Economia de rapt și ”racketeering”-ul politic: mai există afaceri oneste în România?

A aterizat, recent, o știre care sună mai puțin ca un simplu anunț tehnic și mai mult ca un diagnostic al fragilității instituțiilor: aplicația SUMAL, sistemul informatic menit să urmărească legalitatea transporturilor de lemn, a fost modificată brusc după ce autoritățile au fost informate despre o metodă „clasică de furt” care o exploata.

Pe scurt:

Firmele care transportau lemn apăreau la control cu documente aparent corecte — dar de fapt le foloseau ca un fel de „scut” legal falsificat. Până acum, avizele puteau fi emise, iar transportatorii puteau întrerupe intenționat conexiunea la internet înainte ca sistemul să le încarce în server — iar în practică asta însemna că puteai face zeci de transporturi cu același act de însoțire, fără ca sistemul să știe că ele s-au întâmplat.

Rezultatul?

Efectiv, un model de „afacere” ilicită construită pe un sistem teoretic curat — pe care mulți l-au păcălit pentru profit, timp de ani de zile. Aceasta nu este doar o eroare tehnică: e o ilustrare despre cum se nasc și se perpetuează afacerile „neoficiale” în România.

Cum a fost exploatată aplicația SUMAL: anatomia unei scheme de fraudă clasică

Pe scurt, în ultimele zile a ieșit la iveală că una dintre cele mai importante aplicații de monitorizare a transportului de lemn — SUMAL — a fost păcălită de o metodă care, din punct de vedere tehnic, părea legală, dar în practică permitea furtul de resurse naturale fără ca sistemul să poată urmări deplin ce se întâmplă.

Ca să înțelegem cu adevărat ce s-a întâmplat, e nevoie să desfacem mecanismul și să vedem cum s-a ajuns la o „afacere” de furt organizat.

Ce este SUMAL și care e rolul lui

SUMAL (Sistemul de Urmărire a Materialului Lemnos) a fost conceput ca un sistem digital centralizat care:

• înregistrează digital fiecare bucată de lemn exploatată,
• emite avize de însoțire pentru transport,
• leagă transportul de o bază de date națională,
• permite autorităților să verifice rapid legalitatea fiecărui transport.

Scopul declarat: eliminarea lemnului tăiat ilegal de pe piață, un fenomen care a degradat pădurile României timp de decenii.

Dar, ca multe sisteme digitale care nu sunt înțelese în profunzime de utilizatorii care trebuie să le aplice, SUMAL a devenit ținta unor practici care exploatau lacunele tehnice și de operare.

Schema de fraudă clasică: „avizul multiplicat”

Ce s-a constatat în acest caz concret:

1. Avizele de însoțire a lemnului se emit corect și sunt înregistrate în sistem.
2. Transportatorul primește acest aviz pentru un transport specific.
3. Printr-o funcționalitate aparent banală, transportatorul poate întrerupe intenționat conexiunea la internet înainte ca sistemul să încarce în mod automat datele pe server.
4. Practic, încărcarea online, care ar marca „transport finalizat”, nu ajunge la bază — astfel sistemul consideră că avizul este în continuare „activ”.
5. În această situație, un același aviz putea fi folosit pentru multiple transporturi succesive, fără ca SUMAL să fi „văzut” că primul transport s-a încheiat cu adevărat.

Ce reiese din asta?

Practic, avizul — care teoretic e unic și este asociat unei operațiuni de transport — nu se marchează automat ca finalizat dacă conexiunea la internet este întreruptă la momentul nepotrivit.

Dacă sistemul nu primește confirmarea online, el poate considera că acel transport încă „se desfășoară” și poate permite reutilizarea aceluiași aviz pentru un alt transport.

Pe românește: sistemul a fost conceput pentru a controla onest transporturile, dar poate fi păcălit de un mecanism simplu care exploatează sincronizarea offline/online, ceea ce duce la multiplicarea frauduloasă a aceluiași document legal.

De ce e „clasică” această metodă

Aceasta nu e o metodă sofisticată de hacking sau o breșă de securitate informatică la nivel militar. E o metodă clasică în sensul că:

• exploatează o funcționalitate operațională, nu o vulnerabilitate de cod;
• profită de comportamentul uzual al utilizatorilor offline;
• transformă un sistem digital într-un con de umbră pentru acțiuni care par legitime la nivel superficial;
• și, mai grav, poate fi aplicată cu ușurință de oricine înțelege logica aplicației.

