Discursul sincerității: președintele Nicușor Dan recunoaște că statul nu mai știe ce are de făcut

Rareori în istoria recentă un președinte al României a vorbit cu atâta sinceritate despre falimentul de competență al statului. Într-un eveniment organizat de Confederația Patronală Concordia, Nicușor Dan a făcut mai mult decât să descrie realitatea economică: a recunoscut, fără menajamente, că România nu mai are un stat funcțional.

Că aparatul public nu mai e capabil să gândească politici, să construiască strategii sau să înțeleagă ce merge și ce nu.
A fost, în fond, un discurs istoric — nu pentru ce a promis, ci pentru ce a admis.

O radiografie fără anestezie

„Încurajez mediul privat să intre în domenii în care nu ar trebui să intre”, a spus președintele.
O frază care ar fi sunat ridicolă în orice alt context. Dar rostită astăzi, ea devine simptomul unei epoci în care statul cere ajutor pentru a-și scrie propriile legi.
E momentul în care România admite că a pierdut partida capacității administrative.

Când președintele unui stat cere antreprenorilor să vină cu politici publice „gata scrise”, înseamnă că puterea s-a golit de conținut.
Statul, în forma lui actuală, nu mai produce soluții, ci doar proceduri. Nu mai administrează, ci reacționează.

Și poate că niciodată în ultimii treizeci de ani această prăpastie dintre statul formal și țara reală n-a fost descrisă atât de limpede.

Statul care s-a predat

România trăiește o formă stranie de colaps instituțional.
Ministerele sunt populate de funcționari fără inițiativă, agențiile sunt conduse de numiri politice, strategiile sunt copy-paste din documente europene.
Statul a devenit un mecanism care nu mai gândește, ci doar bifează.

Când președintele admite public că nu are nicio analiză a schemelor de ajutor de stat — nu știe ce a mers și ce a eșuat —, nu e doar un detaliu tehnic. E dovada că România nu mai are memorie administrativă.
Fiecare guvern vine ca un nou sistem de operare, care rescrie totul și uită tot ce s-a întâmplat înainte.

De aceea, totul se repetă: aceleași programe ratate, aceleași investiții blocate, aceleași rapoarte inutile.
Iar în tot acest haos, singura constantă e absența.

„Vă rugăm să supliniți statul!”

Aceasta este, poate, cea mai gravă propoziție rostită de un președinte român în ultimele decenii.
„Vă rugăm să supliniți statul” nu e o figură de stil — e certificatul de deces al administrației românești.
E ca și cum statul ar cere să fie salvat de cei pe care, de treizeci de ani, îi taxează, îi sufocă și îi suspectează.

Ceea ce Nicușor Dan a spus fără ocol este că România nu mai are o clasă administrativă.

Are funcționari, dar nu specialiști. Are ministere, dar nu instituții. Are proceduri, dar nu direcție.
În loc de expertiză, avem hârtii. În loc de gândire strategică, avem simulacre de consultare publică.

Iar într-o lume în care SUA și China își calibrează deja economia pentru 2050, România abia încearcă să înțeleagă cum să-și închidă exercițiul financiar pentru anul trecut.

Sinceritatea ca simptom

Discursul lui Nicușor Dan nu trebuie citit ca o slăbiciune, ci ca un diagnostic brutal.
Pentru prima dată, un președinte admite ceea ce toți știm: statul e depășit, iar mediul privat funcționează în pofida lui, nu datorită lui.

Această sinceritate dezarmantă e, paradoxal, și un act de curaj.

Dar e și o confirmare a unui adevăr trist: statul a încetat de mult să mai fie o forță de direcție — a devenit un spectator al propriei degradări.

Asta e drama României: guvernată de un aparat care știe ce trebuie făcut, dar nu știe cum.
Și care a ajuns să ceară ajutorul celor pe care ar fi trebuit să-i sprijine.

Ce spune asta despre starea Țării

România de azi e o țară obosită.
Instituțiile nu mai produc soluții, ci rapoarte. Liderii nu mai inspiră, ci se scuză.
Totul funcționează din inerție, într-un echilibru fragil între improvizație și autosuficiență.

Când președintele unei țări europene le cere oamenilor de afaceri să scrie legile în locul guvernului, nu mai e vorba de transparență, ci de disoluția competenței.
Iar această sinceritate dezarmată nu e un act de modernitate, ci o confesiune a neputinței.

România a ajuns într-un punct în care statul cere societății să-l repare.
Dar societatea nu mai are încredere, nici răbdare, nici resurse morale pentru a o face.

Un discurs al neputinței

Discursul lui Nicușor Dan nu va rămâne în istorie pentru ce a promis, ci pentru ce a mărturisit.
E prima dată când puterea admite că nu mai are energie să conducă, ci doar să gestioneze.
Și, poate fără să-și dea seama, președintele a spus un adevăr care depășește orice context politic:
România nu mai e în criză de bani, ci în criză de oameni capabili să-i folosească.

Sinceritatea lui Nicușor Dan e semnul unui stat care și-a pierdut forța de a pretinde.
Și dacă nu se găsește rapid un sens nou al guvernării, această sinceritate va rămâne doar un epitaf.