Din ce trăiește azi un biet parlamentar român

În spațiul public românesc, adesea se vorbește cu ironie despre „bietul politician parlamentar” – aparent copleșit de responsabilități, dar în realitate beneficiind de numeroase surse de venit și privilegii. Un parlamentar român are la dispoziție venituri oficiale substanțiale, la care se pot adăuga și diverse câștiguri neoficiale sau avantaje indirecte.

În cele ce urmează, vom analiza în detaliu din ce trăiește efectiv și potențial un deputat sau senator în România, împărțind discuția în două mari categorii: veniturile oficiale (legale și transparente, cel puțin în principiu) și veniturile neoficiale (care includ zone gri sau practic ilegale, precum traficul de influență). Articolul este structurat pe subsecțiuni multiple, pentru a evidenția clar fiecare tip de venit sau avantaj.

Veniturile oficiale ale unui parlamentar român

În mod oficial, un parlamentar român primește o serie de indemnizații și beneficii prevăzute de lege. Aceste venituri sunt, teoretic, transparente și publice, constituind baza financiară legală a traiului unui deputat sau senator. Iată care sunt principalele surse oficiale de venit ale unui parlamentar:

Indemnizația lunară (salariul de bază al parlamentarului)

Indemnizația parlamentară reprezintă echivalentul salariului lunar al unui deputat sau senator. Conform Statutului deputaților și senatorilor, parlamentarii nu sunt considerați angajați în sens clasic, dar primesc această indemnizație ca retribuție pentru exercitarea mandatului.

• Valoarea indemnizației: În prezent, un parlamentar român primește în mână (net) aproximativ 10.000 – 11.000 de lei pe lună. Suma exactă variază ușor în funcție de anumite indexări și de poziția deținută. De exemplu, un deputat sau senator simplu are în jur de 10.500 de lei net lunar. Aceasta corespunde unui brut de circa 18.000 de lei (valorile brute sunt mai mari, însă aici ne raportăm la ce primește efectiv “în mână” parlamentarul).
• Motive constituționale: Interesant, legislația folosește termenul de indemnizație, nu salariu, deoarece parlamentarii nu pot avea statut de salariat subordonat (ei fiind aleși ai poporului și neputând fi “subordonați” unei entități anume). În practică însă, indemnizația este echivalentul unui salariu lunar pentru activitatea parlamentară.
• Plata: Indemnizația se plătește lunar, de la bugetul de stat (prin bugetul Camerei Deputaților sau Senatului, după caz). Aceasta este impozitată ca orice venit, parlamentarii plătind impozit pe venit și contribuții sociale, la fel ca alți demnitari.

În esență, indemnizația lunară plasează oricum parlamentarul în rândul celor mai bine plătiți bugetari. Spre comparație, salariul mediu net pe economie este mult inferior acestei sume, așa că venitul de bază al unui parlamentar este unul considerabil. Iar acesta este doar punctul de plecare, peste care se adaugă numeroase alte indemnizații și beneficii.

Indemnizații suplimentare pentru funcții de conducere în Parlament

Nu toți parlamentarii sunt simpli membri ai legislativului; unii ocupă și funcții de conducere sau responsabilități suplimentare (de exemplu, în Biroul Permanent sau la conducerea comisiilor parlamentare). Aceste funcții aduc indemnizații suplimentare, majorând venitul lunar al respectivilor aleși.

• Biroul Permanent: Un deputat sau senator care face parte din conducerea Camerei (Biroul Permanent al Camerei Deputaților sau al Senatului) – de pildă, care este vicepreședinte al Camerei, secretar sau chestor – primește o indemnizație majorată. În linii mari, sporul pentru un membru al conducerii poate fi de aproximativ 1.000 de lei net în plus față de indemnizația de bază. Astfel, un parlamentar cu funcție în Biroul Permanent poate ajunge la circa 11.500 – 12.000 de lei net lunar. Funcția supremă, cea de Președinte al Camerei Deputaților sau al Senatului, este remunerată și mai bine – președintele Camerei are, spre exemplu, o indemnizație netă ce poate depăși 14.000 de lei lunar, dat fiind rangul echivalent celui de al doilea om în stat.
• Conducerea comisiilor parlamentare: Și la nivelul comisiilor permanente există beneficii suplimentare. Un parlamentar care deține funcția de președinte de comisie parlamentară (de exemplu, președintele comisiei juridice, sau al comisiei de buget-finanțe etc.) primește un mic plus la indemnizație. Acesta este de ordinul câtorva procente din indemnizația brută – în practică, cam 800 – 1.000 de lei net în plus față de un coleg fără funcție. La fel, vicepreședinții, secretarii sau conducerea grupurilor parlamentare au indemnizații brute puțin mai mari (diferențe de câteva sute de lei net).
• Cumularea funcțiilor în Parlament: Un parlamentar poate deține simultan o funcție în Biroul Permanent și una de conducere a unei comisii sau a unui grup parlamentar? De regulă, nu se cumulează mai multe sporuri – se aplică doar cea mai mare indemnizație corespunzătoare funcției superioare deținute. Prin urmare, un deputat care e și lider de grup și președinte de comisie nu își dublează venitul, ci primește indemnizația aferentă funcției cu rang mai înalt (cel mai adesea cea de lider de grup, dacă aceea e remunerată mai consistent).

Pe scurt, orice funcție în plus aduce bani în plus. Chiar dacă sumele suplimentare par relativ mici raportat la indemnizația de bază, acestea cresc venitul total lunar și, simbolic, reflectă poziția ierarhică. Un parlamentar de rang înalt poate câștiga oficial cu câteva mii de lei mai mult decât unul de rând.

Diurna zilnică pentru participarea la lucrări (indemnizația de ședință)

O sursă importantă de venit oficial, adesea trecută cu vederea de public, este diurna de deplasare pentru participarea la lucrările Parlamentului. Aceasta este o sumă zilnică pe care parlamentarii o primesc pentru zilele în care participă efectiv la ședințele plenului sau ale comisiilor, similar cu o indemnizație de delegare/deplasare.

• Cine are dreptul la diurnă? Diurna se acordă numai parlamentarilor care NU au domiciliul în municipiul București sau județul Ilfov. Cu alte cuvinte, este considerată o diurnă de deplasare pentru aleșii care trebuie să vină din provincie la București pentru activitatea parlamentară. Cei aleși în Capitală sau care au domiciliul acolo nu primesc această sumă (întrucât nu sunt “deplasați”, ci lucrează practic la ei acasă).
• Valoarea diurnei: Potrivit legii, diurna zilnică reprezintă 2% din indemnizația lunară brută a parlamentarului, pentru fiecare zi de prezență. În termeni mai simpli, asta înseamnă aproximativ 250 – 300 de lei pe zi în prezent (o medie des citată este în jur de 260 lei/zi). Suma exactă depinde de nivelul indemnizației brute (care diferă ușor dacă parlamentarul are funcții suplimentare). Diurna nu este impozitată separat, fiind considerată indemnizație de delegare.
• Cât se poate câștiga din diurne lunar? Această diurnă se acordă pentru fiecare zi în care parlamentarul participă la lucrări (plen sau comisie) în Parlament. Sesiunile parlamentare au, de regulă, program de lucru de luni până joi, uneori și vineri dimineața. Dacă un parlamentar participă, să zicem, 15 zile pe lună la ședințe, cu o diurnă ~260 lei/zi, ar cumula în jur de 3.900 de lei doar din diurne în luna respectivă. Dacă sunt 18-20 de zile lucrătoare în care se întrunesc forurile legislative, suma poate urca peste 4.500 – 5.000 de lei lunar. Practic, diurna poate echivala sau chiar depăși jumătate din indemnizația de bază. Este, deci, o adiție considerabilă la venitul lunar.
• Justificarea diurnei: Scopul diurnei este să acopere cheltuielile de deplasare (mese, mici cheltuieli personale) ale parlamentarilor veniți din teritoriu. În fapt, însă, mulți consideră că valoarea ei este destul de generoasă raportat la costurile reale zilnice, permițând chiar economii. Diurna se acordă pe baza prezenței consemnate – practic, parlamentarul trebuie să semneze prezența sau să fie consemnat că a participat la voturi. Dacă lipsește nemotivat într-o zi, nu primește diurna pe acea zi (pe lângă eventuale sancțiuni politice sau reținerea unei părți infime din indemnizație pentru absențe).

Așadar, diurnele zilnice de ședință reprezintă un venit suplimentar semnificativ și stimulativ pentru parlamentari, motivându-i (teoretic) să fie prezenți la lucru. Pentru majoritatea aleșilor din afara Bucureștiului, diurna lunară cumulată se adaugă consistent la salariu.

