Fata de la cimitir

Fata de la cimitir. De fapt, pentru deplină corectitudine, e fata de lângă cimitir. Acolo, în coasta acestui loc, îşi avea, pe când eram copii, casa.

Dar bunica, Dumnezeu s-o ierte, aşa zicea, de fiecare dată, când ea venea la mine, dintr-un capăt al satului în celălalt, ca să îi dau temele pe câteva zile: „vezi că iar a venit fata aia de la cimitir. Ce mai vrea? Ai grijă să nu-ţi facă vânt la vale! Mai rupe-o şi mai răreşte-o cu ea!”

Mai toţi părinţii şi bunicii care se ocupau de odraselele lor nu o plăceau pe fata de la cimitir. Înjura birjăreşte pe toată lumea, inclusiv pe preotul care, cine ştie din ce motive, nu-i dădea în vreo zi porţia ştiută de colivă, se juca printre – şi pe – morminte cu alţi copii de vârste apropiate, se bătea cu toţi găliganii, pe la şcoală – când venea – şi pe toate uliţele, sărea în curţile oamenilor şi fura ouă de la găini sau chiar găina cu totul, fuma ca turcii de pe la opt, nouă ani, era, mai mereu, plină de râie şi de păduchi.

Şi „păcatele” ei pot continua, în felul ăsta. Motive suficiente ca lumea să se ferească de ea. Eu nu mă feream. Vorbeam mereu, dacă ea voia, îi dădeam, fără ştirea părinţilor, vreo hanţă de prin casă, îi ofeream, când îmi cerea, toate temele deja făcute. Nu eram prietene, nici vorbă. Dar mie, într-un fel, îmi era frică de ea. De faptul, mai degrabă, că era vecină cu cimitirul.

Şi dacă ar fi fost doar vecinătate, era una, dar fata de la cimitir îşi ducea, la propriu, viaţa în cimitir. Acolo era în fiecare sâmbătă, când se făceau pomeni, acolo la orice slujbă. Din cimitir aduna flori – plantate pe morminte sau aşezate pe ele – şi aducea profesorilor, la şcoală, ca să-şi mai spele din greşeli.

De la cimitir, aduna, de pe toate braţele de cruce, covrigii sau eugeniile puse de sufletul morţilor, şi le mânca. De la cimitir primea – de la femeia de la lumânări, de la dascăl, de la lume sau chiar de la popă – mâncare, colivă, prosoape, tămâie, lumânări, pentru a face un pic de lumină seara, în casă, pentru că nu avea curent electric, cuverturi, preşuri, tot ce puneau, băgau sau scoteau oamenii pe şi din morminte.

Inclusiv lemne de foc, tot din cimitir lua, căci se ducea singură, cu toporul în mână, de tăia de pe marginea cimitirului crengi sau chiar trunchiuri mai aschilambice de salcâmi. Fata de la cimitir trăia în cimitir. Acolo, printre cei adormiţi, era viaţa ei, cu totul. Şi toate astea mă speriau. Şi, recunosc, în egală măsură, îmi plăcea, chiar mă onora, să mă considere apropiată.

Cine avea tupeul să se ducă la miezul nopţii, în cimitir, şi să facă, pe acolo, ca toate arătările, ca să sperie vecinele ţâfnoase? Ea, fata de la cimitir, avea. Cine stătea ţeapăn pe marginea unei gropi – din care se scoteau oasele unui decedat, ca să facă loc altuia din familie – ca să ţină lumânarea aprinsă şi să primească un colac, o basma, cine mai ştie ce? Fata de la cimitir stătea.

Ea făcea toate astea şi i se păreau fireşti. Nu era nimic, dar nimic, pentru ea, în neregulă, că făcea astea. Lucruri care, cinstit vorbind, pe alţi copii, pe mine, sigur, îi fascinau. Îi umpleau de respect în faţa ei. Îi făceau nu doar s-o aprecieze, ci chiar s-o admire. Care dintre noi era în stare de aşa bravuri? Şi, ai fi zis că vecinătatea cu cimitirul, faptul că trăise acolo, că nu se temea de nimic şi nimic din cele ce se întâmplau acolo nu îi era necunoscut, au pregătit-o pentru viaţă.

