Garanțiile de securitate – o glumă diplomatică sinistră

În ultimii ani, expresia „garanții de securitate pentru Ucraina” a fost mestecată până la epuizare în conferințe internaționale, tratate și discursuri diplomatice. Se vorbește despre ele ca și cum niște foi semnate la Bruxelles, Washington sau Geneva ar putea ține piept unui tanc T-90 care îți intră în curte. Dar dreptul internațional, așa cum a fost sfârtecat cu bocancii de Rusia, nu mai valorează nici cât o coală A4 aruncată în foc.

Singurele garanții reale: pe teren

Când un stat agresor ca Rusia decide că poate redesena frontiere cu racheta și cu teroarea, nu există „clauze”, „protocoale” sau „formule magice” care să-l oprească. Singurele garanții care contează sunt cele pe teren: armate care îți apără granițele, tancuri care resping invadatorul, avioane care fac din ceruri un zid de foc. Tot restul este teatru ieftin.

Momentul ratat al Europei

Adevărul crud e că cea mai solidă garanție de securitate pentru Ucraina ar fi trebuit să vină exact în momentul zero – februarie 2022, când Putin a ordonat invazia. Atunci trebuia răspunsul decisiv al Europei: trupele NATO mobilizate nu doar la granițe, ci intrând peste Rusia până la Moscova. În 48 de ore, Kremlinul putea fi forțat să capituleze. În 48 de ore, Rusia ar fi simțit ce înseamnă să înfrunți o alianță civilizată, nu să profiți de bâlbâielile birocratice și de frica de „provocare”.

Industria de război a Rusiei trebuia făcută praf – uzine bombardate, lanțuri logistice paralizate, planurile lui Putin transformate în scrum. O astfel de reacție ar fi fost singura garanție de securitate reală pentru Ucraina și pentru întreaga Europă.

Putin, golănașul umflat cu mușchi

Dar nu s-a întâmplat nimic din toate astea. În locul unei riposte ferme, Europa a ales „rezoluții”, „sancțiuni graduale”, „medieri diplomatice” – adică exact limbajul steril care l-a făcut pe Putin să-și umfle pieptul ca un golănaș de cartier care știe că vecinii nu au curaj să iasă din apartament. Rezultatul? Rusia are azi economia reorientată spre război, uzinele bubuie cu producție militară, iar Kremlinul a prins tupeu de huligan cosmic.

Telenovela diplomatică

Tot ceea ce trăim azi, de la summituri sterile la „formate de pace” inventate peste noapte, este o telenovelă tristă. Se mimează grijă pentru Ucraina, dar în realitate i se dau arme picurate cu pipeta, i se promite sprijin cu jumătate de gură, iar în culise se fac calcule despre cum să nu se supere prea tare „marele urs rusesc”.

Adevărul de care ”fugem”

Garanțiile de securitate nu se dau la masă rotundă, nu se redactează în paragrafe pompoase, nu se votează în comisii. Ele se impun prin forță, prin curajul de a acționa când trebuie, nu după ani de tragedii. Ucraina nu avea nevoie de promisiuni. Avea nevoie ca Putin să fie pus cu botul pe labe din prima zi.

Și aici este rana morală a Europei: în loc să arate că valorile sale – libertatea, demnitatea, dreptul la viață – se apără cu dinții, a ales să dea un spectacol de neputință politică.

Prelungirea inutilă a unei tragedii reale

Astăzi, când liderii lumii vorbesc despre „garanții de securitate” pentru Ucraina, cuvintele lor sună a batjocură. Singura garanție reală ar fi fost ca Rusia să fie zdrobită militar rapid, clar, ireversibil. Nu există alt limbaj pe care Putin să-l înțeleagă.

Ceea ce vedem acum este doar prelungirea unei tragedii, un film prost în care agresorul joacă rolul de erou în mintea lui, iar victimele sunt ținute în viață cu perfuzii diplomatice.

Nu Trump trebuia să rezolve asta, nu vreun „salvator” providențial. Europa însăși putea opri coșmarul. Și, refuzând să o facă, și-a compromis nu doar credibilitatea, ci și viitorul.

