Greu de înțeles: liderul lumii libere joacă pe mâna agresorului

Există momente în politică în care nu mai ai luxul ambiguității. Nu mai poți spune „hai să vedem și partea cealaltă”, nu mai poți relativiza. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei e unul dintre ele. Știi cine a atacat primul, știi cine ocupă teritorii, știi cine bombardează orașe și școli, știi cine a fost dat afară din G8 după anexarea ilegală a Crimeei, în 2014.

Și tocmai de aceea devine greu de digerat spectacolul actual:

Un președinte american care îl primește pe Putin cu covor roșu la baza militară din Alaska, îl ridică simbolic la nivelul de „partener egal” și forțează obraznic un plan de „pace” în 28 de puncte care cere Ucrainei să cedeze teritorii, să-și taie armata și să renunțe pe viață la NATO, în timp ce Rusia e invitată înapoi în economia globală și, la pachet, în G8.

Într-o lume normală, asta ar fi o glumă proastă. În lumea noastră, e politica oficială americană.

Ce face, de fapt, Trump: „deal“ cu un agresor, pe spinarea unei victime

Planul de pace promovat de administrația Trump e deja public: Ucraina ar trebui să se retragă din teritorii pe care încă le controlează în est, să accepte înghețarea frontului în sud pe linia actuală, să renunțe explicit la aderarea la NATO și să-și limiteze armata la un plafon fix.

În schimb, primește promisiuni de „garanții de securitate” și bani pentru reconstrucție, iar Rusia primește ridicarea graduală a sancțiunilor, reintegrarea în economia mondială și discuția despre revenirea în G8.

Tradus fără ambalaj diplomatic:

• agresorul își păstrează o parte din ce a cucerit;
• victima semnează că renunță pentru totdeauna la dreptul de a-și securiza viitorul prin NATO;
• lumea occidentală se preface că „a rezolvat problema”.

Asta nu e pace, e consfințirea unui rapt.
Asta nu e diplomație, e capitulare ambalată PR-friendly.

Cea mai cinică parte? Trump îi dă lui Zelenski un ultimatum – termen până joi să răspundă la plan – de parcă Ucraina ar fi un angajat întârziat cu raportul, nu o țară sfâșiată de un război pe care nu l-a început.

Rusia ca pariu prost: o „mare putere” cu picioare de gaz și cărbune

Ceea ce derutează și mai mult este încăpățânarea cu care Trump pare să creadă că Rusia merită scoasă din colțul în care a fost împinsă tocmai de agresiunea ei.

Realitatea rece arată așa:

• Rusia este, economic, o benzinărie cu arsenal nuclear. PIB-ul ei e comparabil cu al unei țări vest-europene mari, iar dependența de exporturile de energie și materii prime a fost exploatată ani de zile, până când sancțiunile au început să taie serios din venituri.
• În plan tehnologic și industrial, Rusia nu stă lângă SUA și UE, ci în spatele Chinei, vânzând petrol și gaz la discount ca să-și mențină bugetul pe linia de plutire.
• Contractele de armament, cooperarea energetică și proiectele comune cu Beijingul arată clar cine e juniorul în relația asta: Moscova.

Să pariezi pe Rusia ca pe un mare aliat strategic e ca și cum ți-ai construi viitorul business pe o firmă aflată deja în insolvență, cu jumătate din conturi blocate.

În plus, Rusia a fost scoasă din G8 după anexarea Crimeei tocmai pentru că a încălcat regulile minime ale ordinii internaționale. Nu a fost un moft, a fost consecința unei agresiuni clare.

A o readuce „printre cei mari” fără ca ea să fi făcut un pas real înapoi – retragere, reparații, asumare – nu înseamnă pragmatism.

Înseamnă recompensă pentru violență.

Fantasma „Rusia împotriva Chinei”: un film prost, cu final previzibil

Una dintre explicațiile vehiculate pentru insistența lui Trump ar fi următoarea:
„Vrea să smulgă Rusia din brațele Chinei și să construiască un bloc strategic SUA–Rusia împotriva Beijingului.”

