„Direcția bună” – întrebarea care sună profund și nu înseamnă aproape nimic

Sondajele ne spun periodic că „românii cred că țara merge într-o direcție greșită”. Formula e repetată obsesiv, aproape ritualic, ca o concluzie definitivă despre starea națiunii. Problema e alta și mult mai interesantă: îi întreabă cineva pe respondenți care ar fi, concret, direcția bună? Și dacă îi întreabă, ce ar putea răspunde, dincolo de formulele reflex pe care le știm pe de rost?

Pentru că aici se rupe filmul. „Direcția bună” e una dintre cele mai comode noțiuni din spațiul public românesc: sună serios, sună responsabil, dar e atât de vagă încât încape în ea orice și nimic. E un container gol în care fiecare își proiectează frustrările, nu o busolă reală.

Răspunsurile probabile: dorințe, nu direcții

Dacă ai opri zece români pe stradă și i-ai întreba ce înseamnă, pentru ei, „direcția bună”, ai primi, cel mai probabil, răspunsuri de tipul:
– „Să fie mai bine.”
– „Să nu mai fie hoție.”
– „Să nu ne mai mintă ăștia.”
– „Să trăim și noi normal.”
– „Să fie ordine.”

Toate sunt perfect legitime ca stări de spirit, dar absolut inutile ca direcție. Ele nu spun nimic despre ce fel de societate vrem, ce suntem dispuși să schimbăm, ce sacrificii acceptăm sau ce compromisuri refuzăm. Sunt mai degrabă dorințe formulate la nervi, nu opțiuni asumate.

„Să fie mai bine” nu e un proiect de țară. E o suspinare colectivă.

De ce nu putem formula o direcție clară

Puțină lume își pune problema asta pentru că presupune un efort incomod: să alegi. O direcție reală presupune excluderi. Dacă vrei una, renunți la alta. Iar România, ca societate, e profund alergică la ideea de pierdere asumată.

Vrem:

• stat eficient, dar fără să ne deranjeze regulile;
• servicii publice bune, dar fără să plătim mai mult;
• lideri onești, dar care „să se descurce”;
• justiție fermă, dar să nu ajungă prea aproape de noi.

În acest context, „direcția bună” rămâne un concept elastic, adaptabil oricărei frustrări de moment.

Direcția bună pentru cine?

O altă întrebare pe care sondajele nu o ating niciodată: pentru cine e bună direcția aia? Pentru pensionari? Pentru tineri? Pentru bugetari? Pentru antreprenori? Pentru diaspora? Pentru cei care vor stabilitate sau pentru cei care vor schimbare radicală?

România e o societate fragmentată, cu interese care se bat cap în cap. O direcție bună pentru unii poate fi o direcție proastă pentru alții. Dar sondajele tratează populația ca pe o masă omogenă, care ar avea, teoretic, un vis comun nedefinit.

De fapt, avem mai multe Românii care trag în direcții diferite și se întâlnesc doar în nemulțumire.

Politicienii și confortul ambiguității

Această ambiguitate convine perfect clasei politice. Atâta timp cât „direcția bună” nu e definită clar, poate fi invocată de oricine. Fiecare guvern pretinde că merge spre ea, fiecare opoziție acuză că ne îndepărtăm de ea, fără ca cineva să fie obligat să explice unde, cum și cu ce costuri.

Ambiguitatea e o formă de protecție. Atât pentru cei care guvernează, cât și pentru cetățeni, care nu sunt forțați să-și clarifice propriile contradicții.

Adevărul incomod

Poate cel mai neplăcut adevăr e acesta: mulți români nu vor, de fapt, o direcție clară, ci o stare de confort relativ într-o lume percepută ca nedreaptă. Vor ca lucrurile să se schimbe suficient cât să nu mai doară, dar nu atât de mult încât să le schimbe viața în mod real.

Direcția bună, în sens profund, ar însemna:

• reguli mai stricte,
• responsabilitate individuală,
• pierderea unor privilegii,
• răbdare,
• conflicte sociale inevitabile.

Iar asta nu sună bine într-un chestionar.