Deconturi și facilități de transport (călătorii gratuite și bani de combustibil)

Activitatea unui parlamentar implică naveta între circumscripția în care a fost ales (de obicei în județul de domiciliu) și București, precum și deplasări în interiorul circumscripției pentru a se întâlni cu alegătorii. În acest sens, parlamentarii beneficiază de numeroase facilități de transport, toate suportate din bani publici, care îi scutesc de cheltuieli și, indirect, le sporesc venitul disponibil.

Iată principalele beneficii legate de transport:

• Transport intern gratuit nelimitat pe calea ferată: Prin lege, toți deputații și senatorii au dreptul la gratuitate la călătoriile cu trenul pe toată durata mandatului. Această gratuitate este nelimitată ca număr de călătorii și se aplică la orice tren de călători, la toate clasele. Practic, parlamentarul primește un carnet special CFR sau legitimație care îi permite să urce gratuit în tren ori de câte ori dorește să călătorească, fie că e vorba de deplasarea săptămânală în/din circumscripție, fie de orice alte deplasări în interes de serviciu sau chiar personal (deși moral ar trebui să fie in interes de serviciu, în fapt nu există un control strict – se presupune buna credință).
• Decontarea transportului auto personal: Mulți parlamentari preferă să circule cu autoturismul propriu (sau al Camerei) între localitatea de domiciliu și București. Pentru aceștia, Parlamentul decontează combustibilul în limita unui anumit număr de kilometri pe lună. Concret, există o normă de combustibil sau un tarif per kilometru stabilit, în așa fel încât deplasările rutiere să fie compensate financiar. Un parlamentar poate astfel veni cu mașina proprie la București, iar la final de lună să depună decont cu numărul de kilometri parcurși în interes de serviciu, primind banii pentru carburantul consumat. Limita acoperă în general cel puțin o călătorie dus-întors pe săptămână până în circumscripția sa. Pentru parlamentarii cu circumscripții foarte îndepărtate, se pot deconta și două drumuri pe săptămână dacă programul impune.
• Transport aerian decontat: Dacă distanța este mare sau preferă avionul, deputații și senatorii au dreptul la bilete de avion decontate pentru ruta București – circumscripție (cel mai apropiat aeroport de circumscripție). În prezent, se decontează cam un drum dus-întors pe săptămână cu avionul. Mulți aleși din zone precum Timișoara, Cluj, Iași, etc. profită de această facilitate pentru a economisi timp. Biletele sunt plătite din bugetul Parlamentului, nu din buzunarul lor, deci practic ei călătoresc gratuit și cu avionul în interes de serviciu.
• Suma forfetară pentru transport în circumscripție: Pe lângă facilitățile de mai sus, s-a stabilit și o sumă fixă lunară destinată deplasărilor interne în cadrul circumscripției electorale. Fiecare parlamentar primește aproximativ 1.400 de lei pe lună pentru transportul în interiorul județului sau al circumscripției sale. Acești bani sunt gândiți să acopere costul benzinei sau al deplasărilor cu mașina în teritoriu, când parlamentarul merge în comune, orașe din județ pentru a se întâlni cu cetățenii, pentru a participa la evenimente locale etc. Practic, și activitatea din teren, la nivel local, este finanțată suplimentar, astfel încât alesul să nu trebuiască să cheltuie din indemnizația proprie pentru asta.
• Mașină de serviciu și șofer? Formal, doar cei din conducerea Parlamentului (precum președinții de Camere) au dreptul la mașină oficială cu șofer din partea SPP sau a instituției. Ceilalți parlamentari nu primesc mașini de serviciu personalizate. Însă, pot folosi parcul auto al Parlamentului pentru diverse deplasări oficiale (există microbuze pentru delegații, mașini pentru comisii). În plus, a existat discuția de a li se permite parlamentarilor să își angajeze șofer pe banii biroului parlamentar (din bugetul de cabinet). Recent, s-au extins categoriile de cheltuieli decontabile, unii aleși argumentând că ar trebui să-și poată lua șofer dacă doresc, plătit din suma forfetară de cabinet. Așadar, indirect, unii deputați/senatori își pot asigura și serviciile unui șofer personal, plătit tot din fonduri publice (despre bugetul de cabinet vom detalia în secțiunea următoare).

Concluzie la capitolul transport: Un parlamentar român nu scoate practic niciun ban din buzunar pentru a călători în interes de serviciu. Fie că merge cu trenul, mașina sau avionul, costurile sunt suportate de stat. Acest lucru nu îi aduce venit în sens propriu (nu primește banii în mână, în afară de suma forfetară de 1.400 lei pentru combustibil local), dar îl scutește de cheltuieli semnificative pe care altfel le-ar avea din salariu. Cu alte cuvinte, o parte din cheltuielile de trai și deplasare sunt externalizate către bugetul Parlamentului, mărind astfel venitul disponibil real al parlamentarului (banii economisiți devin bani rămași în buzunar).

Cazarea în București – plata chiriei sau a hotelului de către Parlament

O altă cheltuială majoră pe care parlamentarii din provincie o au este cazarea la București pe durata săptămânii parlamentare. Și aceasta este acoperită generos prin prevederi legale, reprezentând de fapt o formă de venit indirect destul de consistent.

• Cine primește bani de cazare? Orice deputat sau senator care nu are domiciliul în București sau județul Ilfov are dreptul, pe durata mandatului, la acoperirea cheltuielilor de cazare în Capitală. De menționat că legea se referă la domiciliul din buletin. Astfel, chiar dacă un parlamentar deține proprietăți în București/Ilfov, atâta timp cât nu are oficial domiciliul acolo, el este eligibil pentru decontul de cazare. În practică, mulți aleși care aveau apartamente în București au ales să își păstreze domiciliul în județul de proveniență, pentru a beneficia de această facilitate.
• Forma de plată: Parlamentarul are opțiunea fie să stea la hotel (Camera Deputaților și Senatul au contracte cu anumite hoteluri unde cazează parlamentari, costurile fiind achitate direct de instituție), fie să își închirieze individual o locuință în București. În practică, mulți preferă a doua variantă, deoarece li se oferă o sumă forfetară pentru chirie și pot închiria ce doresc.
• Cuantumul sumei de cazare: Legea prevede că suma acordată pentru chirie este echivalentă cu 50% din indemnizația lunară brută a parlamentarului. În cifre actuale, asta înseamnă că, lunar, un deputat sau senator poate primi aproximativ 8.000 – 9.500 de lei pentru acoperirea cazării, în funcție de nivelul indemnizației sale brute. De exemplu, dacă indemnizația brută a unui parlamentar simplu este ~18.000 lei, jumătate reprezintă 9.000 lei alocați pentru cazare. Dacă un parlamentar are și funcții (deci brut mai mare, să zicem 20.000 lei), atunci 50% înseamnă 10.000 lei ș.a.m.d.
• Cum se acordă practic: Pentru a primi acești bani, parlamentarul depune o declarație pe propria răspundere că nu are domiciliul în București/Ilfov și solicită suma forfetară de cazare. Suma îi este virată lunar (sau i se decontează cheltuielile de hotel în limita acelui plafon). Jumătate din sumă este acordată fără niciun document justificativ (conform legii, această parte nu necesită chitanțe sau contract de închiriere), iar cealaltă jumătate, teoretic, ar trebui să fie acoperită de contracte/chitanțe dacă e cheltuită. În practică, există o procedură simplificată: de regulă li se dă toată suma în baza declarației, urmând ca doar la un eventual control să se justifice cheltuirea a minimum 50% din bani pe chirie.
• Controverse și situații speciale: Această indemnizație de cazare a generat controverse când s-a descoperit că un număr mare de parlamentari (peste 80%) beneficiază de ea, inclusiv unii care dețin apartamente în București. Legal, nu contează proprietatea, ci domiciliul legal. Au fost cazuri de deputați care, de pildă, și-au trecut domiciliul pe adresa părinților din provincie înainte de a depune jurământul, ca să nu figureze cu domiciliu în București, deși aveau o casă în Capitală – tocmai pentru a primi chirie. De asemenea, suma forfetară fiind destul de mare, unii parlamentari stau efectiv în chirii mult mai ieftine sau chiar la rude/prieteni, păstrând diferența de bani (dacă nu se solicită chitanțe, practic pot folosi banii cum doresc). Moral și etic, asta e discutabil, dar legal facilitatea există și mulți profită de ea.