De ce nu s-a observat mai devreme

Cea mai neplăcută lecție aici este că problema era posibilă de ceva vreme, iar operatorii de sistem și autoritățile responsabile nu au realizat din timp impactul real al acestei lacune în funcționare.

Există câteva motive pentru care astfel de scheme pot rămâne ascunse timp îndelungat:

1. Lipsa unei verificări automate solide

Aplicația permitea transportul offline și apoi sincronizarea ulterioară. Nu exista o regulă clară care să invalideze automat avizul dacă acesta nu era marcat online ca „finalizat” în timp real.

2. Control limitat în teren

Dacă un control la fața locului nu verifică în mod direct:

• dacă transportul declarat s-a terminat,
• dacă marfa transportată coincide cu avizul,
  … atunci sistemul are în continuare lacune.

3. Dependența de bunele intenții

Sistemele digitale aplicate fără o rețetă administrativă fermă cad deseori în capcana „oamenii vor respecta sistemul”. În lipsa controalelor fizice și sancțiunilor ferme, orice sistem digital riscă să devină doar un sertar electronic de acte aparent corecte.

Cazuistică reală: transporturi „fantomă”

În perioada în care această metodă era folosită, mai multe puncte de control au constatat transporturi în care:

• camionul apărea cu un aviz valid în sistem,
• dar nu exista nicio dovadă fizică că marfa declarată fusese încărcată la locul declarat de origine;
• sau camionul pleca din punctul de încărcare fără ca autoritatea să înregistreze în timp real intrarea în baza de date.

Astfel de situații au fost raportate punctual de inspectorii de mediu, însă rezolvarea a fost întârziată de complexitatea interpretării datelor din aplicație și de dificultatea reconcilierii offline/online.

Impactul unei astfel de scheme

Răspunsul simplu este: lemn tăiat ilegal care iese din pădure ca și cum ar fi legal. Totul pe hârtie pare în regulă, dar realitatea din teren contrazice datele:

📌 Avizele sunt emise pentru transporturi inexistente
📌 Transporturile reale se fac pe baza aceluiași document de mai multe ori
📌 Inspectorii raportează date incoerente între SUMAL și realitate
📌 Profitul din vânzarea lemnului se scurge în afara circuitului legal

Problema devine și mai pronunțată când astfel de resurse ajung în lanțurile comerciale și sunt transformate în produse finite, fără ca originea lor reală să poată fi verificată cu certitudine.

E bine să reținem că:

⚠️ Un sistem digital nu e un bastion dacă operațiunile offline pot „șterge” realitatea.
⚠️ Datele sunt doar la fel de bune ca procesele care le susțin.
⚠️ Sistemele de control trebuie să fie proiectate în jurul realității fizice, nu doar al declarațiilor electronice.
⚠️ Frauda nu e în cod, e în procedură și în monitorizare.

E doar un exemplu

Cazul SUMAL și metoda clasică de fraudă descoperită nu sunt doar o știre de politică sau o modificare de aplicație. Ele sunt un micro-studiiu de caz despre cum se nasc afacerile ilicite din interiorul sistemelor publice, despre cum pragmatismul funcțional poate fi confundat cu legalitatea, și despre cât de ușor poate fi exploatat un sistem imperfect.

Ce se întâmplă când sistemele publice sunt combinate cu interesul privat?

Afaceri oneste presupun competiție reală, reguli clare, transparență și sancțiuni pentru cei care încalcă legea. Însă, atunci când:

• regulile sunt greu de aplicat,
• sistemele de monitorizare sunt lacunare,
• și există oportunități de exploatat breșe birocratice sau tehnologice…
  …deja vorbim despre economii paralele care sunt mai degrabă despre „cum scapi basma curată” decât despre „cum produci valoare reală”.

În cazul SUMAL, ceea ce vedem este exact asta:
✔️un sistem conceput pentru legalitate
✔️o metodă de fraudă cunoscută de ani de zile
✔️o actualizare făcută abia acum

Adică un mecanism care a funcționat eficient pentru cei care au vrut să îl exploateze, și abia după ce a devenit public și semnalat tehnic a fost corectat.

