Este Nicușor Dan la înălțimea vremurilor? O comparație incomodă cu Traian Băsescu

România traversează un timp istoric în care președinția nu mai poate fi doar o funcție de reprezentare, ci un scut. Întrebarea legitimă a momentului este: are Nicușor Dan tăria și instinctele necesare pentru a fi președintele de care țara are nevoie într-o lume unde Rusia joacă poker nuclear și dronele devin mesagerii obrăzniciei? Sau ar fi fost Traian Băsescu liderul perfect pentru această conjunctură, un politician capabil să se ia la trântă cu propaganda rusă și să răspundă frontal, fără să clipească?

Nicușor Dan: un președinte pentru vremuri normale

Nicușor Dan a intrat la Cotroceni cu imaginea omului onest, cerebral, distanțat de ticăloșiile tranziției. Un profil de matematician introvertit, atent la fiecare cuvânt, care inspiră seriozitate și meticulozitate. Pentru o țară obosită de scandaluri, corupție și gălăgie politică inutilă, el părea – și încă pare – o alegere excelentă: calm, calculat, imprevizibil doar prin refuzul de a juca teatrul obișnuit al politicii dâmbovițene.

În vremuri de pace, un astfel de președinte ar fi ideal

Nicio declarație hazardată, niciun derapaj de limbaj, niciun scandal fabricat de propria imprudență. Nicușor pare președintele liniștii și al decenței. Este omul care ar administra o Românie preocupată de școli, spitale, infrastructură, o țară ce ar avea nevoie de predictibilitate și de construcții metodice, nu de retorici de front.

Dar suntem în 2025, iar vremurile sunt altele.

Brațul de fier care lipsește

Problema lui Nicușor Dan nu este lipsa de competență sau de bună-credință, ci lipsa percepută de forță. Într-o lume cu război la graniță, cu crize energetice și economice, cu partide radicale care pescuiesc voturi din minciună, oamenii nu vor doar un profesor de matematică transformat în politician. Vor un șef de stat capabil să bată cu pumnul în masă, să arate dincolo de orice dubiu că România nu este o frunză purtată de vânt.

Ezitările lui – inclusiv faimoasa reticență de „a pune p…” pe magistrații corupți și pe rețelele care au blocat ani de zile reforma – devin simbolul acestei prudențe excesive. Publicul nu simte că la Cotroceni există acel braț de fier care să taie noduri gordiene. În vremuri obișnuite, atenția lui Nicușor la fiecare cuvânt ar fi un atu. În vremuri de criză, însă, seamănă cu o frână.

Traian Băsescu: instinctul de luptător

Și aici intră în scenă comparația inevitabilă: Traian Băsescu. Omul care nu s-a temut niciodată să provoace, să ironizeze, să ridiculizeze adversarul. Liderul care a înțeles că politica este, adesea, un ring de box și că propaganda trebuie combătută nu doar cu analize și rapoarte, ci și cu replici tăioase.

Dacă Nicușor Dan este inginerul care îți desenează corect podul, Băsescu este marinarul care îți ține timona în furtună.

Nu întâmplător, mulți își amintesc cum Băsescu era capabil să vorbească despre Rusia și să lovească direct în punctele ei nevralgice, cu umor și agresivitate controlată. Nu era un intelectual timid, ci un politician de instinct care știa să transmită curaj publicului.

ce avem și ce ne-ar fi prins bine

Astăzi, când dronele rusești survolează spațiul nostru aerian și sunt tratate cu o politețe vecină cu frica, e greu să nu te gândești că un Băsescu ar fi știut să transforme incidentul într-o demonstrație de forță.

Ar fi doborât dronele obrăzniciei, măcar verbal, dacă nu militar.

Două tipuri de președinți

Comparația dintre cei doi scoate la lumină două tipologii prezidențiale:

1. Nicușor Dan – președintele cerebral
   • Cântărește fiecare cuvânt.
   • Evită excesele.
   • Are o obsesie pentru corectitudine procedurală.
   • Oferă siguranța că nu va arunca țara într-un scandal de orgoliu personal.
2. Traian Băsescu – președintele instinctual
   • Răspunde imediat, chiar și brutal.
   • Transformă polemica într-o armă.
   • Îi place să provoace și să intimideze.
   • Creează impresia de lider puternic, care nu se lasă călcat în picioare.