În concluzie, bietul politician parlamentar nu trebuie să-și facă griji nici pentru plata chiriei: primește mii de lei lunar special în acest scop. Acești bani de cazare, dacă nu sunt integral cheltuiți pe chirie reală, devin un supliment de venit (de exemplu, dacă primești ~9000 lei și găsești chirie cu 5000 lei, restul de 4000 lei îți rămân practic disponibili). Este o zonă unde nu există transparență totală asupra utilizării banilor, deoarece Curtea Constituțională a consfințit recent caracterul nepublic al acestor cheltuieli – detaliu pe care îl vom comenta și mai târziu. Important aici este că majoritatea covârșitoare a parlamentarilor primesc bani de cazare de la stat, sumele fiind considerabile.

Suma forfetară pentru biroul parlamentar din teritoriu

Poate cel mai generos beneficiu oficial de care dispune un senator sau deputat român este așa-numita sumă forfetară pentru funcționarea biroului parlamentar în circumscripția sa. Fiecare parlamentar are dreptul (ba chiar obligația) de a-și deschide birouri parlamentare în județul sau zona pe care o reprezintă, pentru a menține legătura cu cetățenii. Cheltuielile acestor birouri (chirie spațiu, utilități, salarii personal, consumabile etc.) nu sunt suportate din indemnizația parlamentară, ci dintr-un buget separat alocat fiecărui parlamentar.

• Cât este suma forfetară? În momentul de față, suma forfetară lunară pentru biroul/birourile parlamentar(e) este de aproximativ 30.000 – 35.000 de lei. În anul 2023, Birourile Permanente Reunite au decis majorarea substanțială a sumei – de la circa 28.000 lei pe lună la 35.000 lei pe lună pentru fiecare parlamentar – invocând creșterea costurilor și necesitatea măririi salariilor asistenților parlamentari. Așadar, astăzi un deputat sau senator are la dispoziție în jur de 35 de mii de lei lunar ca să-și întrețină biroul din teritoriu.
• Destinația banilor: Din această sumă, parlamentarul trebuie să acopere toate costurile legate de biroul său parlamentar:
  • plata salariilor angajaților din cabinet (consilieri, șefi de cabinet, experți, șoferi etc., pe care îi angajează personalul parlamentar),
  • chiria spațiului în care funcționează biroul (dacă nu cumva spațiul e oferit gratuit de primărie; altfel trebuie închiriat sediul),
  • utilități, telefoane, internet la birou, papetărie, materiale de birotică,
  • cheltuieli de protocol (cafea, apă pentru invitați, eventual mici acțiuni organizate pentru public),
  • orice alte servicii necesare (curățenie, pază dacă e cazul, contabilitate etc.).
• Flexibilitate și lipsă de transparență: Un aspect esențial este că aproximativ jumătate din suma forfetară nu trebuie justificată prin documente contabile detaliate. Conform regulamentelor parlamentare, doar pentru cealaltă jumătate a sumei se cer documente justificative. Practic, 50% din bani pot fi cheltuiți la libera alegere, în baza unei declarații pe proprie răspundere a parlamentarului că i-a folosit în interesul biroului parlamentar. Acest lucru ridică semne de întrebare privind transparența. Presa și societatea civilă au criticat faptul că aceste fonduri, deși publice, nu sunt supuse unui control public riguros, permițând potențial unor parlamentari să le folosească în mod discreționar. De altfel, încercări legislative sau juridice de a face publice detaliile cheltuielilor din suma forfetară au eșuat: recent, Curtea Constituțională a României a decis că nu este neconstituțională opacitatea acestor cheltuieli, menținând situația în care cetățenii nu pot ști exact pe ce se duc banii respectivi.
• Modul de plată: Suma forfetară nu vine direct în contul personal al parlamentarului (teoretic nu sunt bani de buzunar), ci într-un cont gestionat de acesta pentru cheltuielile de cabinet. În practică însă, parlamentarului i se pune la dispoziție suma și el o folosește cum consideră pentru birou. La final de lună/trimestru, depune deconturi și documente (facturi, chitanțe) pentru cheltuielile efectuate din jumătatea care trebuie justificată. Cealaltă jumătate poate fi folosită fără documente, de exemplu pentru mici plăți informale sau cheltuieli care nu pot fi ușor documentate.
• Creșterea salariilor angajaților: Un motiv invocat pentru mărirea sumei forfetare a fost acela că salariile personalului din cabinetele parlamentare erau prea mici și nu mai atrăgeau oameni competenți (mulți consilieri demisionau din cauza salariilor la jumătate față de administrația locală, de pildă). În 2023, odată cu majorarea bugetului de cabinet, s-au ridicat și plafoanele maxime de salarizare: un consilier parlamentar la cabinet poate ajunge acum la aproape 10.000 lei brut (în funcție de experiență), iar alte funcții în jur de 6.000-8.000 lei. Aceste plafoane dau flexibilitate parlamentarului să ofere lefuri mai atractive staff-ului. Desigur, depinde de fiecare câți angajați are și cu ce salarii îi plătește – unii preferă echipe mici plătite bine, alții angajează mai mulți oameni pe salarii mai modeste.
• Importanța politică: Banii pentru cabinete sunt esențiali și politic, nu doar administrativ. Din ei sunt plătiți oameni care adesea sunt membri de partid, activiști locali, care mențin legătura politicianului cu baza electorală. Într-un fel, suma forfetară finanțează o mică “structură” locală a politicianului. Criticii au subliniat că, fără transparență, există riscul ca acești bani să fie direcționați către firme de casă pentru diverse servicii supraevaluate sau chiar către activități de propagandă politică. De altfel, odată cu majorarea, s-au extins și categoriile de cheltuieli permise: acum parlamentarii pot deconta din acești bani inclusiv costuri de publicitate și promovare în presă sau pe rețele sociale, consultanță de imagine, software, practic aproape orice, atâta vreme cât pretind că are legătură cu activitatea parlamentară. Acest lucru face și mai dificil de delimitat cât din suma forfetară servește interesului public și cât intereselor personale/politice ale parlamentarului.

În concluzie, suma forfetară lunară pentru biroul parlamentar (cca 35.000 lei) reprezintă o componentă majoră a pachetului financiar al unui ales. Deși, în principiu, banii sunt destinați cheltuielilor legate de exercitarea mandatului în teritoriu, caracterul lor forfetar și parțial necontrolat îi transformă într-o sursă potențială de abuz. Vom discuta la categoria „neoficiale” despre cum pot unii politicieni să redirecționeze sau să profite indirect de acești bani. Dar chiar și folosiți corect, ei rămân un avantaj: asigură birou, personal și logistică fără ca parlamentarul să cheltuiască nimic din indemnizația personală – ba chiar, dacă economisește sau optimizează cheltuielile, îi pot rămâne fonduri disponibile pentru alte scopuri.

Alte facilități oficiale și beneficii nefinanciare

Pe lângă veniturile directe analizate mai sus, un parlamentar român mai beneficiază de o serie de avantaje colaterale, oferite tot din bani publici, care nu sunt bani lichizi dar care reduc cheltuielile personale sau sporesc confortul. Enumerăm câteva:

• Telefon mobil și comunicații: Fiecare parlamentar primește un abonament de telefonie mobilă decontat de Camera din care face parte. Practic, au telefoane de serviciu cu convorbiri incluse (de regulă cu minute/SMS nelimitat național și o anumită limită internațională), astfel încât să nu plătească din banii proprii factura telefonului folosit în interes de serviciu. Adesea li se pun la dispoziție și dispozitive (telefon mobil, tabletă, laptop) de către Parlament, pentru a-și desfășura activitatea. Acestea rămân proprietatea instituției, dar sunt utilizate de demnitar pe durata mandatului. De asemenea, internetul la birourile parlamentare și la biroul din Parlament este asigurat gratuit.
• Diurne și acoperirea cheltuielilor în delegații externe: Parlamentarii au ocazia să participe la numeroase delegații oficiale în străinătate (vizite de lucru, conferințe, adunări parlamentare internaționale – ex. APCE, Adunarea NATO, etc.). Toate cheltuielile acestor deplasări sunt acoperite de bugetul Parlamentului: bilete de avion (clasa business adesea), cazare la hoteluri bune, plus o diurnă externă consistentă (care poate fi de sute de euro pe zi, în funcție de țară, conform reglementărilor privind diurna pentru personalul bugetar în străinătate). Această diurnă externă, dacă delegația are cheltuieli deja asigurate (cazare, masă la evenimente), ajunge adesea în buzunarul parlamentarului necheltuită integral. Astfel, participând la destule deplasări, un parlamentar poate economisi sau câștiga indirect sume frumușele (aceste diurne neimpozabile rămase).
• Asistență medicală și îngrijire: Nu există un sistem separat de asigurări de sănătate pentru parlamentari – aceștia sunt în mod normal asigurați în sistemul public de sănătate ca orice contribuabil (plătind CAS). Totuși, dat fiind statutul lor, au acces facil la rețeaua medicală a Ministerului de Interne sau a Ministerului Apărării (spitale precum Elias, Militar etc.), unde demnitarii sunt tratați adesea preferential sau în condiții foarte bune. De asemenea, dacă apar probleme de sănătate în timpul exercitării mandatului, cheltuieli cu tratamente în străinătate sau investigații pot fi acoperite (cazuri rare și particulare). Nu e un „venit” în sine, dar e un privilegiu ce i-ar putea scuti de cheltuieli mari medicale în anumite situații.
• Spații la preț preferențial: Parlamentarii pot obține de la R.A.A.P.P.S. (Regia Protocolului de Stat) închirierea unor locuințe de protocol în București, dacă doresc (în locul decontului de chirie). Deși mulți preferă banii de chirie, unii au luat în trecut apartamente RAAPPS la chirii sub prețul pieței. Tot RAAPPS sau Camera pune la dispoziție uneori spații gratuite pentru birourile parlamentare din teritoriu (de exemplu, săli în prefecturi sau în sediile unor instituții descentralizate), scutind parlamentarul de plata chiriei din suma forfetară – ceea ce îi permite să folosească acei bani în alte scopuri.
• Alte facilități mărunte: Acces la cluburile Parlamentului (restaurantul sau bufetele din Palatul Parlamentului, unde prețurile sunt subvenționate și deci foarte mici comparativ cu piața – masa zilnică la restaurantul Parlamentului e mult mai ieftină decât la un restaurant privat), acreditări VIP la evenimente oficiale, plus prestigiul care le poate aduce mici avantaje (de exemplu, uneori li se oferă cadouri protocolare la vizite în teritoriu – gen plachete, sticle de vin, coșuri cadou de sărbători de la diverse organizații locale etc.). Acestea din urmă intră în zona cadourilor, reglementate până la un punct (trebuie declarate dacă depășesc o anumită valoare), dar în general multe asemenea mici atenții trec nesesizate.

