Generalii trimiși la masa păcii: ultima încercare de a salva negocierile transformate în farsă

Diplomația americană a ajuns, în epoca Trump, într-un punct atât de degradat încât uniforma militară a început să inspire mai multă încredere decât costumul diplomatului. După luni întregi de bâlbe, concesii premature și episoade umilitoare în care emisarii civili ai Washingtonului păreau mai preocupați să nu supere Moscova decât să negocieze în interesul aliaților, Casa Albă schimbă registrul.

În locul avocaților, ginereilor și intermediarilor fără autoritate reală, la masa negocierilor apar generalii.

Este, simultan, o recunoaștere implicită a eșecului și o încercare de resetare.

Pentru că, în negocierile recente cu Rusia și Iranul, diplomația americană nu doar că nu a obținut progrese vizibile, dar a reușit performanța rară de a-și compromite propria credibilitate.

Episoadele în care emisarii americani au adoptat tonuri conciliatoare excesive față de Kremlin, acceptând premise impuse de Moscova sau evitând să conteste agresiunea rusă în termeni clari, au alimentat o percepție periculoasă: aceea că Statele Unite negociază dintr-o poziție defensivă.

În acest context, trimiterea generalilor la negocieri nu este doar o schimbare de personal. Este o schimbare de paradigmă.

Diplomații care au negociat ca niște spectatori

Echipa civilă însărcinată cu negocierile sensibile din ultimul an a produs, în repetate rânduri, situații greu de explicat pentru orice observator familiarizat cu tradiția diplomatică americană.

Emisari precum Steve Witkoff sau Jared Kushner au intrat în negocieri fără infrastructura profesională a corpului diplomatic clasic, fără experiența acumulată în decenii de tratative și, mai grav, fără autoritatea simbolică necesară pentru a transmite forță.

În locul unei diplomații ferme, bine calibrate, au apărut mesaje ambigue, concesii premature și o permanentă impresie de improvizație.

În unele cazuri, surse din interiorul procesului au sugerat că anumite formate de negociere, anumite agende sau chiar anumite canale de comunicare au fost stabilite în condiții care ridică întrebări serioase despre influența indirectă exercitată de Moscova asupra arhitecturii negocierilor.

Nu este prima dată când Rusia încearcă să ”modeleze” terenul negocierilor în favoarea sa. Este, însă, prima dată când reacția americană a părut atât de lipsită de reflexul tradițional de respingere fermă a acestor manevre.

Rezultatul a fost previzibil:

stagnare, pierdere de credibilitate și o impresie generalizată că diplomația americană nu mai operează dintr-o poziție de autoritate.

Uniforma ca instrument diplomatic

În acest vid de credibilitate, Casa Albă a apelat la una dintre puținele instituții care nu și-au pierdut complet prestigiul: armata.

Dan Driscoll, cel mai înalt oficial civil al armatei americane, a fost trimis direct în circuitul negocierilor privind Ucraina. Nu ca observator. Nu ca expert tehnic. Ci ca intermediar real, implicat în discuții directe cu liderii de la Kiev și în contacte indirecte cu partea rusă.

Alături de el, generalul Alexus Grynkewich, comandant al forțelor americane și NATO din Europa, a reluat contactele militare directe cu Rusia — primul canal de acest tip după patru ani de îngheț complet.

În paralel, amiralul Brad Cooper, comandantul CENTCOM, a apărut în negocierile indirecte cu Iranul, în Oman, într-un gest interpretat ca un mesaj deliberat: Statele Unite nu negociază din slăbiciune.

Uniforma, în acest context, nu este un accident estetic. Este un instrument de comunicare.

Pentru că, în diplomație, simbolurile contează la fel de mult ca propozițiile.

Generalii negociază altfel pentru că nu își permit luxul iluziilor

Diplomații pot opera, uneori, într-un spațiu abstract, în care formulările ambigue, promisiunile vagi și concesiile tactice sunt instrumente legitime. Militarii nu au acest lux.

