Fără orizont: tinerii României în 2025, între deziluzie și supraviețuire

La 20 de ani, tinerii ar trebui să privească înainte cu optimism. Însă în România anului 2025, entuziasmul tinereții se lovește de un zid de realități dure. Imaginează-ți că ești proaspăt absolvent sau abia ieșit de pe băncile liceului: ai toată viața înainte, dar în jurul tău vezi șomaj record, salarii de subzistență și o generație întreagă care pare blocată într-o tranziție fără sfârșit.

La 20 de ani în România: vise mari, realități dure

Puterea de discernământ la această vârstă este încă în formare – la 20 de ani ești plin de vise, dar și vulnerabil la dezamăgiri. Iar contextul din România nu iartă: chiar și cei mai ambițioși tineri simt cum li se taie aripile înainte să apuce să zboare.

Un sondaj recent arăta că 68% dintre tinerii sub 35 de ani cred că țara merge într-o direcție greșită. Nouă din zece nu au încredere nici în Guvern, nici în Parlament. Cum ar putea avea, când văd zilnic în jur lipsă de oportunități, un sistem educațional în derivă și un nivel de trai modest?

Crescuți în epoca internetului, conectați la lume, acești tineri știu cum ar putea arăta normalitatea – și tocmai de aceea resimt acut contrastul cu realitatea autohtonă.

La 20 de ani, mulți se întreabă deja nu dacă vor pleca din țară, ci când și încotro.

Aceasta este generația 20-25, o generație aflată la răscruce. Pe de o parte, entuziasmul lor îi face să spere că „și aici se poate” – că se vor realiza acasă, aproape de familie. Pe de altă parte, semnele din jur le spun contrariul: că viitorul s-ar putea să nu fie în România.

În fond, cât timp poți rămâne idealist când vezi în stânga și în dreapta doar joburi prost plătite, nepotisme și uși închise? Cu discernământul limitat al tinereții, mulți tineri fie devin cinici precoce, fie se agață de orice licărire de speranță, oricât de firavă. Iar dacă speranța nu vine, vor căuta soluții drastice.

Piața muncii ostilă: șomaj, salarii mici și sărăcie

Pentru tinerii români, intrarea pe piața muncii seamănă adesea cu un duș rece. Rata șomajului în rândul celor sub 25 de ani a atins cote alarmante – în primăvara lui 2025 România era pe primul loc în Uniunea Europeană, cu peste 26% șomaj la tineret. Asta înseamnă că unul din patru tineri care ar vrea să muncească nu găsește de lucru. Media europeană este la jumătate. Situația e și mai sumbră în mediul rural, unde lipsa de investiții și de oportunități face ca peste 30% dintre tinerii de la sat să fie fără un loc de muncă.

Chiar și pentru cei care își găsesc de lucru, provocările abia încep.

Salariul mediu net în România a depășit de curând 1000 de euro pe lună, dar asta e o medie înșelătoare – mulți tineri angajați câștigă aproape de salariul minim pe economie (aprox. 400-500 de euro net). Cu asemenea venituri, e aproape imposibil să te întreții singur într-un oraș mare. Chiriile au explodat, prețurile la utilități și mâncare cresc constant, iar un credit imobiliar e de domeniul fantasticului pentru cineva fără avans consistent și salariu mare.

Astfel, prima lecție de viață a unui tânăr angajat în România este despre supraviețuire de la un salariu la altul.

Datele arată că România are a doua cea mai ridicată rată de sărăcie severă în rândul tinerilor din UE. Aproape 15% dintre tinerii români de 15-29 de ani se confruntă cu deprivare materială gravă (lipsuri precum imposibilitatea de a-și plăti facturile sau de a-și cumpăra lucruri esențiale), un procent depășit doar de Bulgaria, în timp ce media UE este sub 6%.

