Gata, s-a semnat acordul UE–Mercosur: ceva care sperie populismul și pune România în fața unei oglinzi incomode

Uniunea Europeană tocmai a făcut un lucru rar în ultimii ani: a decis ceva mare. A semnat un acord comercial de anvergură globală cu blocul sud-american Mercosur, într-o lume care se închide, se baricadează și urlă „suveranitate” la fiecare vamă.

Reflexul imediat a fost previzibil: panică, indignare, „ne vindem țara”, „murim de foame”, „Amazonul arde din cauza noastră”, „fermierii europeni sunt sacrificați”. În România, ecoul a venit rapid, amplificat de politicieni care n-au citit acordul, dar au citit bine sondajele.

Problema e că realitatea e mai puțin confortabilă decât propaganda.

De ce avea nevoie UE de Mercosur

Acordul UE–Mercosur nu e despre roșii, pui congelați sau carne de vită ieftină, așa cum încearcă să-l reducă discursul populist. Este, înainte de toate, un acord geopolitic mascat în comerț.

Uniunea Europeană:

• vrea să-și reducă dependența de China pentru materii prime critice;
• vrea piețe alternative într-o lume în care SUA joacă tot mai dur;
• vrea să rămână un actor global, nu un muzeu reglementat.

Brazilia, Argentina și restul Mercosur nu sunt doar ferme uriașe, ci rezervoare strategice de:

• niobiu,
• grafit,
• tantal,
• aluminiu,
  metale fără de care nu există tranziție verde, industrie de apărare sau tehnologie avansată.

Asta nu e ideologie. E matematică economică.

De ce Germania zâmbește și Franța strâmbă din nas

Nu e un secret pentru nimeni: Germania câștigă masiv. Industria auto germană își caută oxigen în afara Chinei și a SUA, iar America Latină e o piață naturală.

Franța, în schimb, are o problemă clasică: agricultura. Un sector puternic politic, hiperprotejat și extrem de vocal. De aici opoziția dură, discursul moral și apelurile la „modelul european”.

Dar să fim onești: Franța nu apără planeta. Apără, aici, subvențiile franceze.

România: mult zgomot pentru un impact direct mic

Aici apare partea cu adevărat interesantă. România nu are schimburi comerciale masive directe cu Mercosur. Nu exportăm volume mari, nu concurăm frontal cu fermele braziliene.

Și totuși, suntem prinși în scandal.

De ce?

Pentru că România e integrată indirect, dar profund, în economia europeană:

• componentele produse la Pitești sau Craiova ajung în mașini germane;
• acele mașini sunt exportate în America Latină;
• fără acces la acele piețe, lanțul se rupe.

Acordul nu ne aduce bani direct mâine, dar ne stabilizează locul în lanțul industrial european. Iar într-o lume instabilă, asta e aur.

Marea manipulare: „industria vs. fermierii”

Discursul „vindem fermierii pentru corporații” sună bine la televizor, dar e intelectual leneș.

Nu e o alegere binară:

• industrie SAU agricultură,
• exporturi SAU sate.

Problema reală e alta:

UE nu știe să compenseze politic și social pierderile sectoriale, iar statele membre preferă să țipe decât să construiască mecanisme de protecție inteligentă.

Fermierii trebuie protejați. Corect.
Dar asta se face prin:

• standarde clare,
• perioade de tranziție,
• fonduri de adaptare,
  nu prin blocarea strategică a UE într-o lume ostilă.

De ce populismul urăște Mercosur

Pentru că acordul:

• e complicat,
• nu se explică în 15 secunde,
• nu are un dușman clar cu steag.

Populismul preferă granițe, dușmani simpli și soluții brute. Mercosur e exact opusul: o decizie gri într-o lume alb-negru.

De aceea vezi același tip de discurs:

• „ne vând”,
• „ne distrug”,
• „ne impun”.

În realitate, UE face ce n-a mai făcut de mult: joacă ofensiv.

Riscul real: politic, nu economic

Aici criticii au totuși un punct valid. Acordul poate:

• alimenta euroscepticismul;
• radicaliza zonele rurale;
• deveni muniție electorală.

Dar vina nu e acordul în sine, ci incapacitatea politicienilor de a-l explica onest. Când lași spațiul gol, îl ocupă urlătorii.

Mercosur nu e salvare, dar nici trădare

UE–Mercosur nu e o poveste cu final fericit garantat. E un pariu strategic. Unul riscant, dar necesar.

Pentru România, acordul nu e o amenințare existențială, ci o probă de maturitate:

• înțelegem lanțurile globale sau rămânem la lozinci?
• jucăm în echipa mare sau ne plângem de pe margine?

Într-o lume care se fragmentează, a refuza deschiderea nu te protejează. Te izolează.

Iar izolarea, istoric vorbind, n-a făcut niciodată bine României.