Nivelul de pesimism nu ia în calcul perspectiva

Sondajele care măsoară „direcția țării” spun mai mult despre nivelul de frustrare decât despre vreo viziune colectivă. Respondenții nu văd niciodată mai departe de lungul nasului. Răspund pentru că ”acum nu e bine”. Or, asta nu are cum să contureze corect vreo ”direcție bună”.

Fără o discuție onestă despre ce înseamnă concret „direcția bună”, rămânem captivi într-un cerc de nemulțumire reciclată, în care toată lumea are dreptate și nimeni nu e responsabil.

Poate adevărata întrebare nu e dacă România merge într-o direcție greșită, ci dacă românii sunt pregătiți să accepte o direcție clară, cu tot cu consecințele ei. Pentru că direcțiile reale nu sunt comode. Sunt precise. Și dor, la început.

Și încă ceva…

Direcția bună, dacă stai să te uiți fără cosmetizări, nu e o săgeată pe o hartă, ci un pact moral între oameni care au decis să nu se mai mintă frumos.

E momentul în care încetezi să mai confunzi speranța cu reclama și începi să accepți că „mai bine” nu vine din dorințe generale, ci din alegeri precise: ce tolerezi, ce sancționezi, ce e negociabil și ce nu.

„Direcția bună” arată, de fapt, ca o listă de renunțări: renunți la mica șmecherie care „nu face rău nimănui”, renunți la reflexul de a da vina pe altul, renunți la ideea că dreptatea e pentru dușmani, iar tu ești mereu excepția.

Și, mai ales, renunți la narcoticul național „să fie bine”, fiindcă el e, în esență, o rugăciune fără Dumnezeu și fără plan: o frază care te adoarme exact când ar trebui să te trezească.

Un sondaj onest despre „direcția bună” ar trebui să fie, mai degrabă, un set de întrebări care înțeapă.

Nu „merge țara bine?”, ci:

„Ce ești dispus să pierzi ca să fie corect?”

„Accepti controale reale, taxe plătite la zi, pedepse pentru ai tăi?”

„Preferi confortul minciunii sau disconfortul adevărului?”

Și aici se vede tragedia noastră: vrem o ”direcție bună” care să nu doară.

Iar direcțiile bune, de obicei, dor la început – fiindcă implică ordine, reguli, consecvență și o doză de rușine utilă, genul de rușine care te oprește să mai strici scara blocului, instituția, orașul, țara, doar pentru că „se poate”.

Acum, imaginează-ți același sondaj în Rusia de azi…

… Rusia lui Putin, unde întrebarea „în ce direcție merge țara?” are două răspunsuri acceptabile și unul real.

Acceptabile: „în direcția corectă” și „în direcția foarte corectă”.

Realul rămâne nerostit, pentru că „direcția bună” acolo nu e o discuție, e o obligație.

Nu e o conversație între cetățeni, e un ordin.

În loc să întrebe oamenii ce vor, sistemul le spune ce trebuie să vrea, apoi măsoară cât de bine au învățat lecția. Și dacă un respondent ar îndrăzni să definească „direcția bună” ca libertate, prosperitate fără frică, dreptate fără telefon, ar descoperi rapid că există instituții care au grijă să-i explice, pedagogic, de ce întrebarea lui nu e… în direcția bună.

Diferența amară e asta:

La noi „direcția bună” e prea vagă ca să oblige pe cineva. La ei e suficient de clară ca să-i oblige pe toți. Noi rătăcim prin ceață, ei merg în coloană, cu pas de defilare, spre o destinație stabilită dinainte.

Și, între cele două extreme, se ascunde dilema civilizației: preferi libertatea confuză, care cere muncă și responsabilitate, sau ordinea impusă, care promite liniște, dar îți cere sufletul drept garanție?

Poate, în cele din urmă, „direcția bună” e exact asta:

Curajul de a rămâne într-o societate în care ai voie să spui că nu știi încă, dar cauți, în loc să trăiești într-una în care ți se spune că știi, iar căutarea e suspectă.

Într-un loc, tăcerea e lene.

În celălalt, tăcerea e supraviețuire.

Și între lene și supraviețuire, filosofia devine brusc practică: te obligă să alegi ce fel de om vrei să fii, nu doar ce fel de țară vrei să ai.