Divorț latent între stat și cetățean – deciziile CCR inflamează toată România

Sondajele nu mint. Ele doar spun ceea ce nu vrem să acceptăm. Iar cifrele aruncate de Remus Ștefureac în fața națiunii în octombrie 2025 sunt, de fapt, o fotografie clară a unui popor care s-a îndepărtat de propriul stat, de propriile instituții, de orice speranță că aleșii mai pot fi ai lor.

O țară în care „nu merge nimic”

85% dintre români cred că țara merge într-o direcție greșită. Nu e un simplu „of electoral”, ci o depresie colectivă. O oboseală istorică. Un „nu mai pot” rostit în cor de oameni care au fost trași pe sfoară de fiecare dată când au votat „schimbarea”. De fiecare dată li s-a promis marea cu sarea, iar ce-au primit a fost nota de plată pentru incompetență, hoție și sinecurism.

Acest pesimism structural se adâncește în ciuda „stabilității economice” vânturate pe la Bruxelles. E greu să te bucuri de creșteri macroeconomice când tu numeri bonurile de Lidl cu teamă că nu-ți ajung banii de detergent.

CCR – bastionul rupt de realitate

Ce atrage însă cu adevărat atenția în analiza lui Ștefureac este un aspect vital pentru sănătatea oricărei democrații: ruptura dintre percepția populară și deciziile unor instituții-cheie precum Curtea Constituțională. Când CCR dinamitează legi așteptate de societate de ani de zile – cum a fost cazul cu pensiile speciale – cetățenii încep să simtă că statul nu mai este al lor. Că puterea este în mâinile unei aristocrații juridice care decide tot, fără a răspunde în fața nimănui.

Ștefureac avertizează: consecințele unor astfel de decizii ar putea deveni „de necontrolat”. Și nu e o figură de stil. E o predicție rece, informată, privind o potențială explozie a frustării colective. O stare de război civil emoțional, în care cetățenii nu mai cred în vot, nu mai cred în schimbare, nu mai cred decât în revolta mută.

Fractura instituțională

Statul român este, astăzi, un animal cu două capete care nu se mai recunosc între ele: pe de o parte, elitele politico-administrative, cocoțate pe piloni de impunitate legală; pe de altă parte, cetățenii care, de la un an la altul, își pierd orice fel de încredere în mecanismele reprezentative.

Ce ne spune asta?

Că nu mai avem un contract social funcțional.

Că votul nu mai e garanția unei direcții.

Că democrația românească e, din ce în ce mai mult, doar o poză frumos ambalată într-un raport de țară.

Resemnare sau revoluție?

În mod paradoxal, românii nu ies în stradă. Nu protestează. Nu urlă. De ce? Pentru că mulți și-au găsit supapa în cinism, în umorul negru, în refugierea în propriile vieți, deconectați complet de „marea politică”. Alții au emigrat – și nu doar fizic, ci și mental.

Însă acumularea acestei tensiuni sociale poate duce la explozie.

Mai ales când deciziile unor instituții precum CCR sunt percepute nu ca protecție a legii, ci ca trădare a voinței publice. Ce sens mai are democrația când votul nu produce efecte, iar marile nedreptăți sunt perpetuate cu gir constituțional?

Un stat fără părinți

Statul român de azi pare orfan de ideologie, orfan de lideri autentici, orfan de proiecte mari. Se conduce de pe Facebook, din talk-show-uri și din birouri obscure, în care deciziile sunt luate de oameni fără legitimitate democratică, dar cu multe relații în „sistem”.

Așa ajungem să ne întrebăm dacă mai e cineva care guvernează cu un plan. Sau doar se mimează guvernarea, în așteptarea următorului rând de alegeri, a următoarei rotații la ciolan.

Divorț cu năbădăi?

Ceea ce ne spun sondajele lui Ștefureac, dincolo de statistici, este că România trăiește într-o stare de divorț latent între stat și cetățean. Iar când cetățeanul începe să creadă că justiția e o formă de abuz, că politicienii sunt niște actori fără text, iar democrația e o piesă de teatru prost jucată, se întâmplă unul din două lucruri: se retrage complet sau explodează.

Din păcate, niciuna dintre variante nu mai poate fi ignorată.