În ansamblu, lista beneficiilor oficiale este impresionantă. Dacă tragem linie, costul total al unui parlamentar pentru bugetul public trece de 10.000 de euro lunar, când adunăm indemnizația, diurnele, banii de cazare, sumele forfetare și celelalte deconturi. Desigur, nu toate ajung direct în buzunarul politicianului (cum ar fi banii de cabinet, care sunt destinați cheltuielilor operationale), dar contribuie la bunăstarea sa generală și la faptul că multe costuri de viață îi sunt preluate de stat.

Indemnizația tranzitorie și pensia specială – venituri viitoare (potențiale) ale foștilor parlamentari

Pe lângă ceea ce câștigă în timpul mandatului, un parlamentar are dreptul și la venituri după încheierea mandatului, ca formă de siguranță financiară pentru perioada de tranziție sau pentru bătrânețe. Aceste venituri nu sunt de “azi” în sensul strict, dar constituie un potențial important de câștig asociat statutului de parlamentar. Două elemente merită menționate:

• Indemnizația tranzitorie de sfârșit de mandat: Conform Statutului, parlamentarii care își încheie mandatul și nu mai sunt realeși pot beneficia de o indemnizație de tranziție. Aceasta este menită să îi ajute până își găsesc un alt loc de muncă sau până când intră în pensie (pentru cei aproape de vârsta pensionării). Indemnizația tranzitorie este echivalentă cu indemnizația lunară a parlamentarului și se acordă pentru un număr de luni proporțional cu numărul de mandate sau de ani de mandat avuți. De exemplu, pentru un mandat întreg (4 ani) se pot acorda până la 4 luni de indemnizație după încetarea mandatului. Dacă cineva a fost parlamentar 8 ani (două mandate), poate primi până la 8 luni indemnizație tranzitorie ș.a.m.d., însă există și limitări – de pildă, dacă fostul parlamentar se angajează între timp în altă parte sau începe să primească pensie, această indemnizație încetează. Practic, este un “plasă de siguranță” financiară care poate însemna zeci de mii de lei primiți după ieșirea din Parlament, fără obligația de a munci în acea perioadă.
• Pensiile speciale ale parlamentarilor: Atât de discutatele „pensii speciale” intră și ele la categoria veniturilor oficiale (fiind prevăzute de lege), deși regimul lor a fost extrem de controversat. Până în 2021, deputații și senatorii care aveau cel puțin un mandat complet beneficiau, la împlinirea vârstei legale de pensionare, de o pensie specială parlamentară, peste pensia contributivă obișnuită. Cuantumul era calculat în funcție de numărul de mandate: pentru un mandat, pensia specială era ~30% din indemnizația parlamentară (media indemnizației pe ultimele 12 luni), pentru două mandate ~60%, pentru trei sau mai multe mandate ~80%. În termeni de bani, înainte de eliminarea din 2021, pensia medie specială de fost parlamentar era în jur de 4.500-5.000 lei, iar cele mai mari urcau spre 10-12.000 lei (pentru cei cu multe mandate și funcții). În februarie 2021, Parlamentul a votat eliminarea pensiilor speciale pentru senatori și deputați, ca gest politic, astfel că plata lor a fost suspendată o perioadă. Însă povestea nu s-a terminat aici: foștii parlamentari au dat în judecată, iar Curtea Constituțională a decis în 2022 că procedura de eliminare a fost viciată. Prin urmare, pensiile speciale ale parlamentarilor au fost reintroduse de facto. În 2023 s-a discutat din nou modificarea lor în contextul cerințelor de reformă (PNRR), dar chestiunea rămâne într-o zonă tulbure. Cert este că, legal vorbind, mulți foști parlamentari încă primesc aceste pensii (sau au reluat plata retroactiv după decizia CCR), iar actualii parlamentari pot spera la ele cândva, dacă nu se schimbă din nou legea. Pensia specială este un venit viitor garantat prin lege, practic o rentă pe viață, care face parte din “pachetul” de atracții ale funcției (chiar dacă publicmente mulți politicieni se leapădă de ea declarativ).
• Notă: pensia specială nu se bazează pe contributivitate (nu au contribuit pentru ea direct) și se cumulează cu pensia obișnuită calculată din anii de muncă. De aceea e considerată „privilegiu”. Dar fiind încă în vigoare (sub rezerva unor posibile noi schimbări legislative), e un potențial venit substanțial pentru oricine a fost parlamentar măcar un mandat.

Așadar, și după ce iese din scenă, un politician parlamentar poate trăi bine mersi o vreme din indemnizația tranzitorie și apoi, la bătrânețe, dintr-o pensie specială. Aceste beneficii, chiar dacă nu sunt „salarii” de azi, completează tabloul veniturilor asociate funcției publice respective și explică de ce un mandat în Parlament e dezirabil nu doar pentru puterea politică, ci și pentru siguranța materială pe care o oferă pe termen lung.

Venituri neoficiale și surse informale (sau ilegale) de câștig ale parlamentarilor

După cum am văzut, chiar veniturile oficiale ale unui parlamentar sunt consistente și numeroase. Cu toate acestea, discuția despre „din ce trăiește un politician” nu ar fi completă fără a explora și latura mai puțin vizibilă: veniturile neoficiale, provenite din exploatarea poziției publice în moduri care nu sunt nici transparente, nici legale (în cazurile extreme). De-a lungul anilor, în România au ieșit la iveală diverse scheme prin care unii parlamentari și-au rotunjit substanțial averile, profitând de influența și informațiile conferite de funcție. Vom trece în revistă principalele asemenea surse paralele de venit, subliniind că acestea nu fac parte din atribuțiile legale, ba dimpotrivă, multe reprezintă abateri sau infracțiuni. Cu toate acestea, ele există ca realitate atunci când ne întrebăm “din ce trăiește” un politician – uneori traiul lor se bazează și pe aceste beneficii ilicite sau imorale.

Notă: În secțiunile următoare vor fi descrise scheme și practici generale, inspirate din cazuri reale, dar nu vom da nume concrete. Scopul este să înțelegem fenomenul, fără a particulariza pe cineva anume, și fără a sugera că toți politicienii recurg la astfel de mijloace. Totuși, existența acestor practici a fost dovedită de numeroase anchete jurnalistice și dosare penale de-a lungul timpului.

Traficul de influență – vânzarea puterii de influențare

Traficul de influență este probabil infracțiunea cel mai des asociată cu politicienii în general. Pentru un parlamentar, trafic de influență înseamnă să primească foloase materiale (bani, bunuri sau alte avantaje) în schimbul promisiunii de a-și folosi influența politică sau instituțională pe lângă o altă persoană cu putere de decizie. Cu alte cuvinte, parlamentarul devine un intermediar pe bani: își oferă serviciile de “persuasiune” asupra unor instituții sau oficiali, contra cost.