Pentru ei, consecințele deciziilor nu sunt teoretice. Sunt concrete. Sunt măsurabile în teritoriu pierdut, în vieți pierdute, în echilibre strategice pierdute.

Un general care negociază nu negociază pentru imagine. Negociază pentru rezultate care trebuie să reziste testului realității.

Acest lucru produce o diferență fundamentală de abordare.

Diplomatul poate accepta o formulare ambiguă. Militarul caută claritate operațională.

Diplomatul poate amâna o decizie. Militarul știe că amânarea creează vulnerabilitate.

Diplomatul poate accepta o concesie simbolică. Militarul înțelege că simbolurile creează precedente reale.

De aceea, prezența militarilor la masa negocierilor transmite un mesaj diferit, atât aliaților, cât și adversarilor: jocul s-a mutat într-un registru extrem de serios.

Mesajul transmis Moscovei: negocierile nu mai sunt un exercițiu de imagine

Pentru Kremlin, această schimbare este semnificativă.

În negocierile clasice, Rusia a exploatat sistematic slăbiciunile interlocutorilor civili: ambiguitatea, nevoia de consens, presiunea mediatică, vulnerabilitatea politică internă.

Generalii nu funcționează în același registru.

Ei nu negociază pentru cicluri electorale. Negociază pentru echilibre strategice.

Pentru Moscova, dialogul cu un general american nu este același lucru cu dialogul cu un intermediar politic.

Pentru că, în spatele generalului, nu se află doar o administrație. Se află o structură militară reală, capabilă să transforme negocierile în altceva dacă acestea eșuează.

Această realitate schimbă dinamica conversației.

Iranul înțelege perfect limbajul uniformei

Implicarea directă a amiralului Brad Cooper în negocierile cu Iranul transmite un mesaj la fel de clar.

Iranul este o putere care respectă forța. Nu neapărat pentru că o admiră, ci pentru că o înțelege.

În Orientul Mijlociu, diplomația pur civilă este adesea percepută ca un semn de slăbiciune sau indecizie. Prezența unui comandant militar schimbă percepția.

Este un mod de a spune: dialogul este preferabil, dar alternativele există.

Această ambiguitate controlată este una dintre cele mai vechi și eficiente forme de descurajare strategică.

Este aceasta o soluție sau doar o ultimă încercare?

Trimiterea militarilor la negocieri poate fi interpretată în două moduri.

Ca o strategie inteligentă de restabilire a credibilității pierdute.

Sau ca o recunoaștere tacită că diplomația clasică a eșuat.

Probabil că reprezintă ambele direcții.

Dar există un element care nu poate fi ignorat: generalii aduc cu ei o formă de autoritate care nu poate fi simulată.

Autoritatea celor care înțeleg costul real al conflictului.

Autoritatea celor care nu își permit să creadă în iluzii convenabile.

Autoritatea celor care știu că pacea nu este obținută prin formulări elegante, ci prin echilibre reale de putere.

O schimbare care spune mai mult despre slăbiciunea diplomației decât despre forța armatei

Faptul că Statele Unite au ajuns să apeleze la generali pentru a salva credibilitatea negocierilor este, în sine, un semn al degradării mecanismelor diplomatice tradiționale.

Diplomația funcționează cel mai bine atunci când este suficient de puternică pentru a nu avea nevoie de uniformă.

Când uniforma devine necesară, înseamnă că ceva s-a rupt.

Dar, paradoxal, exact această ruptură poate crea o oportunitate.

Pentru că generalii nu negociază pentru a câștiga timp. Negociază pentru a închide conflicte în termeni care pot fi susținuți în realitate.

Și, uneori, tocmai această claritate brutală este singura formă reală de onestitate rămasă într-o lume în care diplomația a devenit, prea des, un teatru al aparențelor.