Exclusiv. Reportaj: Turist „de sat”, la Calafat! (GALERIE FOTO)

Când pleci în vacanță, în Oltenia, cu trenul…Numai această simplă frază parcă e suficientă. Treci prin Craiova și te îndrepți spre Calafat, bântui prin oraș, sate, pe lângă Dunăre…

Sunt multe de povestit, dar rămâne și pe altă dată, pentru a nu vă pune la încercare răbdarea. Pentru început, ajungem în acel loc unde dintotdeauna oamenii au cumpărat, vândut și vorbit mult: Piața!





Ieftină piața la Calafat: între 3 lei și 5 lei roșiile, ceapa 1 leu legătura, 3 ardei iuți mari la 2 lei și tot așa. „E plin dimineața la prima oră. Mâine e târg, nu mai fuse de dinainte de pandemie, trebuie să veniți Am cam suferit noi în pandemie, dar acum ne revenim. Trebuie. Mergem pe burtă, că-i apa mică”, ne spune Vasilica, în timp ce vinde cireșe.

Sâmbătă venim la târg. Stradal, cu de toate: de la fructe și legume, la iepuri, rațe și fel de fel de obiecte mai mult sau mai puțin „vintage”. Există și „colțul micilor și berii”, fără de care târgul n-ar fi târg. Păcat că se pune brusc ploaia, dar era deja spre prânz și oamenii apucaseră să vândă câte ceva, să se bucure de atmosferă, să socializeze. Departe de a fi idilici, oamenii și locul au rostul lor, ne mai scot un pic din știrile despre viruși și război. În mod apoteotic, toată lumea mănâncă înghețată de vanilie la cornet – preferata mea.

Lumea a ieșit pe la porți și…

De la Calafat, ajungem imediat la Ciupercenii Noi. Ne-am stabilit acolo tabăra de „turiști japonezi” în căutarea senzaționalului sătesc. Un nonsens, căci un sat în sine e senzațional. Printr-un incredibil mimetism, satul bunicilor mei pe care nu-i mai am s-a mutat aici. Acum am mai mulți bunici și până și mirosul satului este același: de găini ouătoare, amestecat cu miros de trandafiri și de pâine coaptă în țest (dacă nu știți ce e vă povestesc altădată sau căutați pe net…) . Lumea a ieșit pe la porți și stă pe băncuțe. Tanti Lenuța îmi zice că oamenii respectă tradiția de Rusalii (era sărbătoarea când am ajuns) care printre altele zice, din moși strămoși, să nu faci nimic cât ține sărbătoarea, că boala se va pogorî  asupra ta. „Și să știi că un om de aici de la noi a muncit mult anul trecut de Rusalii și a paralizat”, zice convingător Lenuța.

Să mergem pe ideea că e zi liberă și omul o respectă, dar…Vremurile în care țăranul își cultiva pământul după cer și soare și spăla păturile după ce înflorea bujorul – ca să zic așa- poate au apus, dar nu au murit. Uneori calendarul tradițiilor și superstițiilor românești este necesar pentru a avea revelația prezentului…

„Ai cui sunteți?”

Așa cum e el, cu oameni avuți și mai puțin avuți, satul își trăiește veșnicia, în holograma lui din care nu e bine să îl scoți. Puține case părăsite, semn că oamenii au norocul să trăiască din ce produc, printre altele, clima e bună (acum de exemplu, că anul trecut a fost cam secetă pe aici).

„Ai cui sunteți?”, „Ai lui…(X-lescu)”…Femeile de la poartă încep deja să proceseze. Se văd în ochii lor perindându-se amintiri, chipuri,  întâmplări, toate îndreptate spre depistarea misteriosului „X-lescu”. Identificarea mentală bate identificarea digitală.

Cât timp se petrece, în tăcere, scotoceala specific sătească, etern imperturbabilă, solicit, repede, o fotografie la fântâna pe care scrie, emfatic, „Minel=” (și e desenată o inimă). Prosteala tehnologică strică, desigur, ce era mai important: în poză apar doar eu și inima, fără Minel…Mai târziu e prea târziu: în dreptul fântânii a parcat mașina poliției, în căutarea unui nene care „de obicei face probleme, asta știe toată lumea”. Lumea satului. „Scrieți despre noi?”, „O să scriu”, „Să ne aduceți și nouă ziarul”…Mă apucă o tristețe de-mi vine să-mi dau palme: Cum să le explic că „dau online”? Așa mi-ar fi plăcut să îi văd strânși în jurul ziarului, râzând și comentând în timp ce citesc despre ei! În fine, fără melancolii de Moromete.

Amurgul se lasă peste sat, iar telefonul îl setează de așa manieră, încât fotografia îl arată psihedelic, cu tentă de Goya. Usturoiul de grădină a adormit pus la uscat în bucătăria de vară de la tanti Lenuța – acolo unde carpeta cu „Răpirea din Serai” își trăiește nemurirea sub litografia cu pisici pe care uit să o „imortalizez”.

„Mergem pe burtă, că-i apa mică”

Ne liniștim cu tanti Ionica, de la care vom lua brânză, neapărat acum, seara, deoarece mâine dimineață de tot pleacă la stână la oi și nu o mai prindem. Am prins-o a doua zi când se întorcea și nu am recunoscut-o! Era înfofolită ciobănește, într-un  hanorac portocaliu stins, aruncat peste rochița cu floricele albastre în care ne pozase cochet, în căruță, o zi mai devreme: „E frig noaptea la câmp”.

De dimineață, lângă un nuc care s-a uscat brusc anul ăsta și nimeni nu știe de ce, cineva își pregătește combina – schimbă uleiul, îi controlează „încheieturile”. S-a făcut porumbul mare de când am ajuns noi, a plouat destul cât să fie auriu grîul și să explodeze floarea soarelui. „Totul e să nu dea grindina”, zice nea Gogu de peste gard ca replică la uimirea generată de explozia de verdeață și culturi. Îmi aduc aminte că nu am fotografiat verzele lui Gogu…Recuperez din mers și îmi vine în minte: „O să scriu când postez fotografia <Nu suntem varză>”. Îmi piere zâmbetul de pe buze: Da, chiar suntem varză…Și știu sigur că înțelegeți ce vreau să spun, la modul general.

Întorși la București, mâncăm brânză de la Ionica, cu un castravete mare de la mamaia Lenuța tăiat mărunt și ne uităm pe geam cum aleargă oamenii, mașinile, după te miri ce. Ne sună în urechi ce ne tot ruga Lenuța: „Luați toată găleata cu castraveți!”, „Nu luăm bre că mergem cu trenul”. Ajunși la gară, la Craiova, pentru a lua trenul de București, parcă eram Nea Mărin cu atâtea catrafuse: grîu luat de pe câmp în plasa cu „Save the planet” de la Pepco Calafat, un „buchet” de ceapă din piață, teneși cu vaporașe desenate pe ei  achiziționați din târg, roșii de la nea Cornel (zis Corny) și șoric de la Gogu Măcelaru!

A, și o pungă cu cireșe de la Vasilica – de la care mi-a rămas zicala pe care nu mi-o pot scoate din minte și ca atare o repet: „Mergem pe burtă, că-i apa mică”…

Fuse frumos, după cum zicea Nea Mărin – Amza Pellea. Cam atât deocamdată. Restul mai vedeți voi prin fotografii :).

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...