Cum se manifestă mai concret traficul de influență în cazul unui parlamentar:

• Un deputat sau senator poate interveni pe lângă un ministru sau un șef de agenție guvernamentală în favoarea cuiva (o firmă, un primar, un om de afaceri), pentru a obține o aprobare, un contract, o numire în funcție sau alt favor. În schimbul acestei intervenții, parlamentarul pretinde sau primește bani sau alte beneficii.
• De exemplu, un om de afaceri care vrea neapărat să câștige o licitație publică s-ar putea înțelege cu un politician influent: politicianul promite că va “vorbi” cu ministrul de resort sau cu directorul companiei de stat organizatoare a licitației, pentru ca firma respectivă să fie avantajată. Pentru asta, politicianul cere un “comision” (mită mascată) – un procent din valoarea contractului ce urmează a fi câștigat. Acel procent poate fi 5%, 10% sau chiar 20-30% din contract, depinzând de “foamea” intermediarilor. Acest gen de practică a fost atât de răspândit încât în mediul de afaceri românesc se vorbea adesea de “obligatoriu 10%” către decidenți.
• Alt exemplu: un primar sau președinte de consiliu județean ar putea apela la parlamentarul “de zonă” (din același partid) pentru a-l ajuta să obțină finanțare suplimentară de la guvern pentru proiecte locale. Parlamentarul, având relații la centru, se duce și face lobby (oficial sau neoficial) la Ministerul Dezvoltării, de pildă. Dacă însă în această ecuație intervin foloase materiale, vorbim de trafic de influență: parlamentarului i se promit bani (sau altceva de valoare) de către edil sau firmele care vor executa lucrările finanțate, în schimbul ajutorului său în alocarea banilor. Au existat situații în care politicieni parlamentari au primit mită chiar sub forma unor contracte acordate firmelor lor sau ale apropiaților, drept recompensă. În acte, poate să nu pară mită directă, dar realitatea e că e același mecanism.
• Traficul de influență poate implica și situații în care parlamentarul promite să oprească o anchetă sau să influențeze justiția. De exemplu, dacă un om de afaceri este cercetat de o instituție de control sau de parchet, ar putea căuta un politician dispus să intervină pe lângă șefi din poliție, procurori sau judecători. Un parlamentar cu relații la nivel înalt ar putea încerca să influențeze cursul anchetei (lucru ilegal și foarte grav). Dacă pentru asta cere foloase, intrăm din nou în sfera traficului de influență. Chiar au existat cazuri celebre unde s-a întâmplat exact așa – parlamentari judecați ulterior pentru că au luat bani promițând că intervin la miniștri ai justiției sau la procurori șefi pentru a “rezolva” dosare ale unor oameni de afaceri.

Câștigurile din traficul de influență pot fi foarte mari, mult peste salariul oficial. Practic, depind de miza intervenției: la contracte de milioane, “comisioanele” sunt de sute de mii. De aceea, unii politicieni cu poziții cheie devin bogați într-un mod ce nu poate fi explicat doar prin veniturile lor legale. Banii obținuți astfel sunt de obicei dați “la negru”, uneori ascunși ulterior prin conturi off-shore, proprietăți pe numele rudelor, firme paravan etc.

Legalitate: Traficul de influență este o infracțiune gravă prevăzută de Codul Penal. Dacă e dovedit, pedeapsa e închisoarea. Direcția Națională Anticorupție (DNA) a instrumentat numeroase dosare de trafic de influență implicând parlamentari, unii fiind condamnați. Cu toate acestea, tentația rămâne, mai ales pentru acei politicieni care simt că “au intrare” la decidenți și vor să profite.

În concluzie, traficul de influență este una dintre acele surse “paralele” din care un politician poate trăi pe picior mare. E neoficială și ilegală, dar a fost practicată suficient de mult încât să fie un fenomen demn de luat în seamă când vorbim de veniturile reale ale unor parlamentari.

Mita legislativă – bani pentru voturi sau inițiative legislative

O formă particulară de corupție legată de calitatea de parlamentar este „comprarea” votului sau a inițiativei legislative. Practic, aici nu mai e vorba doar de influențarea altor instituții, ci chiar de exercitarea atribuțiilor parlamentare (vot, depunerea unui amendament, inițierea unei legi) la comandă contra cost.

Situații posibile de mită legislativă:

• Vot plătit în Parlament: Un investitor sau grup de interese poate dori trecerea sau respingerea unei legi anume care îi afectează afacerile. Exemplu: o lege care ar interzice un anumit produs, sau din contră, ar introduce o taxă benefică unei companii. În loc să lase lucrurile la voia întâmplării, acel grup mituiește anumiți parlamentari să voteze într-un anumit fel. Sumele pot fi considerabile, mai ales dacă miza economică e mare. Au fost acuzații de-a lungul timpului (dificil de probat) că anumiți aleși au primit „stimulent financiar” pentru a-și trăda linia de partid la voturi importante (de ex. privatizări, legi energetice etc.). Deși nu sunt cazuri dovedite la vedere în România recentă, posibilitatea există în teorie, iar în alte țări au fost scandaluri (vezi cazul „cash for votes”).
• Amendamente la comandă: O variantă mai subtilă este când un parlamentar introduce un amendament aparent tehnic într-o lege, amendament care favorizează direct o entitate. Exemplu real: în trecut, s-au pomenit amendamente strecurate în legile bugetului sau fiscalității care scuteau de taxe anumite companii sau permiteau despăgubiri în condiții dubioase. Dacă se descoperă că acel amendament a fost introdus contra șpagă de la cei avantajați, intrăm clar în sfera mitei. Un parlamentar dispus să facă asta și greu de legat direct de beneficii (poate folosi interpuși) poate scoate profit considerabil pentru un simplu “buton” apăsat la momentul potrivit în comisie sau în plen.
• Lobby nedeclarat vs. mită: Să nu confundăm totuși cu lobby-ul legal. Este normal ca diverse industrii să trimită memouri, să discute cu parlamentarii pentru a-i convinge în mod transparent de argumentele lor. Problema apare când în loc de argumente se folosesc bani. Mita legislativă e practic trecerea liniei dintre lobby și corupție.

Avantaje non-financiare: Uneori mita pentru favoruri legislative nu e neapărat în bani gheață. Poate îmbrăca forma unor foloase: promisiunea finanțării campaniei electorale a parlamentarului respectiv (o investiție de care el beneficiază indirect), oferirea unor acțiuni la firmă, acordarea unor vacanțe de lux, cadouri scumpe etc. Toate intră la “foloase necuvenite” dacă sunt în schimbul acțiunii legislative.

Pentru un parlamentar coruptibil, astfel de oportunități pot fi foarte bănoase. Mai ales cei din comisii-cheie (ex: comisia economică, juridică, de buget) pot face “jocurile” pe textul legilor, știind exact unde să pună o prevedere care să pară inocentă dar să valoreze milioane pentru cine trebuie. Banii obținuți astfel nu apar nicăieri oficial, evident.

Și această practică e ilegală – intră tot la luare de mită sau trafic de influență, depinde cum e încadrată. Dar e dificil de dovedit, pentru că implică aspecte legislative tehnice și e greu să faci legătura directă între un amendament și o sumă de bani (trebuie flagrant sau denunț).

În concluzie, mita pentru vot sau inițiativă legislativă este o realitate periculoasă: lovește direct în inima democrației (legi cumpărate), dar totodată reprezintă un mod în care unii parlamentari își sporesc averile pe căi ilicite.

Afaceri cu statul prin interpuși – contracte publice aranjate și „comisioane”

Un capitol aparte la venituri neoficiale îl constituie profitul din afaceri cu statul pe care parlamentarii îl obțin prin firme ale lor sau ale apropiaților, folosindu-și influența pentru a direcționa contracte publice către aceste firme. Practic, chiar dacă legea interzice clar parlamentarilor să aibă contracte comerciale cu instituții publice (fiind conflict de interese direct), mulți găsesc portițe ocolitoare.

