Doi copii, zero impozit? Legea care ar putea schimba bugetul familiilor tinere

România începe, timid și cam târziu, să accepte un adevăr pe care Occidentul îl discută de ani buni: criza demografică nu se rezolvă cu discursuri patriotice, ci cu bani lăsați efectiv în buzunarul părinților.

Proiectul adoptat în Senat — scutirea de impozit pe venit pentru părinții cu cel puțin doi copii — pare, la prima vedere, o veste excelentă. Pentru aproximativ 1,2 milioane de români, salariul ar putea crește direct, fără negocieri cu angajatorul și fără promisiuni vagi despre „viitor”.

Dar, ca de obicei în România, diavolul nu stă în detalii. Stă în context.

De ce apare această lege tocmai acum

România pierde populație într-un ritm alarmant.

Nu mai vorbim doar despre emigrație. Problema reală este alta: românii nu mai fac copii.

Costul vieții urbane a explodat:

• rate la apartamente,
• chirii mari,
• creșe insuficiente,
• grădinițe private,
• afterschool,
• transport,
• energie,
• mâncare.

Pentru un cuplu tânăr, al doilea copil nu mai este o decizie emoțională. Devine o decizie economică.

Statul a realizat, în sfârșit, că dacă nu schimbă ceva rapid, peste 20 de ani nu va mai avea cine să plătească pensii, contribuții sau taxe.

Această lege nu este doar socială.

Este o măsură de supraviețuire fiscală.

Ce ar însemna, concret, pentru familii

Impozitul pe venit în România este de 10%.

Dacă un părinte câștigă:

• 6.000 lei net → aproximativ 600 lei/lună rămân în plus;
• 8.000 lei → aproape 800 lei lunar;
• două salarii într-o familie → efectul devine vizibil.

Pentru o familie cu doi copii, asta poate însemna:

• rata la apartament acoperită,
• grădinița plătită,
• sau pur și simplu respirație financiară.

Nu pare spectaculos la televizor.

Dar în viața reală face diferența dintre „mai rezistăm” și „nu ne mai permitem încă un copil”.

De ce ar fi bine primită în Popești-Leordeni

Pentru că exact acolo trăiește noua clasă socială românească:

familii tinere
navetiști urbani
părinți între 28 și 45 de ani
oameni cu salarii decente, dar permanent presați financiar

Acești oameni nu cer ajutoare sociale.

Cer doar să nu fie pedepsiți fiscal pentru că au copii.

Și aici apare schimbarea subtilă de filozofie: statul începe să trateze copilul nu ca problemă socială, ci ca investiție publică.

Partea mai puțin romantică: cine plătește nota

Impactul estimat: 7–8 miliarde de lei anual.

Asta nu este o sumă mică.

În traducere politică, există doar trei variante:

1. statul acceptă un deficit mai mare;
2. taie din alte cheltuieli;
3. recuperează banii prin alte taxe (mai discret).

De aceea legea va fi disputată intens la Camera Deputaților. Nu pentru că ideea ar fi proastă, ci pentru că bugetul României deja scârțâie.

Va crește natalitatea? Aici începe realismul

Experiența europeană arată ceva interesant:

banii ajută — dar nu fac minuni.

Oamenii nu decid să aibă copii doar pentru un avantaj fiscal. Contează mai mult:

• stabilitatea locului de muncă;
• locuința;
• accesul la creșe și școli;
• sentimentul că viitorul nu e nesigur.

Scutirea de impozit poate opri declinul accelerat.

Nu îl va inversa singură.

Adevărul politic din spatele proiectului

Există și un calcul rece:

România urbană s-a schimbat.

Electoratul decisiv nu mai este doar pensionarul sau bugetarul. Este familia tânără din suburbii, cea care merge dimineața spre București cu copilul în scaunul din spate și cu ratele în cap.

Politicienii au descoperit, în sfârșit, unde se află noul vot decisiv.

Iar familia cu copii devine noul centru al politicii economice.

O lege care spune ceva simplu

Mesajul implicit al proiectului este acesta:

statul încearcă să nu mai trateze copilul ca pe un lux personal, ci ca pe un bun public.

Dacă legea trece, România face un pas mic, dar simbolic, spre o realitate europeană normală: părinții nu sunt penalizați fiscal pentru că au ales să construiască viitorul demografic al țării.

Iar pentru locuri ca Popești-Leordeni, unde viitorul României se plimbă seara în cărucior printre blocuri noi și locuri de joacă aglomerate, această măsură ar putea însemna ceva extrem de rar în ultimii ani:

nu o promisiune.

Ci o gură reală de aer.