Racketeering politic: când interesul public devine instrument de profit

Termenul „racketeering” vine din limbajul anglo-saxon și se referă la o schemă organizată de extorcare sau obținere de fonduri prin mijloace ilegale, folosind influența sau controlul asupra unei structuri legitime. În contextul politic românesc, asta se traduce, pe scurt, astfel:

1. Sistemele publice gândite ca „surse de profit”

Când accesul la resurse (lemn, fonduri, licențe, contracte) depinde mai mult de abilitatea de a exploata lacune administrative decât de competență reală, „afacerile oneste” sunt marginalizate. Cele care „înțeleg” sistemul și îl pot „jongla” prosperă.

2. Politica – o scurtătură către resurse captive

De multe ori, dacă vrei acces la contracte publice, autorizări sau permise — mai ales în sectoare expuse (resurse naturale, infrastructură, energie) — singurul mod de a intra este … prin politică sau relații politice. Nu prin merit economic.

Este dedesubtul a ceea ce unii juriști și analiști ocazional numesc „racketeering politic”: profitul nu vine din competiție reală, ci din controlul politic în interiorul sistemului public.

De ce nu dispar astfel de „afaceri”?

Există un clișeu dur în România: „dacă ceva e posibil să fie păcălit, va fi păcălit.” Nu pentru că românii ar fi mai răi decât alții, ci pentru că sistemul oferă oportunități — zone în care verificarea e slabă, sancțiunile sunt rare sau tardive, iar profitul din încălcarea regulilor e mare.

Mai mult, atunci când politicile publice sunt promovate mai rapid pentru a „rezolva o problemă” decât pentru a opri cauza structurală, rezultatul nu e o eficiență reală, ci o adaptare a celor interesați să profite.

Mai există afaceri oneste în România?

Răspunsul scurt: da — există IMM-uri, freelanceri, profesioniști, startup-uri care fac lucruri valoroase și legitime. Dar în sectoarele unde controlul instituțional e slab, unde „oportunitatea de păcălire” e mai mare decât riscul de sancțiune, se creează o economie de tip prădător.

Aceasta înseamnă că:
📌 afacerile oneste trebuie să concureze nu doar cu celelalte companii,
📌 ci și cu cei care exploatează lacunele sistemului,
📌 într-un context unde nimeni nu face curat în totalitate.

Și aici se vede clar problema: nu lipsa totală de afaceri oneste, ci distorsiunea competitivității prin practici predative.

Economia României în cele două viteze

Știrea despre SUMAL nu e doar despre furtul de lemn. E despre cum funcționează, în practică, o bună parte din sistemul public românesc și cum economiile oneste sunt adesea împinse pe margine de „afaceri” care prosperă pe vulnerabilități instituționale.

Afaceri oneste există. Dar dacă regulile sunt făcute sau administrate în așa fel încât „jocul” poate fi câștigat prin manipulare, atunci:

• economia devine capturată,
• concurența reală dispare,
• iar legitimitatea instituțiilor se erodează.

Și atunci întrebarea devine:
nu dacă mai există afaceri oneste — ci cât timp vor mai rezista într-un sistem atât de flexibil pentru cei care știu să „joace” mai bine decât respectă legea.

Exemple similare și alte „mânării” de afaceri: aceeași rețetă, alte domenii

SUMAL e doar o vitrină tehnologică pentru o boală mai veche: România are o economie paralelă care nu trăiește din producție, ci din exploatarea sistemelor. Nu inventează valoare, inventează scurtături. Nu concurează, capturează.

În toate exemplele de mai jos, schema e aproape identică:

1. există o resursă sau un buget public mare;
2. există un set de reguli (adesea stufoase, interpretabile);
3. apare o breșă (legală, tehnică sau procedurală);
4. breșa devine “model de business”;
5. toată lumea “știe”, dar nimeni nu vede;
6. când explodează, se repară o bucată și restul rămâne.

Hai să le luăm pe rând.

1) Concesionarea resurselor naturale: “legal” până la ultima semnătură

Aici intră o mulțime de teritorii: exploatări de agregate, balastiere, cariere, apă, pădure (în afara SUMAL), chiar și diverse forme de utilizare a terenului public.