Ambele modele au calități și defecte. Problema e că istoria nu ne întreabă ce ne convine, ci ne pune în fața provocării reale. Iar provocarea de azi nu seamănă deloc cu vremurile liniștite în care un președinte cerebral ar fi suficient.

Puterea cuvântului

Războaiele moderne nu se mai câștigă doar pe câmpul de luptă. Se câștigă – sau se pierd – și prin cuvinte. Propaganda rusă nu are nevoie de tancuri ca să penetreze societatea românească, îi sunt suficiente televiziunile obscure, canalele Telegram și valurile de fake news.

Aici, Băsescu era expert. Avea talentul de a pulveriza o minciună într-o frază scurtă și memorabilă.

Nicușor Dan, în schimb, preferă fraza lungă, echilibrată, aproape juridică. În fața unei avalanșe de fake news, explicația prea calculată riscă să nu ajungă la publicul larg. Când se luptă cu o frază de baricadă, Nicușor răspunde cu un silogism. În teorie, are dreptate. În practică, pierde lupta de imagine.

De ce nu mai avem voie la jumătăți de măsură

Momentul actual cere o combinație imposibilă: decența și prudența lui Nicușor Dan, dar și agresivitatea combativă a lui Băsescu. România are nevoie să fie respectată și să inspire încredere, dar și să fie apărată vocal, vizibil, fără ezitări.

Niciun lider nu este perfect. Dar întrebarea care bântuie este simplă: cât mai putem supraviețui doar cu prudență?

Rusia nu are rețineri în a amenința, a încălca, a sfida. România nu-și poate permite să răspundă doar cu tăceri elegante sau cu formule tehnocrate. Uneori, țara are nevoie de o voce care să spună apăsat: „Aici se oprește obrăznicia!”.

Lecția amară

Traian Băsescu nu mai poate fi ales. Timpul lui politic a trecut. Dar lecția lui rămâne: într-o lume agresivă, supraviețuiește nu cel mai politicos, ci cel mai adaptat.

Nicușor Dan are meritul de a aduce onestitate și rigoare într-o funcție infestată de cinism. Dar riscul lui este să fie perceput ca un președinte al normalității într-o epocă de anormalitate. Și, din păcate, oamenii nu caută doar normalitate atunci când sirenele războiului sună. Ei caută lideri.

Între matematician și marinar

România de azi, 16 septembrie 2025, trăiește într-o multi-criză: securitară, economică, socială. În fața acestei furtuni, Nicușor Dan joacă rolul matematicianului care calculează corect toate ecuațiile. Dar ecuațiile nu liniștesc poporul, nu inspiră curaj, nu doboară drone.

Traian Băsescu, cu instinctele lui de marinar și replicile sale corozive, ar fi fost probabil președintele ideal pentru aceste timpuri. Nu pentru că era infailibil, ci pentru că știa să transmită, de fiecare dată, mesajul potrivit, cu forța potrivită.

Azi, însă, nu-l mai avem. Avem doar ecuația lucidă a lui Nicușor Dan și speranța că prudența lui nu va fi confundată cu slăbiciunea. Dar sentimentul care persistă e limpede: în vremuri de război, România are nevoie de lideri care să vorbească tare, să lovească precis și să nu se teamă de ridicol.

Disclaimer personal:

L-am votat entuziast pe Traian Băsescu la primul mandat, cu speranța că România intră într-o epocă a lucidității și a curajului. Apoi, în al doilea mandat, am ajuns să-l detestăm: a reușit să consolideze mecanismele de spoliere politică a tot ceea ce mai aducea profit în România, a patronat jaful instituțional organizat și pus în operă de Elena Udrea și a transformat în bătaie de joc tot ce mai însemna moralitate în exercitarea puterii.

Sub Băsescu, jocul anti-constituțional a ajuns la cele mai periculoase dimensiuni, iar reputația CCR a fost compromisă iremediabil, devenind instrument politic.

A fost un lider care a știut să joace, dar și să distrugă.

A sedus, dar și a trădat. Iar bilanțul său, oricât am vrea să-l cosmetizăm, rămâne pătat de abuzuri și de complicități rușinoase. Și totuși, în logica vremurilor pe care le trăim, un Băsescu-jucător – mai matur, mai pocăit, poate mai responsabil – ne-ar fi prins bine. Poate că instinctul lui de luptător ar fi contrabalansat timiditatea calculată a prezentului. Dar istoria nu se scrie cu ipoteze. N-a fost să fie.