DNA vs. baronul local: anatomia unui megaloman prins cu mâna în borcan

În plin sezon estival, când Mangalia ar trebui să vândă turiștilor imaginea unei stațiuni curate și atractive, ceea ce explodează pe prima pagină a ziarelor nu e o reclamă la mare și soare, ci la DNA. Primarul Cristian Radu, figura liberală cu state vechi în sudul litoralului, a fost reținut pentru cinci fapte de luare de mită și spălare de bani, într-un dosar în care prejudiciul sare de 645.000 de euro.

Un baron local prins în propria mreajă

Omul care trebuia să fie gospodar al orașului a devenit, în ochii procurorilor, un contabil al șpăgilor, iar hotelul ridicat pe malul mării ar putea rămâne în istorie ca simbolul „turismului cu bani murdari”.

Mecanismul clasic: șpaga la ghișeul urbanismului

Comunicatul DNA descrie rețeta deja clasică a baronului local: între 2020 și 2025, primarul ar fi cerut și primit bani pentru autorizații urbanistice, inițiere de hotărâri de consiliu local și protecție pentru afaceriștii „prieteni”.
Pe scurt, în Mangalia, o hârtie de la primărie costa mai mult decât o cameră la all-inclusive, iar cei care nu plăteau erau scoși din joc.

De aici până la ridicarea unui hotel pe bani de șpagă a fost doar un pas. Construcția a devenit trofeul personal al edilului, un fel de catedrală a corupției pe malul mării.

Lovitură zdravănă în PNL

Cristian Radu nu e un primar oarecare, ci unul cu greutate electorală. Mangalia e unul dintre fiefurile importante ale liberalilor pe litoral, iar o astfel de explozie judiciară dinamitează direct credibilitatea partidului într-un moment în care PNL caută cu disperare să-și curețe imaginea.

Întrebarea care răsună acum: câți dintre colegii de partid știau? Pentru că un asemenea „sistem” nu se construiește în tăcere, ci cu complicități la vârf.

Ce înseamnă pentru Mangalia

Dincolo de scandalul politic, comunitatea locală rămâne cu o rană deschisă: ani la rând, Mangalia a fost blocată în hârtii și interese. Investitorii onești s-au lovit de ziduri birocratice, în timp ce „prietenii casei” primeau tot ce voiau, contra cost.
Efectul? Dezvoltare haotică, construcții îndoielnice, turism subminat. Și, inevitabil, un oraș care a rămas în umbra stațiunilor din nord.

Semnalul DNA

Cazul Cristian Radu transmite un mesaj clar: DNA nu și-a pierdut colții. Și poate fi începutul unei curățenii mai ample pe litoral, unde „taxa de protecție” la primărie a devenit de ani de zile un mod de viață.

Dacă dosarul va ajunge rapid în instanță și va aduce condamnări ferme, Mangalia ar putea redeveni un loc unde legea are prioritate în fața combinațiilor. Dacă nu, hotelul din șpagă va rămâne doar încă un monument al impunității românești.

Cine achită nota de plată?

Cristian Radu a jucat cu banii orașului ca la cazinoul de pe faleză. Acum, procurorii cer arestarea preventivă și promite un proces cu ecouri naționale.
Rămâne întrebarea: cine plătește nota de plată a corupției? Cetățenii, care au pierdut timp, bani și oportunități, sau partidul care a girat ani la rând un astfel de personaj?

Un lucru e sigur: Mangalia devine, în plin sezon turistic, nu destinație de vacanță, ci studiu de caz despre cum mita poate clădi hoteluri și poate prăbuși cariere politice.

De ce funcționează încă aceste scheme?

Pe hârtie, România are legi, instituții de control, audituri, ANI, DNA, camere de conturi și tot arsenalul european de integritate. În realitate, baronii locali continuă să joace șah pe tabla șpăgii ca și cum ar fi imuni la reguli. De ce? Pentru că sistemul funcționează după alte legi, nescrise, dar respectate cu sfințenie.

Reflexul de impunitate

Primul motiv e simplu: reflexul de impunitate. Băieții care ajung în fruntea primăriilor se uită în jur și văd un munte de precedente. Ani de zile, primari, președinți de consilii județene, parlamentari, miniștri au tras pe față și au scăpat. Mulți s-au „pensionat” liniștiți cu vile și conturi grase. Așa se formează în mintea lor ideea că justiția e o loterie, iar ei sunt norocoșii care n-au să tragă lozul necâștigător.