Cu alte cuvinte, un tânăr român are de peste două ori mai multe șanse să trăiască în sărăcie cruntă față de media europeană. Sărăcia și lipsa perspectivelor merg mână în mână, creând un cerc vicios: dacă ești sărac, îți continui cu greu studiile și nu prinzi un job bun; fără job bine plătit, rămâi la limita subzistenței.

Școala – teoretic marea șansă de a ieși din sărăcie – nu reușește să compenseze.

Dimpotrivă, România conduce topurile negative la abandon școlar: peste 16% dintre tinerii 18-24 părăsesc sistemul educațional înainte de vreme. Cei mai mulți abandonează din cauza sărăciei sau a slabelor perspective pe care le oferă școala – unii preferă să plece direct la muncă necalificată, alții pur și simplu renunță.

Consecința? O armată de tineri slab calificați sau necalificați, bântuind între șomaj și munci precare.

Statisticile europene îi numesc NEET (Neither in Employment nor Education or Training) – nici angajați, nici la școală. România are cea mai numeroasă astfel de armată din UE: aproape 20% dintre tinerii sub 30 de ani nu muncesc și nici nu studiază. Sunt, în mod tragic, “generația pierdută” în limbo-ul tranziției.

Chiar și tinerii cu studii superioare constată adesea că diploma lor nu e biletul spre un trai decent.

Companiile se plâng că absolvenții nu au experiență și aptitudini practice, așa că ezită să îi angajeze. Universitățile rămân adesea deconectate de piața muncii, furnizând teorie într-o economie ce are nevoie de practică.

Rezultatul? Un paradox amar:

angajatorii susțin că „nu găsesc oameni pregătiți”, în timp ce zeci de mii de tineri educați bat pasul pe loc, trimițând CV-uri în van. În acest vid, mulți ajung să accepte orice job – chelner, lucrător comercial, casier, operator call-center – chiar dacă nu are legătură cu pregătirea lor, doar pentru a avea un venit. Iar alții preferă să stea pe tușă așteptând o oportunitate mai bună, sprijiniți încă de părinți.

Nu e de mirare că fenomenul muncii la negru înflorește.

În lipsa unor opțiuni stabile, tinerii iau ce pot: munci sezoniere sau ocazionale, plătite “în mână” fără acte – de la construcții până la babysitting sau ride-sharing neoficial. Aceste venituri informale le permit un minim respiro financiar, dar îi țin în afara oricărei protecții sociale. Fără contracte legale, nu au asigurări de sănătate, nu acumulează vechime pentru pensie și pot fi concediați în orice clipă, fără consecințe pentru angajator. Este o existență precară, pe muchie de cuțit, pe care mulți o acceptă fiindcă alternativa – șomajul fără niciun ban – e și mai rea.

Exodul tinerilor: când valiza devine soluție

În acest context cenușiu, tot mai mulți tineri ajung la concluzia că viitorul lor nu se află între granițele României.

Emigrarea a devenit soluția preferată pentru zeci de mii de oameni în floarea vârstei.

Anul 2023 a înregistrat un record al plecărilor definitive: aproximativ 48.000 de români au emigrat pentru totdeauna, dublu față de ritmul anual din ultimele decenii. Dintre aceștia, o treime au sub 30 de ani. Cu fiecare avion care decolează sau autocar care pornește spre vest, România își pierde încet generația tânără și activă.

Astăzi, diaspora românească a ajuns uriașă – se estimează că peste 5,7 milioane de cetățeni români trăiesc în afara țării.

Practic, aproape un român din patru locuiește în străinătate. Iar exodul continuă: an de an zeci de mii de tineri își fac bagajele. Fenomenul nu mai ține doar de cei fără studii sau perspective – pleacă și mulți dintre tinerii străluciți, cu diplome universitare, care nu văd acasă șanse pe măsura ambițiilor lor.

Pleacă medici rezidenți care s-au săturat de spitale subfinanțate, ingineri IT care primesc oferte mult mai bune afară, absolvenți de facultate care preferă să lucreze sub calificarea lor în Occident decât să stea pe tușă aici.