Infantilismul periculos al lui Trump

Dacă ar fi să comprimăm în câteva cuvinte revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, am putea spune: un copil răsfățat care și-a găsit din nou jucăria preferată – puterea. Numai că jucăria aceasta este arsenalul nuclear al Statelor Unite, iar mofturile lui nu se măsoară în tantrumuri de adolescent, ci în decizii geopolitice care pot destabiliza continente.

Obsesia lui fixată pe alegerile din 2020, pe care continuă să le vadă drept „furate”, nu este doar un simptom de narcisism patologic, ci dovada unui infantilism cu nuanțe de demență senilă.

De cinci ani încoace, Trump repetă aceeași mantră, ca un disc zgâriat, incapabil să accepte realitatea. În loc să-și trăiască al doilea mandat ca un lider matur, se poartă ca un copil frustrat care strigă în permanență că i s-a furat bicicleta.

Problema nu e doar că își cultivă delirul personal.

Problema e că îl ambalează într-o retorică „mesianică”: se vede pe sine ca marele aducător de pace, singurul care poate „opri războaiele”, singurul care poate „restabili ordinea mondială”. În fapt, este un paradox grotesc: un om incapabil să accepte rezultatul unei competiții democratice se autoproclamă salvatorul democrației planetare.

Această infantilizare permanentă, combinată cu egoul uriaș, face din Trump un copil periculos. Pentru că un copil poate rupe jucăria din simplă curiozitate sau din supărare. Iar în cazul lui Trump, „jucăria” se numește NATO, Ucraina, Orientul Mijlociu, echilibrul global. Lumea întreagă asistă la un spectacol grotesc: un președinte care își pune pe cap coroana de „pacificator” în timp ce dă cu bățul în mușuroiul de viespi.

Nu e doar grotesc, e și tragic.

În locul unui lider lucid, capabil să înțeleagă complexitatea relațiilor internaționale, America are la cârmă un om care trăiește captiv într-o realitate paralelă, unde totul se reduce la o obsesie infantilă: „am câștigat alegerile din 2020”. Și când un copil obsedat de jucăria pierdută ajunge să conducă cea mai puternică țară din lume, spectacolul devine nu doar ridicol, ci potențial apocaliptic.

Problema omenirii: un moșuleț ranchiunos

Dacă e să identificăm adevăratul obstacol al prezentului, surpriza nu vine de la Kremlin, Beijing sau Teheran. Putin era previzibil – un dictator crescut la școala KGB-ului, cu nostalgia imperiului și instinctul criminal de prădător. China joacă de decenii aceeași carte calculată: răbdare, comerț, influență globală. Iranul e prins în veșnicul său rol de piroman regional.

Toate acestea, oricât de periculoase, fac parte din ecuația geopolitică clasică, anticipabilă.

Ceea ce nu era anticipabil, ceea ce tulbură azi balanța lumii, este prezența la vârful celei mai puternice democrații a planetei a unui moșuleț ranchiunos, obsedat de propria glorie și incapabil să vadă dincolo de oglinda narcisismului său.

Donald Trump nu este doar un politician controversat, ci un factor de instabilitate planetară, pentru că se vede pe sine ca buricul Pământului. Și asta în timp ce încurcă, blochează și paralizează procese globale care ar fi trebuit să curgă firesc.

Lumea nu se lovește azi de marile proiecte expansioniste ale Chinei, nici de nebunia mullahilor iranieni, nici măcar de cinismul brutal al Moscovei – ci de capriciile unui bătrânel care nu suportă ideea că nu e cel mai important om din univers.

Fiecare declarație, fiecare decizie, fiecare postare pe rețelele sale nu e gândită pentru binele planetei, ci pentru hrănirea ego-ului său inflamat.

Iar asta transformă ordinea internațională într-un teatru absurd:

aliați obligați să-și refacă strategiile în funcție de mofturile unui septuagenar ranchiunos, negocieri globale blocate pentru că „nu i se dă atenție suficientă”, crize alimentate artificial doar pentru ca el să apară în centrul scenei.

Adevărata problemă a omenirii, în 2025, nu este Rusia care își arată colții – acolo măcar știi cu cine ai de-a face.

Problema este că lumea liberă trebuie să navigheze prin ceață cu un „lider” care confundă interesele colective cu propria imagine din oglindă.

Și când buricul Pământului se dovedește a fi doar o excrescență a istoriei, umflată artificial de like-uri și aplauze, atunci omenirea întreagă plătește nota.