Fantoma comunismului 2.0: Ceaușescu trending, Putin „cool” și seducția leneșă a dictaturii

Nu mai vine Ceaușescu la balcon, dar vine în fiecare zi în feed. În clipuri „motivaționale”, în colaje cu „fabrici și uzine”, în montaje cu „pe vremea lui era ordine, nu haosul de acum”. Lângă el, ca un upgrade sinistru, se lipește Putin: macho, „anti-woke”, cu racheta în spate și replica „vedeți, el nu se joacă”.

În același timp, ideea de stat care asistă social „pe toată lumea” – de la cei care n-au avut șansă, până la cei care n-au chef – devine tot mai atrăgătoare. „Statul trebuie să aibă grijă de oameni”, se spune. Problema e că, în multe cazuri, traducerea reală e: „Statul să aibă grijă de mine, ca să nu mai fiu nevoit să mă ocup eu de mine.”

De ce statul-babă, asistența socială universală și liderul cu pumnul de fier au redevenit fantezii populare pentru o lume obosită și dezamăgită?

De ce prinde atât de tare mizeria asta nostalgic-autoritară, ambalată în roz-căcăniu și meme-uri? Și ce e profund greșit în opțiunea asta de bravură ieftină?

Statul-babă universală: promisiunea dulce pentru o lume obosită

În spatele fanteziei cu „statul care asistă pe toată lumea” nu stă doar lenea. Stă și ceva mult mai dur: oboseala.

O generație întreagă trăiește cu:

• salarii care nu acoperă viața decentă,
• joburi precarizate, „pe proiect”, „pe termen determinat”,
• chirii sau rate care mănâncă tot,
• un sistem politic perceput ca fiind al „lor”, niciodată al „nostru”.

În condițiile astea, promisiunea comunismului rebranduit sună așa:
„Nu mai e vina ta. Sistemul e de vină. Statul trebuie să-ți dea. Tu doar aștepți. Și votezi cu cine trebuie!”

Nu e întâmplător că ideea asta prinde tare exact acolo unde există sentimentul că jocul e aranjat din start. Când elevul știe că profesorul ia șpăgi, când angajatul știe că nu va ajunge niciodată în vârf fără „relații”, când cetățeanul vede cum se evaporă bani publici, tentația este să spună:

„Dacă oricum nu pot câștiga cinstit în lumea asta, măcar să-mi dea statul un venit, ceva. Să nu mai risc.”

Este o renunțare. O capitulare în fața ideii de responsabilitate personală.

Confuzia fatală: stat social european vs comunism asistat

Modelul european de stat social, acolo unde funcționează, se bazează pe un echilibru simplu:

• ii ajuți pe cei vulnerabili,
• dar stimulezi munca, inițiativa, educația,
• nu creezi dependență, ci protecție minimală și șanse reale.

Comunismul, în schimb, promite altceva:
„Toți avem la fel de puțin. Dar măcar nimeni nu moare de foame – oficial.”

Mulți amestecă, voit sau nu, cele două modele…

… din dezgust față de capitalismul de cumetrie, sar direct în brațele unei versiuni idealizate de comunism: un fel de paradis al siguranței, fără săracii „care dorm în stradă”. Evident, fără să vadă frigul din apartamente, cozile umilitoare, frica permanentă, delațiunea, dosarul de la Securitate.

E reacția clasică de pendulă:
te-ai ars cu „piața liberă”, te arunci direct în brațele statului care promite că se ocupă el de tot.

De ce explodează pe social-media comparațiile Ceaușescu vs România de azi

Aici intră în scenă primul mare fals istoric devenit produs viral:
colajul „pe vremea lui Ceaușescu aveam fabrici / azi avem LGBTQ+ și droguri”.

Funcționează pentru că:

• cei în vârstă își amintesc selectiv – tinerețea, locul de muncă garantat, chiriile mici, „liniștea”,
• cei tineri n-au trăit comunismul, deci îl privesc ca pe o legendă urbană cu iz exotic,
• algoritmii împing ce provoacă emoție, nu ce e adevărat.

Când vezi:

• un spital prăbușit,
• un drum distrus,
• un politician care fură fără rușine,

și lângă un clip cu Ceaușescu în combinezon alb într-o fabrică, e foarte ușor să cazi în capcana:
„Atunci se construia, acum se fură.”

Despre cum se construia: prost, ineficient, pe datorie, cu tehnologie expirată, în timp ce populația trăia în frig și lipsuri – asta nu mai intră în clipul de 30 de secunde. Istoria reală nu încape pe TikTok.

Tânărul fascinat de Putin: masculinitatea falsă a liderului cu pumnul de fier

Poate cel mai îngrijorător fenomen e simpatia tot mai deschisă pentru autoritarismul „tare”, à la Putin.

Rețeta e simplă:

• lumea e complicată, democrațiile sunt haotice, pline de scandaluri, compromisuri,
• liderii democrați par moi, obosiți, birocratici,
• vine imaginea cu Putin: călare, la judo, cu rachete, cu replici ferme.

Pentru un tânăr crescut în zgomotul contradictoriu al rețelelor, autoritarul pare… clar.
„Nu se joacă.”
„Zice ce gândește.”
„Face ce spune.”

Adevărul, însă, e altul:

• această „forță” se hrănește din frică și sânge,
• regimul își omoară opozanții,
• își minte populația sistematic,
• își sacrifică oamenii în războaie de agresiune.

Dar pentru ochiul care vede doar scenografia, nu și costul, pare „tare”.