Motivele sunt cât se poate de pragmatice.

În sondaje, peste jumătate dintre tinerii care vor să emigreze invocă salariile mai mari și șansa la un nivel de trai decent. Alții menționează oportunitățile profesionale: „afară pot să îmi fac o carieră, acasă abia găsesc un job de început”.

Se adaugă și cauze precum corupția și nepotismul – unii pur și simplu nu mai suportă “sistemul” și vor o societate meritocratică, unde munca lor e apreciată corect.

Pentru alții, e vorba de educație: tinerii care pleacă la studii în străinătate descoperă un mediu universitar mai performant și de multe ori nu se mai întorc, atrași de perspectivele post-absolvire din țările respective.

E drept, decizia de a pleca nu e ușoară.

Înseamnă să-ți lași familia, prietenii, locurile natale. Unii încearcă să se întoarcă – au fost cazuri de tineri care după câțiva ani „afară” au vrut să dea o șansă României, dar s-au izbit din nou de aceleași obstacole și au plecat din nou cu gust amar.

Mărturiile celor plecați vorbesc despre dor și ruptură, dar și despre eliberare: odată ajunși într-o țară unde simt că pot reuși prin forțe proprii, mulți spun că și-au recăpătat demnitatea și speranța.

Acesta este poate cel mai trist aspect: faptul că tinerii simt nevoia să-și caute demnitatea în altă parte, convinși fiind că acasă “nu se poate”.

Exodul tinerilor are consecințe grave pentru România: orașe și sate întregi îmbătrânesc, forța de muncă scade, sistemul de pensii este tot mai presat, iar țara se golește de energiile care ar fi trebuit s-o împingă înainte.

Practic, exportăm viitorul țării bucată cu bucată.

Ceea ce rămâne în urmă este o populație tot mai îmbătrânită și o economie care se bazează în multe sectoare pe remitențele celor plecați (banii trimiși înapoi de emigranți). În loc ca tinerii să construiască România, ei își clădesc viitorul pe alte meleaguri.

Cei rămași: viața pe muchie și visuri frânte

Nu toți tinerii pleacă. Unii rămân din atașament față de familie, din lipsa de resurse să emigreze sau pur și simplu din speranța încăpățânată că “va fi mai bine”. Viața tinerilor care aleg să rămână în România nu e deloc ușoară însă. Cei mai mulți se zbat să se descurce de pe o zi pe alta, făcând compromis după compromis.

Un indiciu grăitor: peste 2,2 milioane de tineri români sub 35 de ani încă locuiesc cu părinții.

Pentru mulți, aceasta e singura opțiune – salariile nu le permit o chirie, darămite cumpărarea unei locuințe. Aproape jumătate dintre tinerele femei (18-34 ani) și peste 60% dintre tinerii bărbați de aceeași vârstă stau în casa părintească. Independența financiară se amână sine die. Acolo unde odinioară la 20 și ceva de ani tinerii își întemeiau familii și aveau propriul cămin, acum prelungesc inevitabil adolescența în camera copilăriei lor.

Sigur, nu doar banii explică fenomenul: unii stau cu părinți în vârstă ce au nevoie de îngrijire, iar alții aleg să mai facă o facultate sau un master prelungind anii de studiu.

Dar, în majoritatea cazurilor, motivele sunt economice. Tinerii rămân acasă pentru că singuri nu se pot descurca. Părinții duc și grija lor, punând la comun venituri pentru a face față scumpirilor. Această dependență forțată are efecte psihologice: la 25 de ani să trebuiască să ceri voie sau bani de la ai tăi poate naște frustrare, sentiment de eșec sau lipsă de încredere în sine. Mulți tineri simt rușine că nu se pot rupe de cuib, deși știu că nu e vina lor în întregime.

Pentru cei care totuși reușesc să trăiască pe cont propriu, rețeta e de multe ori amară.