Scheme frecvente:

• Firme pe numele familiei sau unor apropiați: Un politician își trece firmele pe numele soției, copiilor majori, cumnatului, unui prieten de încredere sau asociație off-shore, astfel încât oficial să nu apară ca proprietar. Apoi, aceste firme participă la licitații publice prin țară (de preferat în județul pe care îl “păstorește” politicianul sau unde partidul său e la putere). Având relațiile și pârghiile necesare, politicianul aranjează ca firma “X” (a familiei) să câștige contractul: fie scriind caietul de sarcini cu dedicație, fie influențând comisia de evaluare, fie eliminând competitorii. În urma contractului, firma respectivă realizează profit, care profit ajunge în final în buzunarul real al politicianului (prin intermediari). Astfel, parlamentarului îi intră bani frumoși, dar nu ca venit salarial, ci ca profit de firmă “privată”. Uneori acest profit e mascat apoi ca dividend către soție sau ca majorare de capital, greu de urmărit.
• Comisioane ascunse în subcontractări: O altă metodă este ca politicianul să nu fie direct implicat în firma câștigătoare, dar să primească un “comision” printr-o altă firmă de-a sa subcontractată. De exemplu, se aranjează ca un contract mare la drumuri să fie câștigat de o companie de construcții aparent fără legătură. Dar ulterior, acea companie subcontractează lucrări sau servicii (consultanță, transport etc.) către o firmă obscură deținută din umbră de politician. Astfel, o parte din banii publici se scurg către firma politicianului, sub acoperirea unui contract comercial legitim. În realitate, e doar un mod de a-l plăti pe cel care a facilitat adjudecarea.
• Monopol local: În zonele în care un anumit politician și gruparea sa controlează administrația locală, companiile apropiaților săi pot primi majoritatea contractelor publice locale (pentru asfaltări, reabilitări, furnizare de materiale etc.). Profiturile acestor companii (unele supralicitate ca preț) se întorc parțial la protectorul lor politic, prin mecanisme informale (cash livrat în plic, donații la partidul său – care apoi pot fi folosite tot de el, cumpărare de bunuri pe numele politicianului etc.).
• Exploatarea informațiilor privilegiate: Un parlamentar are adesea acces la informații din interior despre viitoare investiții ale statului, modificări de planuri urbanistice, demararea unor proiecte. Această informație privilegiată poate fi folosită în scop de profit: de exemplu, află că în curând se va construi o autostradă într-o anumită zonă; prin interpuși, cumpără terenuri pe acel traseu înainte de anunțul public, la preț mic, apoi așteaptă despăgubiri consistente de la stat sau revinde mult mai scump. Sau află că se vor aloca fonduri pentru un anumit tip de proiect – își creează rapid o firmă eligibilă pe acea nișă, ca să câștige contractele când apar. Toate acestea sunt greu de încadrat legal ca infracțiune (uneori poate fi conflict de interese sau abuz de informații, dar rar se sancționează), însă îmbogățesc în mod neoficial politicianul.

În esență, această categorie arată cum unii parlamentari “fac bani” din poziția lor nu direct, ci prin interconectarea cu mediul de afaceri. Ei folosesc pârghiile politice pentru a canaliza resurse publice către sfere private pe care le controlează. Banii obținuți astfel pot fi de ordinul sutelor de mii sau milioanelor de euro, mult peste ce ar putea economisi din salarii și diurne.

Ca efect, vedem parlamentari care după câțiva ani în funcție își permit vile, mașini de lux, conturi grase, deși legal veniturile lor ar justifica mult mai puțin. O parte din aceștia cad uneori în plasa DNA și li se dovedesc combinațiile (dosare celebre au implicat alocări preferențiale de contracte IT, construcția de diguri, reabilitări de școli etc.). Dar alții reușesc să navigheze sub radar, profitând și de lipsa de transparență (de exemplu, recentele modificări legislative au scos companiile de stat de sub obligativitatea licitațiilor publice stricte, permițând achiziții mai opace – un teren fertil pentru aranjamente).

Pentru subiectul nostru, concluzia e că un politician “descurcăreț” poate trăi nu doar din indemnizație, ci din a fi, simultan, om de afaceri mascat: face profit în umbră de pe urma statului, stat pe care ar trebui să-l servească, nu să-l stoarcă.

Angajări fictive și nepotism financiar – salarii publice sifonate spre familie și clientelă

Un alt mod prin care unii parlamentari obțin venituri necuvenite este folosirea resurselor umane și financiare din subordine în scop personal, fie prin angajări fictive, fie prin nepotism. Aici, “banii” nu ajung direct în contul politicianului, dar ajung la familia sau apropiații lui, întorcându-se într-o formă sau alta în beneficiul său. Este vorba despre sifonarea banilor publici prin salarizarea unor persoane care de fapt lucrează pentru politician sau chiar nu lucrează deloc.

Câteva metode ilustrative:

• Angajarea rudelor sau apropiaților la cabinetul parlamentar: Până acum câțiva ani, era comun ca deputații și senatorii să-și angajeze soțiile, fii, fiice, verișori etc. drept consilieri la propriul birou parlamentar, plătiți din suma forfetară. Practic, banii publici alocați cabinetului intrau în familia politicianului sub formă de salariu. Legea a fost modificată și acum este interzis să angajezi membri de familie până la gradul III la cabinetul propriu. Însă unii au găsit soluții ocolitoare: “își încrucișează” favorurile – de exemplu, parlamentarul A angajează ruda parlamentarului B, iar B angajează ruda lui A. Astfel, formal nu încalcă legea (nu și-au angajat propria rudă), dar și-au aranjat reciproc ca familiile lor să fie plătite. Nepotismul subtil persistă, deci, iar venitul familiei politicianului crește per ansamblu. Salariile consilierilor pot fi măricele (3-6.000 lei net lunar sau mai mult, în funcție de rol), deci e clar atractiv să le menții “în familie”.
• Angajări fictive: Caz și mai grav, dovedit în instanță în unele situații, este cel al angajărilor fictive. Asta înseamnă că parlamentarul trece pe statul de plată al biroului său persoane care de fapt nu prestează munca respectivă. Banii încasați ca salariu de acele “angajații-fantomă” se întorc parțial la parlamentar. Un exemplu de manual: politicianul angajează la birou două persoane care, în realitate, lucrează de fapt pentru partid sau pentru familia lui și nu pentru cabinet, ba poate nici nu vin la program. Le dă un salariu din fondurile de cabinet (să zicem 3000 lei lunar fiecare). Apoi, fiind vorba de persoane de încredere, o parte din acei bani îi returnează cash politicianului (direct sau sub forma finanțării altor cheltuieli personale ale lui). Astfel, politicianul transformă practic banii publici din suma forfetară în venit personal mascat. Schema e ilegală (înșelăciune, deturnare de fonduri publice) și s-a soldat cu condamnări răsunătoare – semn că a fost practicată.
• Consilieri ce lucrează de fapt în altă parte: O altă metodă de sifonare este mutarea angajaților la diverse instituții pentru a le crește artificial salariul pe seama acelora, dar continuând să lucreze pentru parlamentar. De exemplu, asistentul unui deputat este “mutat” temporar pe un post bine plătit la o instituție sub control politic (minister, agenție) pentru câteva luni, ca să încaseze acolo un salariu triplu, după care revine. În tot acest timp, el de fapt îi rămâne loial politicianului. O parte din diferența de bani câștigați poate reveni către politician sau către partid ca “mulțumire”. Pressa a relatat cazuri de genul: asistenți parlamentari detașați consilieri la miniștri sau directori la companii de stat cât să ia un spor financiar, deși își vedeau mai departe de treburile politicianului. Aceasta e o formă de câștig colateral obținut prin rețea de influență.
• Poziții pentru soții/soți în administrație: Nepotismul clasic – parlamentarul (dacă partidul lui e la putere) își folosește influența să își pună soția sau copiii în funcții bine plătite la stat (de exemplu, consilier într-un minister, director la o companie de stat, membru în consilii de administrație). Salariul consistent al acestora (care uneori poate trece de 10.000 lei lunar) ajunge în bugetul familiei. Indirect, și parlamentarul „trăiește” din acești bani, căci sporesc averea comună. Cazuri de soții de parlamentari ajunse brusc în posturi de conducere remunerate regește nu sunt deloc rare. Legal, atâta timp cât parlamentarul nu se află el însuși în funcția de numire, e greu de sancționat – dar etic vorbind, e nepotism clar.
• Fondul parlamentarul pentru angajări clientele: De multe ori, parlamentarii primesc de la organizațiile lor politice locale lista cu oamenii de recompensat (activiști de partid) prin angajarea la biroul parlamentar. Ei bine, salariile acelor oameni, deși nu intră în buzunarul parlamentarului, sunt o monedă de schimb – respectivii lucrează în campanii, lipesc afișe, mobilizează votanți, astfel încât îi asigură politicianului capital politic. Astfel, banii publici finanțează de fapt mașinăria politică personală a parlamentarului. Nu e o infracțiune în sine (dacă oamenii chiar muncesc ceva), dar e clar o utilizare a resurselor publice în scop de partid/personal. În logica noastră a veniturilor, asta ajută politicianul să nu cheltuie din banii proprii pentru a-și menține rețeaua de suport – deci își conservă veniturile oficiale pentru el și familia sa, folosind în schimb banii statului la aceste capitole.