Schema clasică: “actele sunt bune, realitatea e mai mare”

• Obții o concesiune/licență/autorizație pentru un volum sau o suprafață.
• În acte, totul pare “în regulă”.
• În teren, extragi mai mult / mai des / mai adânc / pe alt perimetru.
• Controlul e rar, anunțat, sau formal.
• Diferența dintre “ce ai voie” și “ce ai scos” devine profitul real.

Cum se întâmplă practic?

• “Greșeli” repetate de măsurători (întotdeauna în favoarea exploatatorului).
• Perimetre prost delimitate (sau delimitate “în pix”).
• “Reparații” administrative care prelungesc situația până la prescriere.
• Amenzi mici comparativ cu câștigul, deci devin un cost de operare.

Varianta mai rafinată: “autorizație ieftină, operațiune mare”

• Permis pentru “lucrări mici” + realitate de “operațiune industrială”.
• Se fragmentază proiectul în bucăți ca să nu intre pe proceduri grele (evaluări, avize, consultări).
• La final, ai un monstru făcut din 10 “mărunțișuri” aprobate separat.

Mecanismul-cheie: legislația și procedurile sunt suficient de complicate încât să existe mereu un colț gri unde “se poate interpreta”.

2) Licitațiile publice: firma „de casă” și concursul cu câștigător anunțat

Aici e sport național. Nu mereu, nu peste tot — dar suficient de des încât să fie model.

Schema 1: “caietul de sarcini croșetat”

• Se scriu cerințe care par tehnice, dar sunt de fapt un șablon pentru o singură firmă.
• Restul pieței “nu se califică”, nu pentru că e slabă, ci pentru că n-are exact combinația cerută: o certificare rară + o experiență fixă + un utilaj exact + un termen imposibil.

Semn distinctiv: procedură “corectă” pe hârtie, dar cu concurență artificială.

Schema 2: “preț mic la intrare, suprapreț la ieșire”

• Firma câștigă cu un preț foarte bun.
• După ce începe lucrarea apar “situații neprevăzute”.
• Urmează acte adiționale, suplimentări, “reevaluări”.
• Bugetul se dublează, dar nimeni nu mai poate opri proiectul, fiindcă “s-a început”.

Pe românește: intri ieftin ca să câștigi, apoi scumpești legal, cu acte.

Schema 3: “ofertă de formă”

• Mai apar 1–2 firme la licitație doar ca să existe competiție.
• Depun oferte prost făcute sau cu erori intenționate.
• Câștigă “cine trebuie”.

Indiciu: prea multe descalificări pe detalii minore, mereu la aceiași, mereu în aceeași direcție.

Schema 4: “fonduri externe, deviz intern”

• Când intră bani mari (programe, granturi, finanțări), tentația crește.
• Se umflă devize, se inventează costuri “justificate”, se cumpără la prețuri care există doar pe o planetă îndepărtată.
• Controlul e birocratic: verifică hârtii, nu realitatea de pe teren.

Miezul: banii sunt mulți, iar „rețeaua” e obișnuită să lucreze cu hârtii care arată impecabil.

3) Companiile de stat și “externalizarea” care mănâncă tot

Relația dintre companiile de stat și privat e o mină de aur: contracte repetitive, greu de comparat, deseori “servicii” care nu se pot măsura ușor.

Schema 1: “externalizăm ca să nu răspundem”

• În loc să angajeze sau să dezvolte capacitate internă, compania de stat externalizează.
• Furnizorul privat devine indispensabil.
• Prețul crește treptat, contractul se prelungește “că n-avem alternativă”.

Rezultat: instituția devine client captiv, iar privatul devine “departament externalizat” pe bani grei.

Schema 2: “mentenanță infinită”

• Se cumpără un sistem / echipament / soft.
• Apoi apar contracte de mentenanță pe ani, cu costuri anuale suspect de mari.
• Dacă nu plătești, “nu mai funcționează”, “nu mai e suportat”, “nu mai e compatibil”.

Exact ca în viața reală, doar că pe bani publici.

Schema 3: “consultanță fără produs”

• Se plătesc studii, analize, strategii.
• Rezultatul e un PDF frumos.
• Nimeni nu implementează nimic.
• Se comandă alt studiu.

