Giulgiul din Torino: imaginea sfântă care poate să nu fi aparținut vreunei ființe umane reale

Giulgiul din Torino a fascinat, dezbinat și neliniștit lumea creștină (și nu numai) de secole. Timp de aproape 700 de ani, bucata aceea de pânză incoloră, înveșmântată în imaginea abia perceptibilă a unui bărbat cu barbă, a fost pentru unii dovada palpabilă a existenței istorice a lui Iisus, iar pentru alții – o operă de artă extrem de sofisticată ori o farsă ingenioasă a Evului Mediu.

O ipoteză tulburătoare

Acum însă, o nouă analiză digitală, realizată de cercetătorul și designerul brazilian Cícero Moraes, aruncă o lumină complet diferită asupra relicvei: imaginea imprimată pe giulgiu nu aparține unei ființe umane reale. Mai mult decât atât, nu pare să fi fost obținută prin contactul direct cu un corp uman, ci mai degrabă prin presarea unei țesături peste o sculptură în relief jos, urmată de aplicarea unui pigment sau a unui procedeu de brunare.

O relicvă enigmatică, încărcată de semnificații

Documentat pentru prima oară în 1354 în Franța, giulgiul a fost considerat de-a lungul timpului drept pânza funerară în care ar fi fost înfășurat trupul lui Iisus după crucificare. Biserica Catolică nu s-a pronunțat oficial nici în sensul autenticității, nici în sensul negării, preferând o atitudine de neutralitate sfioasă.

Dar reprezentarea imprimată pe țesătură – un bărbat gol, cu părul lung și barbă, rănit în zone ce coincid cu descrierile evanghelice ale patimilor lui Hristos – a fost pentru milioane de oameni un simbol sacru.

Totuși, imaginea nu a fost niciodată explicată în mod satisfăcător: nu este pictată, nu pare să fi fost imprimată prin presiune și, în ciuda tentativelor moderne de analiză, nu conține pigmenți detectabili la suprafață în modul în care ar avea o pictură clasică.

Experimentul lui Moraes: anatomie vs. artă

Cícero Moraes, specialist autodidact în reconstrucție facială și modelare 3D, a aplicat metode digitale de ultimă generație pentru a analiza structura corporală prezentă pe giulgiu. Rezultatul? Contururile sunt „rigide, geometrice, nefirești”. Nu par să provină dintr-un corp uman real, ci dintr-un obiect artistic – o sculptură sau o matriță cu relief redus, care a servit ca bază pentru crearea imaginii.

Moraes a simulat două scenarii:

1. Un cearșaf plasat peste un corp uman 3D – rezultatul fiind o imagine mai lată, cu deformări tipice cauzate de drapajul natural al pânzei peste formele volumetrice ale trupului.
2. Un cearșaf plasat peste un relief jos – adică o suprafață aproape plană, cu forme abia ieșite în relief. Imaginea obținută digital în acest scenariu se potrivește perfect cu proporțiile și claritatea contururilor observate pe giulgiu.

Efectul ”măștii lui Agamemnon”

În analiza sa, Moraes amintește de așa-numitul efect Agamemnon, întâlnit în cazul unor artefacte funerare antice (precum masca celebră din aur a lui Agamemnon): obiectul tridimensional, atunci când este aplatizat sau transferat într-un mediu plan, suferă deformări. Dacă giulgiul ar fi fost înfășurat cu adevărat pe un corp uman, imaginea ar fi trebuit să fie mai lată, cu trăsături deformate și distorsionate.

simularea țesăturii

Or, ceea ce se observă pe giulgiu este o imagine prea uniformă, prea „corectă” anatomic, pentru a fi rezultatul unui contact real cu un cadavru. Mai degrabă, imaginea pare rezultatul unei proceduri tehnice sau artistice bine gândite – un negativ creat deliberat pentru a părea misterios și sfânt.

simularea potrivirii anatomice

Tehnologia dezvăluie arta din spatele tainei

Moraes a folosit software gratuit și open-source pentru simularea contactului dintre țesătură și modele fizice. Rezultatele sale sunt nu doar replicabile, ci și accesibile oricărui cercetător cu abilități în domeniul 3D. În plus, metodologia sa evită capcanele controverselor anterioare legate de datarea cu carbon radioactiv – un subiect care a aruncat comunitatea științifică în polemici fără sfârșit, după ce o analiză din 1988 a indicat că giulgiul ar proveni din Evul Mediu (circa 1260–1390), în timp ce alte cercetări mai recente sugerează o vechime apropiată de secolul I d.Hr.

Moraes, în schimb, nu se ocupă de datare, ci de formă. Iar forma spune o poveste care nu este despre moarte, ci despre manufactură.

Credință, simulacru și fascinație

Rămâne întrebarea: dacă imaginea nu e autentică, cine a creat-o și de ce? Era o farsă elaborată? Un obiect de cult menit să inspire? Un experiment tehnic de vârf pentru Evul Mediu?

Nimeni nu poate răspunde cu certitudine. Dar ceea ce devine clar este că tehnologia modernă – fie ea 3D, AI sau scanare multispectrală – nu vine să distrugă miturile, ci să le redea complexitatea.

Giulgiul din Torino nu este mai puțin fascinant dacă este o operă de artă medievală. Dimpotrivă. Asta înseamnă că într-o lume fără Google și Photoshop, cineva a reușit să creeze una dintre cele mai sofisticate iluzii vizuale ale istoriei.

Între lumină și umbră

Dacă imaginea de pe giulgiu este falsă, ea rămâne totuși o capodoperă. Dacă este autentică, atunci știința se vede obligată să admită că nu înțelege tot.

Dar poate că, tocmai în această incertitudine, se ascunde frumusețea. Poate că giulgiul nu trebuie să fie confirmat, ci contemplat.

Așa cum spunea Cícero Moraes:

„Această lucrare evidențiază potențialul tehnologiilor digitale de a adresa și dezvălui mistere istorice, împletind știința, arta și credința într-o căutare comună și reflexivă de sens.”

Și poate că sensul nu e în pânză. Ci în întrebarea care nu ne lasă în pace.