Pe scurt, capitolul nepotism și angajări fictive arată cum un parlamentar poate transforma bugetul public într-un mijloc de a-și plăti familia și oamenii loiali, menținând astfel fluxul de bani în cercul său de influență. Nu sunt neapărat venituri directe pentru el, dar îi aduc beneficii materiale (familie întreținută din fonduri publice, sprijin politic asigurat fără costuri personale etc.). De multe ori, astfel de practici se soldează și cu “recunoștință financiară” către politician – de exemplu, asistentul angajat fictiv îi poate face periodic “cadouri” scumpe șefului, sau rudele plătite pot achita din acei bani ratele la creditul casei în care locuiește toată familia, deci indirect politicanul e sponsorizat.

Desigur, toate acestea sunt abateri etice și uneori legale; dacă devin vizibile, intră în atenția agențiilor de integritate sau a procurorilor. Însă în lipsa transparenței (reamintim că Parlamentul a refuzat să detalieze cheltuielile de la cabinete publicului), multe asemenea practici pot continua.

Folosirea fondurilor publice în scop personal – deconturi abuzive și risipă intenționată

Strâns legat de cele de mai sus este subiectul deconturilor și cheltuielilor aparent oficiale, dar utilizate în scop personal. Aici intră toate situațiile în care un parlamentar își maschează cheltuieli personale drept cheltuieli de serviciu, pentru a le plăti din bugetul Parlamentului sau al biroului său.

Câteva exemple notabile:

• Decontarea transportului în interes personal: Deși teoretic mașina, trenul, avionul gratuite sunt pentru deplasări în interes de serviciu, nimeni nu-l oprește pe un parlamentar să folosească biletul de avion gratuit să meargă într-un weekend prelungit cu familia (dacă destinația coincide cu circumscripția, formal e acoperit). Sau să utilizeze carburantul decontat pentru excursii particulare. Astfel, își finanțează vacanțe sau deplasări personale din banii statului. E greu de controlat asta, fiind vorba de un sistem de încredere. Unii aleși abuzează, considerând beneficiile de transport ca pe un “pașaport” gratuit oriunde, oricând.
• Cheltuieli de protocol excesive: Parlamentarul poate organiza tot soiul de întâlniri și evenimente pe banii biroului său. Sub acoperirea protocolului, poate plăti mese luxoase la restaurant, petreceri “informale” cu aleși locali sau ziariști, cumpăra sticle scumpe de băuturi, toate decontate. Acestea îl avantajează personal (își construiește imaginea, își face relații fericite), dar sunt suportate din fonduri publice. În lipsa unei evidențe transparente, “protocolul” poate înghiți sume frumușele care, de facto, sponsorizează viața socială a politicianului.
• Publicitate și imagine personală pe bani publici: După cum menționam, acum parlamentarii își pot plăti din suma forfetară promovare în presă și pe Facebook. Oficial, e ca să își informeze alegătorii despre activitate. Neoficial, înseamnă că își pot plăti reclamă personală (postări sponsorizate cu chipul lor, interviuri laudative în ziare locale etc.) din banii de la stat. Practic, banii publici devin buget de PR personal. Asta e legal de curând, dar tot imoral pare – își fac campanie pe banii contribuabililor înainte de alegeri. Alți politicieni, înainte să fie permis explicit, mascau astfel de cheltuieli plătind din fondurile biroului diverse “rapoarte de activitate” inserate în ziare (care erau de fapt reclame politice).
• Folosirea resurselor materiale în scop personal: De la banalele consumabile (un parlamentar nu mai cumpără probabil hârtie, pixuri, mape din bani proprii – are belșug de la birou), până la situații precum a folosi mașina de serviciu (unde există) pentru treburi personale, a lua acasă laptopul sau telefonul plătite de Parlament și a le utiliza și în interes privat, toate acestea sunt mici avantaje. Culese la un loc, duc la economii personale. Dacă nu plătești tu nici telefon, nici carburant, nici papetărie, nici uneori cazare (dacă mai prelungești starea la hotel pe weekend, de exemplu), realizezi că o bună parte din costurile de zi cu zi sunt preluate de stat.

Aceste aspecte pot fi văzute ca abateri etice sau chiar materiale (dacă se decontează ceva necuvenit, e ilegal). În esență, un parlamentar cu apetit pentru “optimizare” poate să își externalizeze aproape toate cheltuielile vieții cotidiene către buget: mănâncă la cantina Parlamentului ieftin, merge cu mașina gratis, vorbește la telefon gratis, se plimbă în delegații pe gratis, și-a mobilat biroul cu tot ce îi trebuie, ba poate ia și acasă chestii, ș.a.m.d. Astfel, indemnizația lui întreagă poate fi economisită, deoarece aproape nimic nu mai cheltuie din ea. În timp, economiile devin averi – mulți politicieni și-au putut cumpăra apartamente sau alte bunuri doar punând deoparte venitul lunar generos, în condițiile în care costurile le erau acoperite din beneficii conexe.

Desigur, în lumina opiniei publice, asemenea comportamente sunt profund criticate: creează imaginea unor privilegii și abuzuri de privilegii, care alimentează cinismul față de “bietul politician”.

Cadouri, donații și sponsorizări mascate – venituri ascunse sub formă de atenții

O categorie aparte de câștiguri neoficiale o reprezintă cadourile scumpe și “donațiile” primite de parlamentari, care pot echivala cu un venit considerabil dacă le privim în ansamblu. Legea impune declararea cadourilor peste o anumită valoare și interzice practicile de sponsorizare personală a demnitarilor, însă realitatea arată că multe astfel de atenții au loc, sub diverse forme.

Exemple și forme de astfel de beneficii:

• Cadouri de lux: Un parlamentar influent poate primi, de ziua lui sau cu ocazia sărbătorilor, cadouri valoroase de la persoane interesate să îi câștige bunăvoința. Ceasuri scumpe, bijuterii, gadget-uri electronice premium, opere de artă, toate au fost menționate în unele investigații jurnalistice legate de politicieni. Oficial, dacă depășesc o anumită valoare, ar trebui predate sau cumpărate simbolic de demnitar la protocol. În practică, multe se strecoară nedeclarate (cine controlează dacă un deputat primește cadou un ceas de 5.000 euro “de la un prieten” de ziua lui?). Aceste obiecte cresc patrimoniul personal – politicianul se poate bucura de ele sau le poate vinde, convertindu-le în bani.
• Excursii și vacanțe plătite: Alt tip de “cadou” mascat – un om de afaceri prieten sponsorizează o vacanță exotică a politicianului și familiei lui. Fie plătindu-le biletele și hotelul, fie punându-le la dispoziție vila sa de vacanță gratuit. Deși nu se vede bani cash, e un avantaj material clar (scutește mii de euro). Dacă e dat cu scop de a câștiga favoarea politicianului, e mită sub formă de cadou. Însă e greu de probat dacă totul se face cu discreție.
• Sponsorizări către partid care ajung beneficii personale: O metodă mai sofisticată este ca diverse companii sau persoane să facă donații consistente către partidul din care face parte parlamentarul (mai ales dacă e unul cu funcție în partid). Oficial, banii intră în vistieria partidului. Dar partidul îi poate folosi, de exemplu, pentru a-și răsplăti liderii: achiziționează mașini pe care le dau spre folosința personală a politicianului X, decontează cheltuieli de protocol ale șefilor, plătește consultanți de imagine care lucrează strict la promovarea anumitor figuri, etc. Astfel, ceea ce a fost o sponsorizare “pentru partid” se traduce și în beneficii materiale individuale. Această practică e la limita legii, dar există suspiciuni că partidele devin vehicule prin care se colectează bani (legal) și apoi se cheltuie în moduri ce îi favorizează pe unii membri.
• Împrumuturi și “uitarea” restituirii: O altă stratagemă întâlnită – un politician declară că a primit un împrumut (fără dobândă) de la un prieten sau o firmă. Sume mari, zeci sau sute de mii de euro, uneori apar în declarațiile de avere ca împrumut contractat. Dacă cineva vrea să-i dea bani legal, o face sub forma asta – semnează un contract de împrumut. Returnarea e adesea fictivă sau amânată sine die. Astfel, parlamentarul are acces la o sumă ce seamănă mult cu un “cadou”, dar pe hârtie e datorie. Dacă nu se cere înapoi, practic a fost o donare mascată. Au existat dezvăluiri cu politicieni care au primit “împrumuturi” de la persoane pe care apoi le-au susținut în diverse moduri – coincidență sau nu, rămâne de văzut.

Toate aceste foloase neoficiale contribuie la modul de viață al unui politician. În multe cazuri de corupție, anchetatorii descoperă că demnitarul nu prea cheltuia din conturile proprii – pentru că mereu se găsea cineva să-i plătească și restaurantul de fițe, și renovarea casei, și petrecerea de ziua de naștere etc., în schimbul serviciilor “la nevoie”.