Cunoscuta “garsonieră împărțită cu încă doi colegi” a devenit normă în marile orașe – tineri care câștigă prea puțin ca să stea singuri își împart chiria cu prieteni sau cunoscuți, acceptând o intimitate limitată pentru a supraviețui la oraș. Alții fac naveta zilnic zeci de kilometri de la localități-dormitor mai ieftine spre centrele urbane unde lucrează, pierzând ore în trafic pentru un salariu mai bun.

În tot acest timp, planurile de viață se amână.

Căsătoria și copiii devin o perspectivă tot mai îndepărtată – vârsta medie a primei căsătorii a depășit 30 de ani și tot urcă, iar natalitatea e la minime istorice.

Mulți tineri pur și simplu nu îndrăznesc să își întemeieze o familie în insecuritatea actuală: “Cum să fac un copil, dacă eu nu știu dacă luna viitoare mai am job sau bani de chirie?” este refrenul unei generații în cumpănă.

Și la nivel emoțional, povara este tot mai vizibilă.

Studii recente indică o creștere dramatică a depresiei și anxietății în rândul tinerilor. Unul din doi adolescenți sau tineri a mărturisit că s-a confruntat cu stări de depresie sau anxietate în ultimele luni. Din păcate, stigma îi oprește pe mulți să ceară ajutor – ideea că “dacă ești deprimat, ești slab” încă persistă.

Astfel, mulți tineri își duc tristețile în tăcere, izolându-se sau încercând să se anestezieze cu distrageri (rețele sociale, jocuri video, petreceri excesive). În cazuri extreme, unii cad pradă abuzului de alcool sau substanțe, căutând o evadare dintr-o realitate în care nu se regăsesc.

Există motive să rămâi?

În pofida tabloului sumbru, mai există și motive care i-ar putea încuraja pe tineri să rămână în țară – deși, realist vorbind, acestea sunt fie personale, fie valabile doar pentru un segment restrâns. Un prim motiv ține de legături afective: familia și prietenii. Dorul de cei dragi îi face pe mulți să încerce să construiască un rost acasă, chiar dacă e mai greu. “Decât să fiu singur printre străini, mai bine greu acasă lângă ai mei” gândesc unii, punând preț pe rețeaua de suport emoțional pe care o au aici.

Alt motiv ar fi că, totuși, în anumite domenii lucrurile încep să se miște.

Sectorul IT, de pildă, a cunoscut o dezvoltare accelerată – un tânăr programator bun poate câștiga în București sau Cluj un salariu comparabil cu în Occident, lucrând pentru companii străine de aici. Economia digitală a permis apariția muncii remote și freelancing-ului: unii tineri talentați reușesc să presteze servicii pentru clienți globali fără să plece fizic din țară, bucurându-se astfel de venituri mai mari în timp ce rămân acasă.

De asemenea, există programe europene și fonduri de start-up prin care unii tineri antreprenori și-au deschis mici afaceri locale – de la ferme ecologice la ateliere de manufactură – găsindu-și o nișă care să le aducă satisfacții.

Pentru alții, un soi de patriotism și dorință de schimbare îi ține pe loc.

Sunt tineri implicați civic, care aleg să rămână pentru a lupta să schimbe sistemul din interior. Îi vezi organizând ONG-uri, protestând pentru diverse cauze, încercând să genereze soluții în comunitățile lor. Ei reprezintă acea parte idealistă care nu vrea să abandoneze corabia, chiar dacă ia apă. Faptul că România este țară membră a UE și NATO le dă și lor speranța că nu vom derapa complet, că există un cadru democratic în care vocea lor poate conta în timp.

În ansamblu însă, dacă un tânăr mediu ar pune în balanță “de ce să rămân versus de ce să plec”, talerul plecării cântărește mult mai greu. Argumentele pentru a rămâne sunt în principal subiective (familie, prieteni, drag de locuri) sau ipotetice (posibile oportunități care s-ar putea ivi).

