Dujmanii lor și dușmanii noștri – cum se împart taberele într-o țară unde fiecare are adevărul lui și dușmanii altuia

Există în România o specie (nu neapărat) politică recurentă, ușor de recunoscut după tonalitatea vocii: acută când e la televizor, guturală când e la vot, și profund ofensată în restul timpului. Este tribul celor care și-au construit întreaga identitate în jurul ideii că cineva complotează împotriva lor. Nici nu mai contează cine. Important e să fie un „dujman”, scris exact așa, cu „j”, pentru că sună mai autentic, mai sătesc-apocaliptic, mai aproape de viața adevărată.

Dujmanii lor

(versiunile de prime time)

Dacă îi asculți pe ei, dujmanii sunt o armată invizibilă, mereu în creștere, mereu pe marginea prăpastiei morale. În ultimii 10 ani, lista s-a actualizat mai des decât meniul unui restaurant fusion:

• Reziștii – primul val. Acei oameni dubioși care protestau fără să ceară sarmale la final.

• Haștagiștii – cetățeni ce scriau pe internet și, vai!, aveau opinie proprie. Un afront intolerabil.

• Soroșiștii – creaturi nocturne despre care s-a spus că iau banii lui Soros, deși n-au văzut un euro în viața lor.

• Useriștii – oameni ce au crezut sincer că pot reforma administrația și au descoperit că administrația e antrenată pe stil catenaccio, anti-reformă.

• Progresiștii – categoria preferată la ora actuală, un termen elastic: poate însemna absolut orice, de la medicul de familie până la studentul care vrea piste de biciclete.

• Neomarxiștii – un fel de bau-bau intelectual inventat de lideri care nu au citit un paragraf de Marx, dar au simțit că dă bine la publicul speriat de schimbări.

Acești „dujmani” sunt, în fond, oamenii care citesc, gândesc, pun întrebări, mai merg și la film european uneori. În ochii mahalalei politice, asta e deja crimă organizată.

Dar dușmanii noștri?

(versiunile neoficiale, dar oneste)

Dacă tot trăim într-o țară împărțită în tabere fictive, hai să ”normalizăm” și noi un pic absurditatea. Să ne facem și noi listuța noastră.

Și nu cu „progresiștii”, că ăia sunt ai lor.
Nouă ne trebuie denumiri pentru cei care chiar ne încurcă grav existența zilnică.

Așa că iată dușmanii noștri autentici, cu pedigree balcanic:

• Misesculiștii – jmecherii care urlă „piață liberă!” doar când e vorba să nu plătească taxe. În rest, statul e obligat să le dea contracte, subvenții, scutiri, pupături pe frunte. Li se scoală mereu că Statul Român nu se lasă suficient jumulit.

• Bugetofagii – creaturi mitologice care trăiesc exclusiv din sporuri, dar consideră că privatul „ar trebui să muncească mai serios”.

• Improvizacii – indivizi care n-au făcut nimic bine în viață, dar decid lucruri importante „după ureche”, cu o naturalețe aristotelică.

• Noapteacahoții – categoria în care intră politicienii cu alergie la lumina zilei. Semnează doar după apus și fâlfâie ca liliecii când îi întrebi de Ordonanța 13.

• Fundamentalistul Pago-Pago – omul care explică politica externă a României pe baza unui clip văzut pe TikTok, filmat în Indonezia.

• Gargaropații – vorbesc mult, fac nimic. Se pricep la toate, de la macroeconomie la dezinfecția ghenei de gunoi.

• Zavisticorii – oameni care simt că trăiesc într-un permanent complot personal, ca și cum universul le-a furat dreptul la un loc de parcare bun.

• Licențiații de Facebook – cei care cred că două clipuri conspiraționiste echivalează cu un doctorat în sănătate publică.

• Pălmașii Digitali – indivizi care lucrează din taste, nu din minte. Experți la dat „share”, incapabili să citească articolul pe care-l distribuie.

Două lumi, două școli

Lupta nu e între progresiști și antiprogreșiști.
Lupta e între platforme educaționale care nu se intersectează nici măcar la semafor.

Pe de o parte, oameni care își iau informația din cărți, presă serioasă, studii, realitate.
Pe de altă parte, oameni care își iau informația din conversațiile cu unchiul lor de la țară, care știe sigur că NATO vrea să-i fure găinile.

E un conflict între:

• diploma veritabilă vs școala vieții (clasa 0)
• caracter vs foame de microfon
• legalism vs hai, mă, că o dăm la pace
• rigoare vs las’ că știu eu mai bine ”pe surse”

În fundal, România încearcă să avanseze.
În prim-plan, regresiștii încearcă să o tragă înapoi, ca pe un cățel încăpățânat care nu vrea la veterinar.

Și totuși… cine sunt dușmanii adevărați?

Nu cei care gândesc diferit.
Nu cei care se ceartă pe idei.

Inamicii adevărați sunt cei care nu vor ca țara asta să se miște deloc.
Acolo e miezul problemei.

Dușmanii sunt cei care au transformat stagnarea în politică publică.
Cei care cred că progresul e o boală.
Cei care folosesc cuvinte mari ca „tradiție” ca să acopere interese mici ca „postul meu de la stat”.

Clivajul informațional

“Dujmanii” lor sunt ficțiuni utile.
Inamicii noștri sunt reali, concreți, palpabili.

Ei nu vin cu pancarte.
Ei vin cu pixul bugetar, cu licitația trucată, cu tupeul birocratic, cu anti-modernizarea.

Pe scurt:
ei sunt cei care blochează tot.

Iar adevărata bătălie nu este între stânga și dreapta, progresiști și regresiști, ci între:

România care vrea să facă ceva
și
România care vrea doar să mai tragă de timp încă niște ani. Să-și consolideze ciordelile.