Din nou, legal vorbind, acceptarea unor asemenea avantaje peste un prag devine infracțiune (luare de mită sau folosirea funcției pentru foloase necuvenite). Însă multe se strecoară la limita dintre cadou personal și mită. Parlamentarii sunt obligați să depună declarații de avere și interese anual, unde teoretic ar trebui să treacă orice cadou de peste 500 de euro primit, precum și datorii/împrumuturi sau sponsorizări. Realitatea e că puțini declară cadouri – semn fie că nu primesc, fie că nu declară. Puțin probabil să nu primească deloc, după cum indică investigațiile jurnalistice.

În concluzie, viața unui parlamentar se poate îmbogăți și printr-o rețea de „atenții” – un lux plătit nu din buzunarul lui, ci de “prieteni” care, de cele mai multe ori, cer ceva în schimb mai devreme sau mai târziu.

Afaceri private și investiții avantajoase datorate poziției (inside information și acces la oportunități)

Ultima categorie de venituri neoficiale ține de zona gri a avantajului competitiv pe care îl are un demnitar. Nu e neapărat corupție directă, dar e un mod prin care un politician își poate spori veniturile personale profitând de statutul și conexiunile sale.

Câteva aspecte:

• Investiții inspirate de informații confidențiale: După cum am menționat, un parlamentar are acces la informații înaintea publicului larg (despre viitoare legi, investiții, schimbări economice). Aceasta îi poate ghida investițiile private: să cumpere acțiuni la o companie știind că va beneficia de o lege viitoare; să achiziționeze teren într-o zonă știind că acolo se va construi ceva important; să investească într-un anumit sector anticipând subvenții sau facilități legislative ce urmează să vină. În lumea corporațiilor, asta s-ar chema insider trading (tranzacționare pe baza informațiilor privilegiate) și e ilegal. Pentru parlamentari, nu există o reglementare clară similară, deși moral e discutabil. Astfel, unii își umplu portofoliul de acțiuni sau proprietăți profitând că “știu ce urmează” – și câștigă bani frumoși când restul pieței află și prețurile cresc.
• Acces la credite preferențiale: Politicienii cu greutate pot obține de la bănci credite în condiții speciale (dobânzi foarte mici sau suma foarte mare fără suficiente garanții), datorită influenței lor. Au fost cazuri când bănci de stat sau cu legături politice au dat împrumuturi substanțiale unor demnitari, împrumuturi care apoi erau plătite poate parțial de altcineva sau chiar șterse la un moment dat. Obținând capital ieftin, parlamentarul poate investi în afaceri profitabile sau imobiliare, generându-și venituri. E greu de încadrat asta ca infracțiune (dacă banca aprobă formal creditul și nu e nimeni să reclame), dar e clar un favor financiar ce se traduce în câștig.
• Poziții în fundații, asociații sau firme de consultanță: Un politician poate înființa sau patrona din umbră o organizație (fundație, ONG) sau firmă de consultanță prin care să atragă bani. De exemplu, sub pretextul unor conferințe sau studii, companiile pot sponsoriza acea fundație (știind că de fapt îl sponsorizează pe politicianul din spate). Sau firma de consultanță a soțului/soției primește contracte grase de la companii interesate să fie în relații bune cu politicianul. Toate acestea sunt câștiguri colaterale: aparent legale (sponsorizări la ONG, contracte private la firma nevestei), dar motivate strict de poziția publică a demnitarului. Este o altă metodă de a monetiza influența fără a lăsa urme evidente.
• Revolving door – recompense după încheierea mandatului: Deși iese puțin din sfera “azi”, merită menționat că mulți parlamentari primesc joburi bine plătite după ce își termină mandatul, tocmai ca răsplată pentru deciziile luate sau pentru relațiile pe care le au. Un fost parlamentar poate ajunge consultant sau membru în consiliul de administrație al unei companii mari, pe un onorariu imens, fără să fi avut o calificare specială – în afară de cea de “fost ministru / fost șef de comisie” care poate deschide uși. Acesta e un venit privat, dar determinat de cariera publică. El poate fi privit și ca o mită întârziată: cât timp a fost în funcție poate că acel politician a favorizat industria respectivă, așa că la final e cooptat pe bani mulți. Mecanismul e cunoscut internațional ca “revolving door” (ușa turnantă între public și privat). În România s-a văzut cu foști miniștri și parlamentari angajați la firme de energie, IT, bănci, după ce înainte le făcuseră concesii legislative. Chiar dacă vine după ce omul nu mai e la butoane, putem spune că un politician trăiește bine și după datorită acestor recompense, neputând exclude că și asta face parte din calculele sale când e în funcție.

Toate exemplele de mai sus arată că pachetul de beneficii neoficiale pentru un politician priceput poate fi foarte vast. Unele aspecte sunt infracțiuni clare (mită, trafic de influență, fraudă), altele sunt la limita legalității (specula cu informații, favoruri nepotrivite), iar altele țin mai mult de etică (folosirea excesivă a privilegiilor).

Important de subliniat: nu toți parlamentarii recurg la asemenea practici, mulți se limitează la veniturile oficiale și își iau rolul în serios. Dar subiectul nostru presupune să identificăm “din ce trăiește” un politician azi, iar realitatea ne arată că în România actuală unii trăiesc mult mai bine decât le-ar permite strict indemnizația, semn că au venituri suplimentare ori economii provenite din sursele discutate.

Concluzii

Privind ansamblul, se poate spune fără exagerare că “bietul politician parlamentar român” nu o duce deloc rău. Dimpotrivă, sursele oficiale de venit îi oferă deja un trai privilegiat: un salariu lunar peste medie, diurne grase, decontări care îi reduc aproape la zero cheltuielile curente, bani pentru chirie, călătorii gratuite și un întreg buget la dispoziție pentru a-și desfășura activitatea parlamentară fără griji materiale. În plus, se adaugă perspectivele de venituri post-mandat (indemnizații tranzitorii, eventuale pensii speciale), care întregesc tabloul unor beneficii substanțiale garantate de lege.

La acestea însă se pot intercala și venituri neoficiale, care fac adesea diferența dintre un parlamentar obișnuit și unul cu averi impresionante. Practicile de corupție și influență – de la trafic de influență, șpăgi și “comisioane”, până la deturnarea resurselor publice în scop personal și capitalizarea informațiilor privilegiate – pot aduce unor politicieni sume uriașe, ilicite ce-i drept, dar reale. Această “economie subterană” a demnitarilor explică de ce unii aleși acumulează rapid case, terenuri, conturi, în ciuda veniturilor oficiale finite.

Din perspectiva cetățeanului de rând, pare că un parlamentar are două portofele: unul la vedere, alimentat generos din bani publici (justificați ca fiind pentru demnitate și buna funcționare a activității sale), și altul ferit de priviri, umplut eventual pe căi oculte. Bineînțeles, gradul în care fiecare folosește al doilea portofel ține de integritatea individuală: există parlamentari onești care se limitează la ce e cuvenit legal și există alții care consideră funcția un instrument de înavuțire.

Cert este că, luând în calcul tot ce am analizat, un membru al Parlamentului României dispune astăzi de resurse financiare mult peste medie. “Bietul” politician parlamentar – sintagmă folosită adesea cu sarcasm – are de fapt la dispoziție un pachet extins de beneficii care îi asigură un nivel de trai ridicat. Iar dacă alege să și încalce legea sau etica, își poate multiplica averea exponențial.

În final, această situație ridică două probleme de fond pentru societate:

1. Cât de justificat este nivelul privilegiilor oficiale? – Unii argumentează că salariile și facilitățile mari sunt necesare pentru ca parlamentarii să nu fie tentați de corupție și să se dedice muncii lor. Totuși, când publicul vede creșteri de beneficii (precum majorarea sumei forfetare) concomitent cu stagnarea nivelului de trai general, apare indignare și percepția de deconectare a clasei politice de realitate.
2. Cum pot fi combătute sursele neoficiale și ilegitime de venit? – Aici intervin măsuri de anticorupție, transparență, reforme legislative (de exemplu, obligarea declarării amănunțite a cheltuielilor birourilor parlamentare, pedepsirea severă a conflictelor de interese, reglarea lobby-ului). Doar prin restrângerea oportunităților de câștig ilicit se poate schimba reputația Parlamentului de “cuib de îmbogățiți”.

Până atunci însă, realitatea rămâne: a fi parlamentar în România “azi” înseamnă a avea asigurată o situație financiară robustă, oficial și – pentru unii – neoficial, ceea ce face ca apelativul “biet” să fie mai degrabă o ironie mușcătoare la adresa privilegiaților vremii.