Pe când argumentele pentru a pleca sunt concrete: salarii, condiții, respect, stabilitate. Realitatea e că statul și societatea oferă puține ancore palpabile care să țină un tânăr aici. Fiecare rămâne din motive intime, nu pentru că mediul ar fi în mod obiectiv ofertant.

Cum se descurcă tinerii: soluții reale de supraviețuire

Confruntați cu aceste dificultăți, tinerii recurg la tot felul de strategii pragmatice pentru a supraviețui sau a-și construi un viitor. Nu vorbim de recomandările ideale din manuale, ci de soluțiile pe care ei înșiși le aplică în viața de zi cu zi:

• Emigrarea temporară sau sezonieră – Mulți tineri pleacă pe termen scurt la muncă în străinătate (3-6 luni pe an), culeg fructe în Spania, lucrează în construcții în Germania sau ca personal hotelier în Grecia, apoi se întorc cu economii pe care nu le-ar fi putut strânge acasă. Repetă ciclul acesta anual, încercând să adune suficient pentru a-și cumpăra eventual o locuință sau a porni o mică afacere în țară. Practic, „fac naveta” între două lumi pentru a supraviețui financiar.
• Recalificarea profesională și muncile calificabile – Având în vedere cererea mare de meseriași (instalatori, electricieni, mecanici auto etc.), unii tineri cu studii teoretice se reorientează către meserii practice. Fac cursuri vocaționale sau ucenicie pe lângă un meșter, pentru că au constatat că un instalator bun câștigă mai mult decât un absolvent de facultate șomer. E un trend alimentat de pragmatism: dacă piața cere meseriași, devin meseriaș, chiar dacă am licență în alt domeniu.
• Angajarea sub nivelul de calificare – E probabil cea mai răspândită strategie. Tinerii acceptă joburi entry-level în retail, livrări, call-center, HoReCa sau alte domenii necorelate cu studiile lor, doar pentru a avea un venit constant. Un licențiat în economie poate ajunge casier la supermarket, un profesor poate lucra într-un birou de copiat acte. Nu e idealul lor, dar le permite să își plătească facturile. Mulți speră că e temporar și continuă să caute în paralel ceva mai bun.
• “Pluriactivitatea” sau mai multe joburi simultan – Pentru a-și suplimenta veniturile mizere, unii tineri fac două sau chiar trei activități concomitent. De exemplu, lucrează ziua la un birou, iar seara conduc ca șofer la Uber sau Glovo. Sau au un job stabil dar și freelancing pe lângă (realizează site-uri web, dau meditații, fac mici comerțuri online). Epuizant, dar necesar pentru a ajunge la un nivel de trai decent.
• Rămân cu părinții – Așa cum am menționat, a sta în casa părintească e pentru mulți singura variantă de a economisi bani. Cheltuielile se împart, părinții îi ajută fie și numai prin faptul că nu le cer chirie. Unii tineri căsătoriți chiar continuă să stea cu socrii sau bunicii, amânând mutarea pe cont propriu până strâng avans de o casă sau până se mai ieftinesc creditele (dacă se vor ieftini vreodată). E o soluție de compromis, care vine însă la pachet cu dependență prelungită.
• Pile și joburi la stat – Într-o economie cu sector privat fragil, joburile la stat (în administrație, agenții, companii publice) au devenit ținte râvnite: oferă stabilitate și salarii relativ bune. Problema e că ele se obțin adesea pe bază de relații și recomandări. Cei care au “pe cineva” încearcă să se angajeze la o primărie, un consiliu județean, o instituție publică. Pentru un tânăr fără conexiuni, acesta e un traseu închis. Dar există mulți care își folosesc rețeaua de familie sau pe cine cunosc pentru a prinde un loc călduț în sistemul bugetar. Dincolo de considerente morale, asta e o realitate factuală: în lipsa meritocrației, tinerii învață să joace și cartea relațiilor dacă vor să se descurce.
• Munca online pentru străini – Cei cu abilități digitale (programare, design grafic, marketing online, traduceri) profită de platforme de freelancing sau de oportunități remote ca să lucreze pentru companii străine de acasă. Astfel, câștigă în euro sau dolari, dar trăiesc în lei. Un avantaj enorm, care îi face să reziste în România. Nu toți au aceste skill-uri, dar pentru cei care le au, internetul a devenit colacul de salvare ce le permite să nu emigreze fizic.
• Amânarea vieții de adult – În lipsa perspectivei de a se așeza la casa lor, unii tineri investesc în propria dezvoltare amânând deciziile majore. Adică aleg să mai facă o specializare, să mai învețe o limbă străină, să mai facă un master sau doctorat – în ideea de a fi mai competitivi fie pe piața locală, fie în eventualitatea emigrării. Practic, prelungesc perioada de “training”, sperând că la final contextul va fi mai favorabil. În tot acest timp, acceptă un standard de viață de tip studențesc, relativ auster, convinși că e temporar.
• Adaptarea stilului de viață – O altă strategie e reducerea pretențiilor și adaptarea la ce se poate. Mulți tineri adoptă un stil de viață minimalist forțat: ies mai rar în oraș, își iau haine second-hand, folosesc transportul în comun, stau câte doi într-o cameră, gătesc acasă ieftin, renunță la vacanțe costisitoare. Toate, pentru a se încadra în buget. Unii reușesc să pună și un pic deoparte prin astfel de sacrificii și trăiesc cu satisfacția că se descurcă singuri, chiar dacă la un nivel modest.
• Ajustarea viselor – Poate cea mai tristă “soluție”, dar foarte reală: tinerii își reduc așteptările de la viață ca mecanism de adaptare. În loc să spere la o carieră strălucită, acceptă gândul că vor avea “un job banal, dar măcar sigur”. În loc să viseze la prosperitate, se mulțumesc cu “să fie mai bine decât la părinți”. Practic, își recalibrează ambițiile la dimensiunile restrânse ale oportunităților disponibile. Nu schimbă lumea, dar se feresc astfel de deziluzii constante.

