Distracția abia începe: body-cam pentru Poliția Locală

Senatul a decis: polițiștii locali vor purta camere audio-video în timpul intervențiilor. Pe hârtie, sună occidental. În practică, e încă o investiție făcută pentru o instituție care de ani de zile se ascunde de lege, servește primăria înaintea cetățeanului și care acum primește jucării noi pe care, foarte probabil, le va folosi în cele mai nepotrivite moduri posibile.

Ce spune legea — varianta oficială

Senatul a adoptat proiectul prin care polițiștii locali sunt autorizați să filmeze audio-video în timpul acțiunilor de serviciu. Camerele ar trebui să fie pornite la legitimări, intervenții, aplicarea forței, conducerea la sediu sau situații tensionate.

Stocarea imaginilor are reguli clare, accesul este limitat, iar scopul declarat este „creșterea siguranței și eficientizarea activității”.

Până aici, totul pare modernizare. O investiție într-un instrument util pentru o instituție de ordine publică.

Dar Poliția Locală nu este o instituție de ordine publică în sensul real al cuvântului.

Este, în majoritatea orașelor, o anexă obedientă a primăriei, un corp de gardieni travestiți în polițiști, cu uniforme din ce în ce mai serioase și atribuții din ce în ce mai vagi.

Variațiunea românească: ce facem cu un echipament bun într-o instituție slabă

De aici începe povestea adevărată. Body-cam-urile sunt doar ultima piesă într-un muzeu tehnic al Poliției Locale, unde multe obiecte ajung să zacă în dulap până la prima „inventariere”.

Și dacă privim obiectiv istoricul acestei instituții, scenariile sunt aproape scrise singure.

1. „S-a stricat camera, șefu’”

Modelul clasic.
Ca orice aparat de tehnică modernă ajuns la o instituție locală, camera are viață scurtă:

• bateria nu mai ține,
• butonul nu mai merge,
• cardul nu se mai inițializează,
• „nu știm ce s-a întâmplat”.

Coincidență: se strică exact în momentele în care ar trebui să existe probă video pentru un abuz sau pentru o intervenție ratată.

2. „S-a pierdut… undeva prin mașină”

Un echipament de sute sau mii de lei.
Dispărut.
Se întâmplă, nu? Cu atâtea hârtii, atâtea fișe, atâtea chei de la toalete publice, s-o fi rătăcit și camera.

3. Filmări la nuntă, botez, parastas

Instituția care are deja tradiție în filmatul „evenimentelor speciale” ale comunității — fie la ordinul primarului, fie pentru „a ajuta oamenii” — va descoperi inevitabil că body-cam-ul oferă un unghi superb la un eveniment privat.
La o nuntă în cort: perfect pentru intrarea mirilor.
La un parastas: discret, dar emoționant.
La manifestările organizate de primărie: obligatoriu.

În pat, cu nepoata contabilei: marfă de TikTok.

Ce treabă are o instituție plătită să păzească orașul cu filmări la petreceri?
Exact aceeași treabă pe care o are și acum: nicio treabă.

4. „Am uitat să o pornesc”

Un clasic al clasicelor.
„Eram în intervenție, m-am grăbit, n-am mai apucat să apăs butonul.”
Aparent, polițiștii locali uită să pornească orice: body-cam, respectul pentru lege, uneori chiar și motorul de la mașină când blochează intersecții.

5. „S-a filmat accidental doar ce nu era nevoie”

Când apare un conflict real, o agresiune, o intervenție problematică, camera „se blochează”.
Dar când agentul se laudă că a amendat o femeie pentru că a pus tomberonul cu 20 de centimetri în afara liniei trotuarului, filmarea merge perfect, cu sunet cu tot.

Realitatea pe care nu o spun oficialii

Această inițiativă nu are legătură cu transparența.
Nici cu modernizarea.
Nici cu siguranța cetățeanului.

Are legătură, în schimb, cu prelungirea (in)utilității unei structuri care, în majoritatea orașelor, nu-și justifică existența decât prin faptul că trebuie să existe cineva care să:

• care damigenele primarului,
• oprească circulația la festivalul de mici,
• păzească parcarea primăriei,
• patruleze prin oraș fără atribuții reale,
• și să „dea bine” în uniforme tot mai scumpe.

Iar acum, aceeași structură primește camere pe care ar trebui să le folosească la intervenții reale… într-o instituție care evită cu grijă intervențiile reale.

Să zicem că ”e de bine”?

Body-cam-urile sunt bune.
O idee corectă, aplicată în țara greșită, la instituția greșită, cu oamenii greșiți.

Iar Dingo Rămureanu, filosoful nostru rezident, ar pune capac cu replica lui obișnuită:
„Când dai camere unei instituții care se teme de lege, nu filmezi abuzurile, filmezi sarmalele. Restul e marketing.”