât și față de America ca protector militar. Mulți români resimt personal această anxietate – teama de a nu pierde bunăvoința Americii, cea care ne-a asigurat securitatea în fața amenințării ruse, versus teama de a nu ne îndepărta de Europa, care ne-a adus prosperitate economică și ne-a ancorat instituțional în spațiul civilizației occidentale.

Neutralitatea absolută – în sensul de a sta pe margine și a nu supăra pe nimeni – pare iluzorie, pentru că absența unei alegeri explicite este ea însăși o alegere (și anume status quo-ul, adică de facto nealinierea la Consiliul lui Trump, ceea ce îl va nemulțumi oricum).

Prin urmare, cel mai probabil vom asista la o strategie de minimizare a daunelor:

România va încerca să contribuie la eforturile diplomatice de a îmbunătăți formatul Consiliului Păcii, pentru a-l face cât de cât acceptabil în ochii aliaților tradiționali. Dacă aceste eforturi eșuează și lumea occidentală se va polariza în jurul acestui subiect, Bucureștiul va fi nevoit în cele din urmă să își afirme clar apartenența.

Iar, date fiind angajamentele și valorile noastre declarate, este de așteptat ca România să rămână loială principiilor care au ghidat-o până acum: solidaritatea cu UE și respectul pentru ordinea internațională bazată pe reguli.

Aceasta nu înseamnă o rupere de America – nimeni la București nu-și dorește deteriorarea parteneriatului strategic cu SUA. Dar într-un conflict între viziunea personală a unui lider american și angajamentele multilaterale asumate de România, probabil interesul pe termen lung va prima.

Evident, România va căuta să explice și să comunice decizia într-un mod care să mențină punțile deschise cu ambele părți.

Dacă va zice „nu” plății de 1 miliard și aderării necondiționate, va însoți refuzul de argumente constructive: de exemplu, disponibilitatea de a contribui sub alte forme la pace (expertiză, trupe de menținere a păcii, ajutoare umanitare) sau de a sprijini financiar reconstrucția Gazei/ Ucrainei prin canale ONU.

Scopul va fi să arate că România nu respinge ideea de pace și implicare, ci doar cadrul nepotrivit. În același timp, către europeni, Bucureștiul va evidenția că rămâne un aliat dedicat și că decizia sa a fost luată în coordonare cu partenerii, nu pe cont propriu.

Din această criză diplomatică, oricum s-ar finaliza ea, România și alte țări din flancul estic vor trage o lecție dureroasă:

Dependența de doi „tutori” geopolitici poate deveni o povară când aceștia se ceartă între ei. Poate că, pe termen lung, soluția pentru a nu mai fi puși în astfel de situații este ca Europa însăși să devină suficient de puternică și unită încât să nu mai existe dilema alegerii – adică să poată asigura securitatea membrilor săi fără a depinde de toanele unui partener extern, oricât de important. Dar acel moment e departe.

Deocamdată, România navighează cu greu aceste ape tulburi, încercând să nu răstoarne barca.

Empatia față de dificultatea decidenților români este necesară: ei știu că, orice ar hotărî, vor nemulțumi pe cineva și își asumă un risc. Important este ca alegerea finală să fie făcută cu claritate și argumentată solid în fața cetățenilor. Căci în joc nu sunt doar bani sau orgolii diplomatice, ci destinul nostru național, alinierea noastră civilizațională și securitatea generațiilor viitoare.

România va trebui să aleagă în ce luntre își așază viitorul – iar acea alegere va defini probabil epoca următoare din istoria sa.