Educație în varianta românească: Capitala cu diplome serioase, provincia cu scuze jenante

București salvează media, restul țării trage frâna: cum arată, de fapt, „ultimul loc” al României la educația tinerilor. Fiindcă Eurostat a pus pe hartă, la zi, distribuția tinerilor (25–34 de ani) cu studii superioare în UE.

Rezumatul e simplu și necruțător: în 2024, 44,2% dintre tinerii europeni au diplomă terțiară (ținta UE pentru 2030 e 45%), iar 84 din 242 de regiuni NUTS 2 au atins-o deja.

România? Șapte din cele opt regiuni ale sale se află în „zona aurie închisă” – sub 26,5% – cu excepția București–Ilfov, care iese clar din pluton. Mai mult: Sud-Muntenia e chiar coada UE (15,3%), urmată de Sud-Est (15,8%) și Sud-Vest Oltenia (17,1%). Nu e o anecdotă, e statistică oficială proaspătă.

Ce ne spun cifrele actualizate (2024–2025)

La nivel european, UE e „la un pas” de ținta pentru 2030: 44,2% tineri cu studii superioare în 2024 (ținta: 45%). În top domină capitalele și polii economici cu universități puternice și industrii high-tech (Utrecht, Groningen, Brabant Wallon, Midi-Pyrénées, nordul Spaniei, Cipru, Luxemburg). La polul opus, regiunile rurale sau izolate, cu agricultură puternică și puține joburi calificate, rămân sub 26,5% — aici intră 7/8 regiuni românești, 6/8 din Ungaria, câteva din Italia, Cehia și Franța. București–Ilfov este excepția romană – un magnet universitar și economic care rupe trendul național.

Detaliul tehnic care contează: analiza Eurostat e pe grupa 25–34 ani, deci pe generația care „a terminat școala” și joacă deja pe piața muncii. Iar „ultimul loc” al României e confirmat și din alt unghi: OECD – Education at a Glance 2025 notează că ponderea tinerilor cu studii terțiare a scăzut în România în ultimii ani (de la ~26% în 2019 la ~23% în 2024), în vreme ce alte țări au urcat. Altfel spus, când Europa pune gaz, noi ridicăm piciorul de pe accelerație.

De ce Bucureștiul ”scapă”, iar restul nu?

Pentru că acolo sunt universitățile mari, joburile bine plătite și rețelele care contează. Efectul de „tragere” al unui hub universitar + economic e atât de puternic, încât inversează media națională. Exact asta listează Eurostat pentru zonele de top: campusuri puternice, cercetare & inovare, industrii avansate (aero-spațial, pharma, electronice), ecosisteme high-tech.

Nu întâmplător, nordul Spaniei (avansat industrial) sau Utrecht/Groningen (tehnologii verzi, high-tech) sunt în plutonul fruntaș. Dacă ai unde munci cu diplomă, mai mulți își iau diploma.

În restul României, modelul e altul:

agricultură, servicii low-skill, emigrație. Tinerii buni fie pleacă spre București-Ilfov, fie spre vestul Europei, lăsând în urmă regiuni unde educația vocațională e traseul dominant și intrarea pe piața muncii se face fără facultate. Rezultatul? Proporție mică de absolvenți terțiari în teritoriu, consolidată de-a lungul anilor.

Semnalul de alarmă din aval: PISA și NEET

Nu doar vârful (diploma) arată rău, ci și „izvorul” din care vine. PISA 2022 ne ține sub media OCDE la matematică, lectură, științe (scoruri în jur de 428 puncte – mult sub media OECD), cu jumătate dintre elevi sub nivelul minim în matematică. La gândire creativă stăm, de asemenea, semnificativ sub medie. Dacă baza e firavă, câți ajung, realist, la studii terțiare? Exact.

Efectul se vede în indicatorul NEET (tineri 15–29 de ani care nu lucrează și nu sunt nici în educație sau formare): România a fost, ani la rând, coada UE. În 2024, datele Eurostat indică un vârf european tot în România, în jur de 19–19,4%, departe de ținta UE (sub 9% până în 2030). Fără competențe, fără job: rețeta blocajului social.

