Doctrină și guvernare: manualul e ”de afiș electoral”, dar practica e dată uitării

Aproape orice partid politic românesc care a guvernat vreodată a avut, pe hârtie, o doctrină. Cuvinte frumoase, program politic, valori și principii – toate trecute regulamentar în statut. Dar în momentul în care partidul ajungea la guvernare, ceva bizar se întâmpla. Parcă un virus endemic al puterii ștergea orice urmă de coerență doctrinară și transforma guvernarea într-un fel de ciorbă a zilei: un pic de stânga, un pic de dreapta, cu iz populist și garnitură de promisiuni greu digerabile.

PNL – liberalism cu viraje autoritar-populiste

Cât despre PNL, partidul care ar fi trebuit să fie portdrapelul liberalismului în România, situația este și ea ambiguă. În opoziție, susțin ideea pieței libere, a reducerii aparatului de stat, a eficienței, a modernizării. În guvern, însă, uită de toate acestea și pariază pe redistribuiri generoase, pe pomeni preelectorale și pe scheme de sprijin pentru “clientela proprie”.

Liberalii de guvernare au acceptat cu seninătate măsuri intervenționiste sau etatiste atunci când acestea conveneau contextului politic sau aduceau voturi. Uneori, păreau mai interesați să controleze politic instituții decât să le facă să funcționeze conform principiilor meritocratice și liberale. Mai mult, s-au aliat fără jenă cu adversarii ideologici tradiționali (vezi cazul USL sau actuala guvernare cu PSD), făcând din liberalism o noțiune vagă, aproape poetică, dar total lipsită de consistență practică.

USR – doctrină fluidă, guvernare rigidă

Când USR a apărut, a refuzat etichetele ideologice. “Nu suntem de stânga sau de dreapta, suntem de bun-simț” – părea mantra fondatoare. Cu timpul, s-au apropiat de un model de centru-dreapta progresist, dar nu au reușit să-și cristalizeze o doctrină coerentă în guvernare. Participarea la actul executiv a fost scurtă, dar zgomotoasă. Reformiști în vorbe, rigizi în practică, cu miniștri care s-au certat mai mult cu colegii de coaliție decât cu birocrația.

USR a arătat că bunele intenții și un discurs modern nu sunt suficiente pentru a genera o guvernare coerentă. Lipsa de experiență și refuzul negocierii politice – un fel de purism etic – au făcut ca doctrina lor “nouă” să se ciocnească de realitatea murdară a administrației.

PSD – stânga cu gust dulce de dreapta

De departe, cel mai interesant caz de schizofrenie doctrinară este cel al PSD. Pe hârtie, social-democrați, apărători ai clasei muncitoare, ai celor vulnerabili și ai echității sociale. În realitate? Când s-au aflat la guvernare, au fost campioni ai privatizărilor cu cântec, ai cotei unice, ai mega-proiectelor cu subcontractori de partid și ai măsurilor fiscale care n-au ajutat neapărat clasa muncitoare, dar au mulțumit multinaționalele și “băieții deștepți” din energie, infrastructură, IT sau construcții.

Unele guverne PSD (vezi epoca Năstase) au fost mai liberale economic decât PNL-ul însuși. Reforma fiscală din 2005 cu cota unică, susținută mai mult de PNL dar cu acordul tacit al PSD, a fost doar începutul. Apoi au urmat reduceri de taxe, sprijin pentru investitori privați și tot soiul de avantaje pentru mediul de afaceri. E greu să mai spui că ești de stânga când îți tremură vocea de emoție în fața companiilor străine care aduc „valoare adăugată” – dar iată că PSD a reușit.

Social? Da, au crescut salariile și pensiile. Dar au făcut-o adesea într-un mod total lipsit de sustenabilitate bugetară, cu împrumuturi masive și cu prețul dezechilibrelor macro. Mai mult, au guvernat cu aceeași birocrație opacă și coruptă pe care pretindeau că o reformează. Așadar, doctrinele s-au diluat în funcție de nevoia de voturi și de presiunea baronilor locali. Cât timp se câștiga la alegeri, nu conta dacă programul era inspirat de Rosa Luxemburg sau de Milton Friedman.

Alianțe doctrinare? Mai rar, domnule!

Dacă ne uităm la alianțele care au format guverne, lucrurile devin și mai ilare. Cele mai multe coaliții au fost lipsite de orice logică ideologică. Stânga cu dreapta, conservatorii cu progresiștii, suveraniștii cu globaliștii – toate combinațiile imaginabile au fost testate cu un entuziasm de laborator. Doctrina? Un detaliu nesemnificativ, ignorat cu grație.

Guvernările au fost decise de majorități parlamentare negociate la sânge, pe criterii de influență, funcții și acces la resurse. Singura doctrină aplicată consecvent a fost cea a supraviețuirii la putere. S-a guvernat cu cine se putea, nu cu cine se potrivea doctrinar.

Coerența doctrinară: o iluzie exotică

La nivel de strategie guvernamentală, coerența doctrinară a fost, în cel mai bun caz, accidentală. Nu a existat niciun ciclu complet de guvernare în care partidul de la putere să aplice programatic, timp de patru ani, o viziune doctrinară clară. Totul a fost fragmentat, cu decizii luate pe genunchi, în funcție de crize, presiuni externe sau sondaje de opinie.