E aceeași logică prin care unii tineri se uită la Ceaușescu și văd doar „ordine”, nu și morții împușcați la Revoluție, nu și granițele închise, nu și dosarele făcute pe nimic, nu și anii furați oamenilor care au îndrăznit să gândească altfel.

Ce este profund greșit în această bravadă pro-dictatură

Greșeala nu e doar politică. E morală, logică, civică, psihologică.

1. Moral: glorifică regimuri criminale

Ceaușescu nu a fost „doar sever”.
Putin nu este „doar autoritar”.

Vorbim de regimuri care:

• au închis oameni la grămadă,
• au torturat,
• au împușcat,
• au invadat alte țări,
• au făcut din minciună politică de stat.

Să spui „erau duri, dar făceau ordine” înseamnă să accepți ideea că viețile oamenilor sunt consumabile. Că drepturile nu sunt universale, ci facultative.

2. Logic: confuzia între ordine și prosperitate

Da, un regim autoritar poate impune „ordine”.
Dar ce ordine?

• ordine în sărăcie,
• ordine în frică,
• ordine în tăcere.

Prosperitatea reală intră în conflict cu dictatura, pentru că ea cere exact opusul:

• inițiativă,
• creativitate,
• critică,
• pluralism,
• libertate de gândire.

Dictatorul nu vrea oameni autonomi, ci oameni cuminți.
Iar oamenii cuminți nu inovează, nu creează, nu împing societatea mai departe.

3. Psihologic: renunțarea la libertate din comoditate

Mulți cred că fac un troc inteligent:
„Renunț un pic la libertate, primesc siguranță.”

Istoria recentă demonstrează altceva:

• renunți la libertate,
• nu primești siguranță,
• nu primești prosperitate,
• primești frică și sărăcie organizată.

Autoritarismul e ca un drog: dă impresia de forță și control, dar distruge sistemul nervos al societății. Când te trezești, nu mai poți nici să gândești liber, nici să schimbi ceva.

4. Civic: normalizarea ideii că demnitatea e negociabilă

Când spui:
„Nu contează că Putin omoară, măcar se bate cu pentru țara lui”,
sau:
„Nu contează că Ceaușescu băga oamenii la pușcărie, măcar făcea blocuri și fabrici”,

transmiți un mesaj îngrozitor:
e acceptabil să sacrifici oameni reali pentru o narațiune „națională”, o mare idee, o fantezie de „măreție”.

De aici până la a justifica orice abuz nu mai e decât un pas.

De ce prinde totuși „povestea” asta: pentru că prezentul e slab și ipocrit

Democrațiile corupte, cu politicieni care par mai preocupați să-și rezolve prietenii decât să repare țara, împing oamenii fix în brațele autoritarilor.

Când cetățeanul vede:

• promisiuni neonorate,
• „stat de drept” folosit selectiv,
• anticorupție când e convenabil,
• justiție care se mișcă preferențial,

democrația nu mai are forță morală.

Devine o formă goală.

Iar într-o formă goală, oamenii pun ce vor: Ceaușescu „care nu fura”, Putin „care nu se teme”, orice figură „tare” desenată peste frustrarea lor.

Greșeala noastră, a celor care țin la idee de libertate, e când răspundem acestor frustrări doar cu lozinci:
„Democrația e bună”, „dictatura e rea”.

Oamenii știu că dictatura e rea, în abstract.

Dar când au un șef idiot, un salariu de mizerie și o țară condusă prost, li se pare că „măcar în dictatură lucrurile erau clare”.

Trebuie recunoscut frontal:
democrația românească a fost făcută praf de mulți dintre cei care au condus-o.
Dar alternativa nu e să arzi casa pentru că ți-e frig în ea.

Ce ar trebui spus limpede, fără fasoane

Un discurs onest ar arăta cam așa:

• comunismul nu a fost o eră „sigură”, ci o combinație de frică, propagandă și sărăcie controlată;
• Ceaușescu nu a fost „un bun gospodar”, ci un dictator care a sacrificat populația pentru obsesia plății datoriei externe și pentru cultul lui personal;
• Putin nu e un „apărător al valorilor tradiționale”, ci liderul unui regim cleptocratic și militarist, care trăiește din agresiune externă și represiune internă;
• statul social autentic nu înseamnă să plătească lenevia, ci să ajute oamenii să se ridice, nu să zacă;
• adevărata soluție nu e mai multă botniță, ci instituții care chiar funcționează, stat de drept real, merit, reguli valabile pentru toți.

Dictatura e fantezia celor care n-au avut ocazia s-o trăiască

În ultimă instanță, fascinația asta pentru comunismul „blând” și autoritarismul „tare” e, în mare măsură, infecția unei memorii stricate și a unei educații istorice superficiale.

E relativ ușor să fii fan Ceaușescu dacă nu ai stat în frig la coadă la lapte.
E relativ ușor să fii fan Putin dacă nu ți-a sărit în aer blocul sau nu ți-a fost mobilizat fratele pentru un război dement.

Ce e profund greșit în opțiunile astea de bravadă nu e doar că sfidează bunul-simț politic.
Sfidează demnitatea umană.

Libertatea nu e un moft „burghez”.
E singurul cadru în care oamenii pot greși, pot repara, pot învăța, pot critica, pot crea.

Autoritarismul promite liniște.
Ce oferă, de fapt, e tăcere.

Și între o țară zgomotoasă, nedreaptă, dar reparabilă, și o țară „în ordine”, dar înghețată în frică, singura alegere responsabilă este să lupți să repari prima, nu să o copiezi pe a doua.