Temeinic! Au călit-o. Au întărit-o. Că n-o mai poate doborî nimic. Şi că e o învingătoare. Cine să-i stea în cale, dacă era atât de impetuoasă? Şi, totuşi…

M-am întâlnit zilele astea, din întâmplare, cu ea. Am tras-o undeva, să bem o cafea. Recunosc, cafea, până acum, după cum ne-a dus pe fiecare viaţa, nu am băut cu ea. În faţa mea, nu mai era nimic din bătăioasa şi sfârleaza de odinioară. Aproape cocârjată de viaţă şi de greutăţi, asta era acum fata de la cimitir. Tristă. Îndurerată. Apatică. Tăcută. Nu mai avea nimic din seninătatea şi volubilitatea de odinioară.

Nu-i mai străluceau ochii, nu mai dădea sângele din ea în clocot, ca pe vremea când era vecină cu cimitirul. Era mohorâtă şi paşnică, mai ceva ca o zi înţepenită de noiembrie.

„Viaţa mea, mi-a spus, a fost şi e un cimitir. De când m-am îndrăgostit de Mitel şi am făcut casă cu el, nu mai am nimic. Mi-a luat tot. Şi putere, şi zâmbet, şi tenacitate, şi farmec, şi viaţă, şi tinereţe. L-am iubit aşa de mult, că m-am prostit. Şi n-am vrut să ies din vorba lui. Să-l supăr. Să fac altfel decât voia el. Să-l contrazic. I-am suportat şi îi suport tot. Toane, beţie, bătaie, femei, jocuri de noroc, tot. Aşa am crezut că trebuie să fie. Că trebuie să fiu, ca să fie bine. Îmi doream o familie, o casă, o viaţă. Am făcut tot ce puteam ca să le am. Şi le am. Dar pe mine, aşa e, nu mă mai am. M-am pierdut pe drum. Când eram la ţară, lângă cimitir, am fost cea mai fericită, de când mă ştiu!”

Nu intru în alte detalii pe care, prieteneşte, fata de la cimitir mi le-a împărtăşit. Tristeţea ei m-a întristat. Durerea ei m-a durut. Şi dorurile ei, de vremurile alea acoperite de praf, când se zbenguia printre mormintele din cimitrul satului, au fost şi ale mele. Fata de la cimitir era atunci unică. Specială. Fabuloasă.

Acum, e doar o femeie amărâtă, ca mii de alte femei, aidoma. Suferă şi plânge. Suportă – orice – şi trece. Tace şi-nghite. Nu judec. Nu dau cu piatra. Deşi, pe bărbate-său ăla, dacă aş putea, l-aş scutura niţel. Nu e treaba mea, pesemne. Mă gândesc doar că, din păcate, dragostea pentru un om, şi omul în sine, desigur, devin pentru celălalt un călău.

Şi, parcă, nimeni, nici în numele iubirii, sau, mai ales, în numele ei, n-ar trebui să ucidă zâmbetul şi viaţa cuiva. Mai grav, cred eu, că nu e tras nimeni la răspundere, pentru asta. Nu plăteşte nimeni pentru ce-a torpilat sau omorât, de-a dreptul. Fata de la cimitir, mie, îmi rămâne în minte ca pe vremea când fura florile cimitirului, ca să ia o notă mai bună la şcoală.

Deşi s-a pierdut în marea de femei cu suflet şi comportament gri, fata de la cimitir e fata de la cimitir.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...

Cele mai citite articole

Un autocar cu 44 de pasageri a luat foc pe A1,...

Un autocar în care se aflau 44 de pasageri a luat foc marți dimineață, pe autostrada A1, între Sebeș și Sibiu. Călătorii au reușit...
Austria este una dintre țările care se opune ca România să adere la spațiul Schngen SURSA FOTO: https://www.schengenvisainfo.com/

Ce a cerut Austria ca România să intre în Spațiul Schengen

Refuzul categoric al Austriei de a intra România în Spațiul Schengen ascunde o mulțime de interese economice și financiare uriașe. Potrivit informațiilor noastre provenite din...