Autoritățile: promisiuni, scuze și realitatea unei generații pierdute

Din tabăra cealaltă, a autorităților, perspectiva asupra acestei crize a tineretului e fie de negare, fie de declarații goale. Politicienii par de multe ori rupți de realitatea descrisă mai sus. În discursurile oficiale, se laudă scăderea șomajului (ignorând șomajul la tineri), creșterile de salarii medii (ignorând distribuția lor) sau succese economice abstracte care nu se resimt în buzunarul generației tinere.

Mai grav, unii lideri dau vina chiar pe tineri pentru situația lor.

Premierul Marcel Ciolacu declara, de pildă, că „tinerii pleacă din România pentru că nu stăpânesc o meserie foarte bine”, sugerând că problema ar fi la ei și că soluția magică e învățământul profesional dual. Desigur, dezvoltarea școlilor de meserii e binevenită, dar o astfel de afirmație simplistă scapă din vedere esențialul: tinerii nu pleacă doar pentru că n-au calificare, ci mai ales pentru că munca le este prost plătită și condițiile de viață sunt umilitoare în comparație cu alte țări. Chiar și tineri cu meserii bine stăpânite – electricieni, mecanici, asistente medicale – pleacă în Vest pentru că acolo câștigă de 3-4 ori mai mult și li se oferă respect. A pune exodul doar pe seama lipsei de meserii echivalează cu a da vina pe victimă, nu pe cauzele reale.

Autoritățile vin periodic cu planuri și strategii pompoase menite să îmbunătățească situația tinerilor, însă de cele mai multe ori ele rămân pe hârtie.