Afacerea nu e să rezolvi problema, ci să o ”studiezi” etern.

Schema 4: “servicii la preț de bijuterii”

• pază, curățenie, transport, logistică, call-center, tipografie, “servicii IT”, comunicare.
• Într-o piață normală se compară ușor; aici se compară greu, fiindcă se bagă pachete, excepții, clauze, urgențe.

Șmecheria: se creează un produs atât de amestecat încât nu-l mai poți evalua.

4) Modelul comun: România ca „stat de hârtie” și economie de interpretare

Ce unește toate aceste “mânării” e un adevăr neplăcut:

• controlul e pe documente, nu pe realitate
• sancțiunile sunt mici față de câștig
• procedurile sunt suficient de complicate încât să existe mereu o portiță
• iar când apare scandalul, se repară detaliul, nu mecanismul

Exact ca la SUMAL: nu e nevoie de genii ale crimei. E nevoie de:

• o breșă,
• un pic de organizare,
• și o toleranță instituțională care oscilează între nepăsare și complicitate.

5) „Racketeering politic” – sau cum devine statul un furnizor de protecție

Dacă vrei o definiție pe românește, fără americănisme:

racketeering politic = folosirea influenței în instituții ca să obții bani sau avantaje, direct sau indirect, în schimbul protecției, accesului sau impunității.

Asta se manifestă în trei feluri:

1. taxă de intrare (vrei contract? vrei aviz? vrei liniște?)
2. taxă de funcționare (vrei să continui fără controale?)
3. taxă de salvare (ai fost prins? îți trebuie „rezolvare”)

Și, foarte important: nu trebuie să existe o singură persoană “șef”. E suficient să existe un lanț de mici porți. Fiecare își ia “partea” și nimeni nu vede schema întreagă. Iar când iese la iveală, se caută “un vinovat” mic, ca să rămână lanțul intact.

Ce sunt practicile predative (în economie și politică)

Sunt modele de afaceri construite pe exploatarea sistematică a unei vulnerabilități, nu pe competiție, inovație sau valoare reală.

Nu „furi” direct.
Vânezi.

Vânezi:

• o lege prost scrisă
• un sistem informatic incomplet (SUMAL e exemplu-școală)
• o instituție slabă
• o procedură birocratică greoaie
• un funcționar obosit sau „flexibil”

De aici termenul predativ: nu creezi valoare, consumi prada.

De ce NU sunt simple „șmecherii”

Diferența-cheie:

• o șmecherie e oportunistă
• o practică predativă e structurală și repetabilă

Are:

• metodă
• rețea
• predictibilitate
• protecție

Exact ca în natură: prădătorul știe unde, când și pe cine.

Cum arată o practică predativă tipică (model românesc)

1. Statul creează un sistem (digital, legislativ, administrativ)
2. Sistemul e incomplet sau prost gândit
3. „Afacerea” nu repară problema, ci o exploatează
4. Profitul vine din volum, nu din risc
5. Când schema e expusă, se mută în altă zonă
6. Nimeni nu răspunde real → ciclul reîncepe

SUMAL e perfect aici: nu hoțul e inovator, sistemul e naiv.

De ce sunt atât de periculoase

Pentru că:

• distrug concurența onestă
• transformă statul într-o pradă, nu într-un arbitru
• îi scot din joc pe cei corecți
• creează „afaceri” care depind de haos, nu de ordine

Un sistem sănătos omoară practicile predative.
Un sistem românesc le hrănește.

De ce „practica predativă” bate „corupția”

„Corupție” a devenit zgomot de fond.
„Practici predative”:

• mută accentul de pe morală pe mecanism
• explică cum, nu doar cine
• arată că problema e modelul, nu persoana

E termenul perfect pentru acest articol: dur, inteligent, explicativ.

10 domenii vulnerabile în România, unde „modelul SUMAL” se poate replica ușor

1) Urbanism și autorizații de construire

Aici se face magie pură: PUZ-uri croite, derogări „creative”, regim de înălțime crescut după ce ai cumpărat ieftin, avize care apar la timp „când trebuie”. Schema clasică: îți cumperi legalitatea înainte să pui cărămida.

