Europa amână soluțiile alternative: rămânem pe diesel și pe benzină

Renunțarea la interdicția motoarelor termice din 2035 nu e un eșec, ci o spovedanie tardivă. Ani la rând, povestea a fost spusă simplu și agresiv: 2035, un an scris cu markerul pe fruntea industriei auto europene. După el, motoarele pe benzină și diesel urmau să intre la muzeu, alături de casetofoane, faxuri și alte relicve ale unei lumi „poluante”. Doar că realitatea, acest mecanic bătrân și nepoliticos, a ridicat capota și a spus: stați puțin.

Europa, bogata, educata, moral superioara Europă, nu e pregătită. Nici tehnic, nici social, nici economic. Iar decizia Comisiei Europene de a relaxa interdicția totală a motoarelor termice după 2035 nu e o capitulare, ci o recunoaștere întârziată a unui adevăr incomod: tranziția verde nu se face cu sloganuri și grafice PowerPoint.

Ce se schimbă, concret, și de ce contează

Planul inițial era radical: după 2035, zero mașini noi cu motoare cu ardere internă. Punct. Final. Cortina. Acum, Comisia Europeană se pregătește să introducă o portiță reglementată, care le-ar permite producătorilor să fabrice un număr limitat de vehicule termice, în condiții stricte.

Nu vorbim despre o revenire triumfală a dieselului fumegând, ci despre:

• producție limitată (raportată la nivelul emisiilor din 2021),
• utilizarea de oțel verde,
• soluții hibride inteligente,
• extensii de autonomie pentru electrice (motoare mici de rezervă, interzise inițial).

Adică exact genul de compromis pe care Europa îl demoniza public, dar îl negocia în privat de ani buni.

De ce nu merge „berbecește” tranziția electrică

Problema nu e că mașinile electrice sunt rele. Problema e că realitatea europeană e mai complicată decât planșele de la Bruxelles.

Infrastructura de încărcare avansează lent și inegal. În marile orașe din vestul Europei, da, mai merge. În Europa de Est, în rural, în zonele periferice, electrificarea arată ca un proiect-pilot perpetuu. Rețelele electrice sunt subdimensionate. Costurile sunt mari. Subvențiile sunt volatile. Iar piața second-hand electrică, esențială pentru clasa medie, e încă o glumă proastă.

Pe scurt: nu poți obliga sute de milioane de oameni să facă un salt tehnologic fără să le construiești podul.

Industria auto: între ideal și supraviețuire

Producătorii europeni nu sunt ONG-uri. BMW, Renault, Stellantis și ceilalți știu foarte bine unde se fac banii. Și, surpriză: încă se fac la motoarele clasice.

Vânzările de electrice cresc, da – 26% într-un an sună bine. Dar ele reprezintă doar 16% din piață. Profitabilitatea rămâne net superioară la modelele termice. Iar presiunea unei interdicții totale, într-o piață care nu e pregătită, risca să împingă industria europeană exact unde nu vrea nimeni: în defensivă față de China și SUA.

Când Germania și Italia – două coloane vertebrale ale industriei auto – spun „stop joc”, nu e moft. E instinct de conservare.

Politica verde vs. realitatea electorală

Există și un adevăr nerostit: politica verde începe să coste voturi. Mult. În momentul în care tranziția începe să fie percepută ca o pedeapsă – taxe, restricții, interdicții – entuziasmul se evaporă.

De aceea, pozițiile sunt atât de nuanțate:

• Germania, Italia, Polonia și altele cer amânări.
• Franța și Spania joacă rolul „elevului silitor”, dar cer flexibilitate.
• Ursula von der Leyen vorbește despre electrice mici și accesibile, semn că cineva a înțeles, târziu, că nu toată lumea își permite o mașină de 45.000 de euro.

Europa descoperă, cu uimire, că moralitatea climatică nu ține loc de politică publică funcțională.

E un pas înapoi pentru climă?

Unii experți avertizează că relaxarea regulilor subminează statutul UE de lider climatic global. E o critică legitimă, dar incompletă. Leadership-ul nu înseamnă să mergi înainte cu ochii închiși, ci să corectezi traiectoria când ai greșit calculele.

Un Green Deal care falimentează industrii, tensionează societăți și alimentează extremisme politice nu e verde. E sinucigaș.

Paradoxal, o tranziție mai lentă, mai realistă, ar putea fi mai eficientă pe termen lung decât o interdicție rigidă, sabotată pe tăcute de toată lumea.

Vorbe neplăcute…

Europa nu renunță la viitorul verde. Renunță la iluzia că îl poate impune prin decret. Iar asta nu e slăbiciune, ci maturizare.

Motoarele termice nu sunt încă gata de muzeu. Nu pentru că n-ar trebui să dispară, ci pentru că societatea care le-a creat nu e încă pregătită să trăiască fără ele.

Iar poate cea mai mare lecție din această frână bruscă e alta: tranzițiile istorice nu se fac cu aplauze la conferințe, ci cu prize funcționale, salarii decente și soluții care chiar pot fi cumpărate.

Restul e zgomot de fond. Ca un motor turat inutil la semafor.