S-au creat programe de internship guvernamental, s-au promis prime de instalare pentru tinerii care merg să lucreze în mediul rural, subvenții pentru angajatori ca să recruteze absolvenți, programe de “anii de tranziție” și altele asemenea. Însă impactul acestor măsuri este infim. De exemplu, a oferi unei firme 1000 de lei pe lună ca să angajeze un tânăr absolvent pe salariu minim nu garantează că acel tânăr va avea o carieră acolo; adesea, după expirarea subvenției, angajatorul renunță la el. Problemele sunt mult mai adânci și nu se rezolvă cu petice financiare temporare.

La nivel declarativ, toți politicienii deplâng exodul tinerilor.

În campanii electorale se promit “locuri de muncă bine plătite acasă” și “șanse pentru tineri”. Practic însă, după alegeri, puține se schimbă. Corupția rămâne endemică, investițiile în educație și sănătate (cheie pentru bunăstarea tinerei generații) rămân printre cele mai mici din UE, iar tinerii simt că nu sunt o prioritate reală. Un indiciu l-a oferit recent un politician cinic: acesta constata că tinerii nu merg masiv la vot, deci partidele nu-i consideră o categorie de “greutate” electorală. Cu alte cuvinte, vocea tinerilor cântărește prea puțin în ochii decidenților, ceea ce explică de ce politicile publice dedicate lor sunt fie superficiale, fie inexistente.

Această deconectare a autorităților de la problemele reale face ca prăpastia între generația tânără și clasa conducătoare să se adâncească.

Tinerii percep (pe bună dreptate) că sunt pe cont propriu. Când 90% dintre ei își declară lipsa de încredere în Guvern și Parlament, mesajul e clar: nu își pun speranța în cei care ar trebui să le croiască un viitor. Pentru ei, guvernanții devin irelevanți sau chiar obstacole – simt că trebuie să-și ia soarta în propriile mâini, fie adaptându-se în țară cum pot, fie căutându-și norocul peste hotare.

Între timp, autoritățile continuă să ”bifeze” strategii.

“România Educată”, “Strategia pentru tineret 2023-2030”, “Planul Național de Locuri de Muncă Verzi” – documente frumoase, pline de vorbe mari despre cum vom reduce abandonul școlar, cum vom crea oportunități și vom integra tineretul. Dar fără voință politică reală și finanțare adecvată, ele nu schimbă viețile celor de 20-25 de ani de azi.

Retorica oficială uneori frizează cinismul: ni se spune că economia “duduie” și că sunt atâtea joburi vacante încât nu are cine le ocupa, insinuându-se că tinerii ar fi leneși sau pretențioși. În realitate, acele joburi neocupate sunt în mare parte prost plătite sau în condiții dificile pe care puțini le acceptă. Tinerii români nu sunt nici mai leneși, nici mai puțin talentați decât cei din alte țări – dovadă că atunci când au mediul potrivit, excelează. Problema este mediul de acasă, care adesea îi strivește sau îi alungă.

Spus cu durere:

fără schimbări profunde, riscăm să pierdem o generație întreagă. Banca Națională a avertizat deja că efectele combinării șomajului ridicat în rândul tinerilor cu emigrarea masivă vor fi dezastruoase pe termen lung pentru economia și societatea românească. Fiecare tânăr care pleacă reprezintă o investiție pierdută a țării (ani de creștere și educație finanțați de familii și stat), dar și o bucățică din viitorul nostru comun care se evaporă.

Tinerii de 20-25 de ani ai României din 2025 văd lumea cu un amestec de deziluzie și furie mocnită.

Dacă lucrurile nu se îndreaptă, vom asista la un colaps demografic și social greu de reparat. E nevoie ca vocea acestei generații să fie ascultată cu adevărat, iar promisiunile liderilor să se transforme în fapte – altfel, valiza va rămâne argumentul lor ultim. Până atunci, România riscă să devină țara bătrânilor rămași acasă, privind cum fiii și fiicele lor își caută viitorul în alte părți.