Șmecheria ridicată la rang de virtute

În comunitățile mici și medii, succesul nu e măsurat prin corectitudine, ci prin cât de bine știi să „te descurci”. Un primar „șmecher” nu e blamat, ci adesea admirat. „Las’ că e hoț, da’ face și pentru oraș” – mantra asta justifică orice. În realitate, nu face decât să hrănească un monstru care devorează resursele publice.

Complicitatea generală

Un primar nu fură singur. Are nevoie de arhitecți-șefi care semnează, de consilieri care votează, de funcționari care pun parafa, de polițiști locali care închid ochii. Sistemul devine o piramidă de complicități în care toată lumea ia firimituri și nimeni nu are interes să strige. Într-un asemenea ecosistem, corupția e nu doar posibilă, ci inevitabilă.

Bula de putere

Odată ce ești la al doilea sau al treilea mandat, începi să crezi că orașul e al tău. Te miști prin birou ca un sultan, ți se spune „dom’ primar” la fiecare pas, iar oamenii se aliniază docil la ușa ta. Din punctul ăsta, orice tranzacție devine justificată: „Dacă tot sunt șeful, de ce să nu iau și partea mea?”

Calculul cinic

În capul acestor băieți nu e haos, ci un calcul rece: câți ani pot să mulg vaca înainte să vină DNA? Și chiar dacă vine, câți ani de condamnare voi lua? Dacă stau 3 ani după gratii și ies cu milioane puse deoparte, nu e, în logica lor, un târg chiar rău. Când corupția devine un business plan, țara întreagă e prizonieră.

Psihopatologia baronului local

Complexul de demiurg

Primarul local nu se vede pe sine ca un administrator temporar al treburilor publice, ci ca un mic Dumnezeu al asfaltului și bordurii. În mintea lui, dacă a apărut un parc, un rond de flori sau o alee pavată, e rodul voinței sale aproape divine. De aici până la a crede că tot orașul i se cuvine e un pas mic: „Am făcut pentru voi, acum fac și pentru mine”.

Instinctul feudal

Un baron local gândește în termeni medievali: oamenii sunt iobagi, terenurile sunt feude, iar el e seniorul. Șpaga e echivalentul dijmei, un tribut firesc pe care supușii îl plătesc pentru a primi „protecție”. Când DNA îi bate la ușă, se simte ca un rege trădat de propriul sfetnic – nu ca un hoț prins cu mâna în borcan.

Narcisismul de provincie

În bula lui, primarul e o vedetă. Merge la nuntă, toată lumea se ridică în picioare. Intră la restaurant, i se aduce cea mai bună masă. La biserică, părintele îi dă lumânarea cea mai lungă. Încet-încet, își face un film mental în care e un erou local, martir al muncii publice. Dacă ia șpagă, e doar pentru că „merită”, pentru că a „tras pentru oraș”.

Paranoia selectivă

Interesant e că baronul local are paranoia: se teme că adversarii politici îi sapă groapa, că jurnaliștii complotează, că bucătăreasa din primărie ascultă pe la uși. Dar nu se teme niciodată de lege. În ochii lui, DNA-ul e o fantomă care bântuie doar la televizor. Și când, totuși, fantoma îi intră în casă, rămâne siderat: „Cum adică pe mine?!?”.

Planul de moștenire

Cei mai mulți visează să lase primăria pe mâna rudelor. Nepoți, fini, cumnate – toți sunt antrenați pentru ziua când vor prelua moștenirea „politică”. Baronul local nu concepe ideea că orașul ar putea fi condus de cineva „din afară”. În psihicul lui, funcția de primar se transmite ca o viță de vie sau ca un grajd de cai de rasă.

Cinismul final

În intimitatea gândurilor lor, acești băieți fac un calcul simplu: „Oricum fură toți. Eu de ce aș fi mai prost?”. Corupția nu li se pare o crimă, ci o regulă a jocului. Și exact de aceea, când sunt prinși, nu manifestă remușcări, ci doar indignare. Pentru ei, vinovăția nu există, există doar ghinionul.