Disonanța cognitivă: motorul invizibil al politicii românești și explicația secretă a absurdului public

Avem, extrem de frecvent, momente în care un politician spune ceva, face exact opusul, iar apoi explică, cu o seninătate aproape mistică, că cele două lucruri nu au nicio legătură. Iar publicul, la rândul lui, îl ascultă, oftează, își aprinde o țigară imaginară și merge mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nu este prostie. Nu este neapărat minciună. Este ceva mult mai profund și mai pervers: disonanța cognitivă.

Acest mecanism psihologic explică nu doar comportamentul politicienilor, ci și toleranța publicului față de contradicții flagrante. Este, probabil, cea mai importantă cheie de înțelegere a vieții politice românești din ultimii 35 de ani.

Ce este disonanța cognitivă: conflictul interior pe care creierul îl rezolvă mințindu-se singur

Conceptul a fost formulat de psihologul Leon Festinger, în 1957 și descrie o situație simplă, dar devastatoare:

atunci când o persoană are simultan două convingeri contradictorii, apare un disconfort psihologic intens.

Creierul nu suportă contradicțiile interne. Ele creează tensiune. Iar pentru a elimina această tensiune, mintea face un lucru surprinzător:

nu schimbă realitatea. Schimbă interpretarea realității.

Exemplu simplu:

– „Acest politician este corupt.”
– „Eu l-am votat.”

Aceste două idei sunt incompatibile.

Creierul nu poate accepta simultan că ai făcut o alegere greșită și că ești o persoană rațională.

Așa că intervine mecanismul salvator:

– „Toți sunt corupți.”
– „Măcar ăsta mai face ceva.”
– „Nu e chiar așa de rău.”

Disonanța dispare. Nu pentru că realitatea s-a schimbat. Ci pentru că interpretarea ei a fost ajustată.

Politica românească: laboratorul perfect al disonanței cognitive

Puține sisteme politice oferă un teren mai fertil pentru acest fenomen decât România. Aici, contradicția nu este o excepție. Este o metodă de guvernare.

Politicienii promit austeritate și își măresc privilegiile.
Promit meritocrație și numesc rude.
Promit reformă și consolidează structurile vechi.

Și totuși, discursul lor rămâne coerent — cel puțin în interiorul propriului lor univers mental.

De ce?

Pentru că și ei, la fel ca alegătorii, sunt protejați de același mecanism psihologic.

Un politician nu spune niciodată: „Am mințit.”

Spune:

– „Contextul s-a schimbat.”
– „Am fost interpretat greșit.”
– „A fost o decizie necesară.”

Nu este doar manipulare. Este și auto-protecție psihologică.

Mintea umană nu tolerează imaginea de sine ca fiind incompetentă sau imorală. Așa că rescrie narațiunea.

Un politician nu spune niciodată „am guvernat după ureche și am adus țara în prăpastia deficitului bugetar aberant”.

Spune, în schimb, că „a fost nevoie de măsuri curajoase pentru protejarea populației”.

Nu spune „am aruncat bani în toate direcțiile pentru a cumpăra liniște electorală”. Spune că „a susținut puterea de cumpărare într-o perioadă dificilă”.

Nu spune „am construit o economie dependentă de împrumuturi”. Spune că „a atras resurse financiare externe pentru dezvoltare”.

Nu spune „am împins nota de plată în viitor, știind că altcineva va trebui s-o achite”. Spune că „a creat premisele unei creșteri sustenabile pe termen lung”.

Aceasta este, în esență, arta politică supremă:

transformarea consecințelor în intenții nobile.

Pentru că intenția nu poate fi verificată. Rezultatul, da.

Deficitul bugetar nu este o opinie. Este un număr.
Datoria publică nu este o interpretare. Este o obligație.
Dobânzile nu sunt o narațiune. Sunt o factură.

Dar limbajul politic are rolul de a crea un spațiu tampon între fapt și percepție.

Nu spune „am cheltuit fără disciplină”. Spune „am investit în oameni”.
Nu spune „am dezechilibrat economia”. Spune „am stimulat consumul”.
Nu spune „am evitat reformele necesare”. Spune „am menținut stabilitatea socială”.

Fiecare eșec este reformulat ca o formă de grijă.
Fiecare dezechilibru devine o dovadă de compasiune.
Fiecare decizie hazardată devine, retrospectiv, „singura opțiune responsabilă”.

Iar când realitatea nu mai poate fi cosmetizată, apare ultima linie de apărare:

transferul responsabilității către prezent.

„Situația actuală este rezultatul unui context global complicat.”
„Crizele externe au afectat echilibrele interne.”
„Noua guvernare trebuie să gestioneze consecințele unei perioade dificile.”

Observă subtilitatea: consecințele există, dar autorul lor dispare.

Este cea mai elegantă formă de evadare din propria istorie.

Pentru că adevărul politic nu este niciodată formulat la timpul trecut. Este mereu formulat la timpul justificativ.

Nimeni nu spune: „am greșit grav”.