2) Achiziții publice de infrastructură

Drumuri, poduri, rețele, canalizări, iluminat. Domeniu perfect pentru „preț mic la intrare, acte adiționale la ieșire”. Proiectul începe „ieftin”, apoi devine infinit și scump. Iar dacă e prost făcut? „Nu se poate rezilia, că pierdem finanțarea”.

3) Sănătate

Achiziții de echipamente, consumabile, servicii, IT, mentenanță, consultanță. Tot ce e „tehnic” e ușor de umflat. Plus combinația fatală: urgență + frică + lipsă de transparență. Raiul contractelor „de nevoie”.

4) Deșeuri și reciclare

Unul dintre cele mai murdare business-uri (la propriu). Colectare, transport, depozitare, raportări „creative”, cantități pe hârtie vs. realitate, exporturi dubioase, stații de sortare care „sortează” mai mult în Excel decât în curte. Aici se îmbină perfect bani + lipsă de control + interese locale.

5) Energie și contracte de utilități

De la mentenanță și reparații până la „servicii” diverse, subcontractări și achiziții. Mai ales unde există companii cu capital de stat sau monopoluri locale. Când rețeaua e veche și urgentă, apar „soluțiile” scumpe și „partenerii” permanenți.

6) Exploatarea resurselor naturale (în afara lemnului)

Balastiere, agregate, cariere, exploatări mici care devin mari. De multe ori schema e simplă: autorizație pentru puțin, extracție de mult, control rar, amendă mică, profit mare. Dacă mai ai și un primar „prietenoș”, e deja industrie.

7) Agricultură și subvenții

Subvenții pentru teren, animale, proiecte, irigații, utilaje. Aici merge „ferma din acte”, „terenul fantomă”, „asociatul de paie”, „proiectul pe hârtie”. Pentru că verificarea e greu de făcut în teren, iar sistemul e birocratic.

8) Fonduri europene și proiecte „de dezvoltare”

Clasicul: consultanță + dosar + punctaj + implementare „pe minim”. De multe ori nu se fură direct din bani, ci se fură din calitatea livrării: proiectul există, dar e gol. Sau e făcut la jumătate și recepționat „cu ochii închiși”.

9) Educație și IT public

Platforme, softuri, digitalizare, manuale, programe „inovatoare”. E domeniu ideal pentru că e greu de evaluat de public și ușor de împachetat frumos. Cum recunoști? Când plătești mult și primești o platformă care pică la prima autentificare.

10) Vămi, transport și logistică

Aici intră „vameșii ațipiți”, transporturi care trec prea ușor, mărfuri subevaluate, „rezolvări” la puncte-cheie. E terenul unde schema se repetă obsesiv: profit mare, risc mic, oameni puțini care controlează trecerea.

Ce au toate în comun?  Semnătura „afacerii” paralele

Dacă vezi astea 5 semne, aproape sigur e o zonă vulnerabilă:

1. multe acte, puține verificări reale pe teren
2. sancțiuni mici comparativ cu câștigul
3. urgențe invocate constant („n-avem timp de licitație”, „altfel se blochează”)
4. aceiași câștigători, aceiași subcontractori
5. explicații complicate, limbaj tehnic, ceață intenționată.

Ce a făcut ministrul Mediului nu este, în esență, o faptă de vitejie.

Este un gest de normalitate administrativă: a reparat un sistem care funcționa prost și care fusese lăsat, ani la rând, intenționat vulnerabil. Într-un stat funcțional, asta nici n-ar fi știre.

Privit însă din unghi politic, gestul capătă altă greutate. Pentru că, în România de azi, a închide o portiță prin care se scurg bani și interese înseamnă automat să-ți pui pe tine o țintă. Iar felul grobian, coordonat și obsesiv în care este atacată zilnic spune mai mult decât orice comunicat oficial despre cine pierde din această reparație și cine a prosperat din practica predativă pe care am descris-o mai sus.

Nu avem de-a face cu eroism.

Avem de-a face cu un reflex rar: acela de a strica un mecanism care aducea profit exact celor care urlă cel mai tare că „se face abuz”.

Iar asta explică perfect de ce, într-un sistem obișnuit să vâneze statul, simpla normalitate ajunge să pară un act de curaj.