Obstacolele concrete pe care le recunoaștem în fiecare toamnă

1. Cazări insuficiente. Criza locurilor în cămine lovește studenții în fiecare început de an universitar, împingându-i spre chirii tot mai scumpe sau spre navetă obositoare. Da, s-au mai ridicat cămine noi (inclusiv la Timișoara, investiție majoră), dar cererea depășește clar oferta în centrele mari.
2. Costul cazării. Chirii în creștere (pe fondul scumpirii locuințelor la nivel național) pun presiune pe decizia de a studia departe de casă; pentru mulți, e mai „rațional” să rămână aproape și să lucreze.
3. Relevanța programelor. În multe orașe mici/medii, legătura universitate–industrie e slabă. Fără stagii, practică reală și șanse de angajare acolo, absolvenții migrează către București sau în afară – deci regiunea pierde chiar și atunci când produce diplomă.

Ce înseamnă „singura excepție: București–Ilfov”

Nu e „miracol” și nici „șmecherie”. E densitate instituțională (universități, centre de cercetare, spitale, IT, servicii cu valoare adăugată), acces (transport, cazare, oportunități) și rețea (companii care absorb competențe). Regiunile care au acest mix sar de 57,5% în rândul tinerilor cu studii superioare; cele fără, rămân sub 26,5%. Harta Eurostat arată că structura economiei decide multe înainte să ajungă ministerul educației cu o nouă „strategie”.

Ce ar putea muta acul — practic, nu declarativ

Unu.

Burse teritoriale cu „clauză de întoarcere”: faci facultatea la Cluj/Iași/Timișoara/București pe bursă regională solidă, apoi lucrezi 3–5 ani în regiunea ta, pe post bun, într-un proiect finanțat public-privat. Fără joburi interesante înapoi acasă, bursa e doar bilet dus. (Modelul „capitală + pol regional” îl vedeți la nordul Spaniei și la Olanda.)

Doi.

Campusuri satelit legate ombilical de industrii locale (auto, agro-alimentar cu tehnologie, energie verde): licență duală cu practică plătită + angajare la final. În regiunile slab conectate, „strategie universitară” fără angajatori reali e doar hârtie lucioasă.

Trei.

Locuire subvenționată pentru studenți și absolvenți la primul job în orașele-pol: cămine noi (nu „peticiri”), conversii de clădiri, parteneriate cu hoteluri în extrasezon – dar pe tarife plafonate, transparente. Când locuirea mușcă jumătate din venit, renunți la studii sau la regiune.

Patru.

Recalibrarea VET: dacă tot domină rutele vocaționale, măcar să fie porți către terțiar (credite recunoscute, punți spre licență), nu culoare închise. Fără „linii de transfer”, rămâi blocat în statistica slabă și-ți confirmi destinul.

Cinci.

Alfabetizare timpurie dură (clasele I–VIII) și recuperare accelerată la liceu acolo unde PISA ne ceartă – matematică, lectură, științe – cu testare periodică, profesori stimulați și ore remediale plătite corect. Altfel, tot ce discutăm la 25–34 de ani e după ce s-a terminat meciul.

Șase.

Pachete „Rămâi aici” pentru absolvenți: micro-granturi pentru start-up-uri regionale, prime de relocare inversă (din capitală în teritoriu), acceleratoare conectate la investiții publice locale (spitale, digitalizare, energie).

Lecția de pe harta Eurostat

Eurostat nu face morală; pune puncte pe hartă. Iar harta spune așa: unde ai universități puternice + industrii care cer competențe, tinerii cu diplomă apar și rămân. Unde n-ai, nu te ajută nicio odă pentru educație. România e două țări într-una: una în jurul Bucureștiului (și câteva centre mari), alta în rest.

De aceea „București e excepția” – și de aceea „ultimul loc” nu se repară cu sloganuri, ci cu oase tari: campusuri, cazare, joburi calificate, punți reale între liceu–facultate–industrie.

Până atunci, adevărul rece rămâne:

în 2024, UE e la 44,2%, iar România, fără București, e prinsă în zona sub 26,5%, cu regiuni-coadă față de nivelul Uniunii. Iar dacă ne uităm și la PISA sau NEET, tabloul se confirmă: baza e șubredă, ieșirea din educație e prea devreme, iar piața muncii calificate e concentrată în puține locuri. Nu ne place harta? Perfect. Se schimbă cu investiții, nu cu etichete.