Se spune, în schimb:

„am făcut ce trebuia, în condițiile date.”

Această frază este epitaf și certificat de nevinovăție în același timp.

Alegătorul: victima și complicele propriului creier

Disonanța cognitivă nu explică doar comportamentul politicienilor. Explică și comportamentul alegătorilor.

Românii au o capacitate extraordinară de a recunoaște problemele sistemului și, simultan, de a perpetua acest sistem prin vot, indiferență sau resemnare.

Această contradicție produce o tensiune interioară care trebuie rezolvată.

Și este rezolvată prin una dintre cele mai toxice idei din cultura politică românească:

„Nu avem alternativă.”

Această frază este anestezicul universal al conștiinței civice.

Elimină responsabilitatea personală și transformă neputința într-un fenomen natural, inevitabil, aproape geologic.

Disonanța instituțională: statul care crede simultan lucruri incompatibile

Disonanța cognitivă nu este doar individuală. Poate deveni instituțională.

Statul român susține, în același timp, idei care se exclud reciproc:

– că trebuie redus deficitul, dar crește cheltuielile
– că trebuie modernizată administrația, dar menține structuri ineficiente
– că trebuie meritocrație, dar perpetuează numiri politice

Aceste contradicții nu sunt percepute ca erori. Sunt integrate într-o narațiune justificatoare permanentă.

Fiecare decizie este explicată ca fiind „necesară”, „temporară” sau „excepțională”.

Problema este că excepția devine regulă.

Mass-media și normalizarea contradicției

Disonanța cognitivă este întreținută și de modul în care informația este consumată.

Publicul nu caută adevărul. Caută confirmarea propriilor convingeri.

Aceasta este ceea ce psihologii numesc „bias de confirmare”.

Un alegător nu caută argumente obiective. Caută argumente care îi permit să rămână consecvent cu sine însuși.

Aceasta creează universuri paralele de interpretare.

Același eveniment poate fi perceput simultan ca:

– dovadă de competență
– dovadă de corupție

Realitatea nu mai este un fapt comun. Devine o experiență personalizată.

Disonanța ca mecanism de supraviețuire socială

Paradoxal, disonanța cognitivă are și un rol pozitiv.

Permite oamenilor să funcționeze într-un sistem imperfect fără să se prăbușească psihologic.

Dacă fiecare contradicție ar fi percepută în toată gravitatea ei, societatea ar deveni paralizată de furie și anxietate.

Disonanța este, într-un sens, un mecanism de amortizare.

Problema apare când devine permanentă.

Atunci, contradicția nu mai este o excepție. Devine normalitate.

Iar normalitatea devine absurdă.

Politicianul care se crede reformator și alegătorul care se crede realist

Cel mai fascinant aspect al disonanței cognitive este sinceritatea ei.

Politicianul care a contribuit la crearea unui sistem defect poate crede sincer că încearcă să-l reformeze.

Alegătorul care perpetuează acest sistem poate crede sincer că nu avea altă opțiune.

Amândoi sunt protejați de același mecanism.

Nu mint neapărat conștient.

Se conving pe ei înșiși.

Aceasta este forma supremă de stabilitate a unui sistem imperfect:

nu are nevoie de minciuni deliberate. Este susținut de auto-iluzie colectivă.

Momentul periculos: când disonanța devine imposibil de susținut

Disonanța cognitivă funcționează doar până la un punct.

Există un moment în care contradicțiile devin prea evidente.

Atunci apar crizele politice majore.

Nu pentru că sistemul s-a schimbat brusc.

Ci pentru că oamenii nu mai pot justifica interior ceea ce văd.

Acesta este momentul în care realitatea sparge narațiunea.

Și este întotdeauna un moment violent.

Nu fizic. Psihologic.

Pentru că implică prăbușirea unei iluzii în care oamenii au investit ani din viața lor.

România între luciditate și auto-amăgire

România nu este un caz unic. Disonanța cognitivă există în toate societățile.

Dar aici are o intensitate aparte, pentru că tranziția nu s-a încheiat niciodată complet.

Societatea românească trăiește simultan în două realități:

una în care lucrurile merg înainte
și alta în care lucrurile par blocate în același punct.

Această tensiune produce o stare permanentă de incertitudine psihologică.

România nu este doar o țară în tranziție economică sau politică.

Este o țară în tranziție psihologică.

Disonanța cognitivă nu este o boală. Este oglinda noastră

Disonanța cognitivă nu este un defect individual. Este o proprietate fundamentală a minții umane.

Permite oamenilor să supraviețuiască într-o lume imperfectă.

Dar are un cost.

Cu cât contradicțiile devin mai mari, cu atât energia necesară pentru a le justifica crește.

Iar la un moment dat, sistemul cedează.

Nu din cauza unei revoluții.

Ci din cauza unui lucru mult mai simplu și mult mai periculos:

momentul în care oamenii încetează să mai creadă propriile explicații.

Acela este momentul în care disonanța dispare.

Și începe realitatea.