Partidele au guvernat ca niște administratori de avarie, nu ca niște promotori ai unui model de societate. Și, într-un fel, nici nu au fost sancționate pentru asta – publicul român a votat mai degrabă emoțional sau negativ (împotriva cuiva), decât în baza unui angajament doctrinar. Așa că nici nu s-a cerut coerență doctrinară – și nici nu s-a primit.

Doctrina și guvernarea: coerență sau cameleonism funcțional?

Politica românească postdecembristă se laudă cu doctrine, dar guvernează cu ce-i pică în mână. Una dintre cele mai izbitoare trăsături ale guvernării autohtone este incapacitatea — voită sau înnăscută — de a menține o coerență între ceea ce se declară doctrinar și ceea ce se aplică administrativ. Sloganurile au fost doctrinare. Deciziile, însă, au fost deseori tributare interesului de moment, al majorității, al liderului mesianic ori al partidului satelit.

Social-democrații neoliberali și stânga cu apucături de dreapta

Partidul Social Democrat, sub diversele sale forme (FSN, PDSR, PSD), a fost cel mai lung guvernator al României post-1989. Autodefinit ca social-democrat, a susținut, teoretic, protecția socială, solidaritatea și redistribuirea echitabilă. În practică, însă, multe guverne PSD au implementat măsuri perfect compatibile cu dreapta neoliberală: privatizări agresive, subfinanțarea sistemului public, taxe regresive, tolerarea corupției ca mecanism de redistribuire informală a resurselor.

Paradoxul a fost complet când guvernele PSD au preferat să creeze „statul social clientelar” în locul celui „social funcțional”: pensii speciale, sinecuri, ajutoare cu dedicație. Nu e stânga, nu e dreapta — e distribuționism electoral.

Liberalii cu inimă de stat și frică de piață

Partidul Național Liberal și succesorii săi s-au declarat, invariabil, liberali clasici: pentru piață liberă, reducerea statului, încurajarea antreprenoriatului. Și totuși, multe guvernări PNL au păstrat o verticală bugetară supraponderală, au inventat taxe noi (mascate sau directe), iar în pandemie și în criză, au stat cu ochii în buget mai abitir ca un funcționar socialist.

Contradicția supremă? Discursul pro-economie liberă susținut în paralel cu apetitul insațiabil pentru posturi la stat, companii de stat, și reglementări ad-hoc. Liberalism de calendar, dar bugetar cu normă întreagă.

Tehnocrați fără doctrină și guverne de „băieți buni”

Un fenomen aparte în peisajul românesc a fost apariția guvernelor tehnocrate. Promovați drept „apolitici”, acești lideri și miniștri au mimat neutralitatea doctrinară — dar în realitate au fost produsul unui calcul politic subtil: eșecul partidelor, neîncrederea populară și nevoia unui intermezzo credibil.

Deși s-au ferit de doctrine, tehnocrații au fost în majoritate orientați spre politici neoliberale (austeritate, eficientizare, digitalizare), dar fără asumare doctrinară explicită. Într-o lume sănătoasă, tehnocrații completează doctrina. În România, o înlocuiesc — și adesea o anulează.

USR și confuzia doctrinară ambalată în idealism

Uniunea Salvați România a apărut ca o forță reformistă, pro-europeană, cu un mesaj anticorupție și o identitate urbană clară. Problema? Lipsa unei doctrine clare și a unei busole ideologice coerente. Un amestec de progresism civic, neoliberalism economic și populism digital, fără o coloană vertebrală doctrinară reală.

În guvernare, USR a oscilat: a propus reforme curajoase dar fragmentare, și-a alienat partenerii cu purism moralist și a eșuat în construcția unei identități politice stabile. A fi „anti-sistem” nu e o doctrină — e o reacție. Și reacțiile nu țin loc de guvernare.

CDR, Convenții și Coaliții: doctrină prin rotație

Anii ’90 au adus în guvernare o mixtură de partide sub umbrela Convenției Democratice din România. De la PNȚCD la PNL și UDMR, toate au guvernat în rotație doctrinară: conservatori creștini cu valori democratice, liberali cu reflexe administrative centraliste, minorități etnice cu agende regionale dar fără ideologie clară.

Doctrina părea scrisă pe hârtie de calc: aplicabilă doar dacă nu deranja realitatea.

Naționaliști fără strategie și populiști fără program

PRM, PUNR, Partidul România Mare și acum AUR au construit discursuri puternice pe retorică naționalistă, ortodoxism și „interesul românilor”. Dar în guvernare (sau la marginea ei), au produs haos retoric, incompetență legislativă și incoerență strategică. Când doctrina se reduce la „Jos ăia!”, nu rămâne nimic în picioare când tu ești „ăla” care ajunge la putere.

AUR e acum în expectativă. Dacă va guverna, va confirma sau infirma rapid presupusa sa „doctrină”. Dar premisele — lipsa unei expertize guvernamentale și absența unor politici publice coerente — nu sunt optimiste.

Doctrina ca vitrină

În România, doctrina a fost mai degrabă o vitrină de campanie decât un ghid de guvernare. Ceea ce s-a declarat s-a abandonat repede în fața realității bugetare, a alianțelor imposibile și a presiunilor electorale. „Pragmatismul” a devenit cuvântul de ordine, iar „doctrina” a rămas la muzeu, între bustul Brătienilor și portretul lui Marx.

România nu a dus lipsă de declarații doctrinare. A dus lipsă de doctrină aplicată. S-ar putea spune că, la noi, se guvernează „cum dă Dumnezeu”, iar Dumnezeu, știm bine, nu e afiliat politic.