Sună sofisticat, geopolitic, aproape de manual. Problema e că nu se pupă cu realitatea.

1. Rusia e deja economic dependentă de China: vinde resurse energetice la preț redus, cumpără tehnologie, importă bunuri de consum. Beijingul e principalul colac de salvare după sancțiunile occidentale.
2. Geografia e nemiloasă: Rusia are graniță directă cu China și știe perfect că, într-un conflict deschis, nu ar rezista singură. Moscova joacă la masa mare doar pentru că are arsenal nuclear, nu pentru că mai are musculatură economică.
3. Chiar dacă, prin absurd, Rusia ar încerca o pivotare bruscă spre Washington, prețul ar fi enorm: să-și accepte statutul de junior și să renunțe la ambiția de „pol de putere” independent. Tot ce face Putin de douăzeci de ani e exact inversul: reconstruiește, în mintea lui, o Rusie imperială, nu o anexă americană.

Pe scurt: Rusia nu va fi niciodată „aliatul american împotriva Chinei”. Cel mult, va încerca să profite de rivalitatea asta, storcând concesii de la ambele părți. Să îți croiești politica externă pe o asemenea iluzie e o formă de naivitate periculoasă.

Umilirea Ucrainei: de la victimă la „problemă de PR”

Ucraina a făcut, în ultimii trei ani, exact ce i s-a cerut:

• s-a aliniat politic și militar cu Occidentul;
• a primit și a respectat condiții dure pentru ajutor;
• a acceptat să fie câmp de luptă nu doar pentru ea însăși, ci pentru ideea de ordine internațională bazată pe reguli.

Rezultatul?

La summitul Trump–Putin de la Alaska, nu a fost invitată. Doi lideri discută viitorul unei țări fără ca acea țară să fie la masă. Iar acum, Washingtonul îi trimite Kievului un plan gata scris, cu termen-limită de acceptare, ca unui debitor întârziat.

Mesajul transmis Ucrainei este devastator:
„Poți să mori pentru valorile noastre, dar nu înseamnă că te întrebăm ce vrei, atunci când negociem cu agresorul tău.”

Asta nu e doar umilire diplomatică. E un semnal pentru toate statele care încă mai cred că alianța cu SUA vine la pachet cu ceva mai mult decât livrări de armament: vine sau nu cu respect?

Umilirea Europei: aliat bogat, tratat ca spectatori

A doua victimă colaterală a jocului lui Trump este Europa.

Uniunea Europeană este, ca PIB, aproape de nivelul Statelor Unite. E cel mai mare client pentru energia rusă de dinainte de război și principalul furnizor de ajutor civil și militar pentru Ucraina, dacă pui cap la cap toate statele membre.

Și totuși, în logica actuală:

• summitul de la Alaska a fost negociat peste capul europenilor;
• planul de pace în 28 de puncte a fost elaborat în principal la Washington, cu consultări fragmentare;
• Europa e pusă în fața faptului împlinit: ori susține „viziunea americană”, ori riscă să fie acuzată că „nu vrea pace”.

Așa arată umilirea aliatului tradițional: nu prin insulte directe, ci prin excludere din decizie. Europa devine fundal, nu partener. Iar mesajul pentru opinia publică europeană e clar:

„Plătiți facturile, găzduiți refugiații, refaceți lanțurile economice după sancțiuni – dar deciziile mari le luăm noi, cu Putin, la Anchorage.”

Red carpet în Alaska: imaginea care a prăbușit credibilitatea Americii

Poza emblematică a summitului Trump–Putin din Alaska e simplă: un covor roșu la o bază militară americană, doi lideri care își zâmbesc cordial, se bat prietenește pe umăr și invită camerele de televiziune să surprindă „momentul istoric”.

Diferența este că unul dintre cei doi este șeful unui stat care:

• ocupă teritorii vecine recunoscute internațional;
• e acuzat de crime de război;
• a fost exclus din G8 pentru anexarea ilegală a Crimeei;
• subminează sistematic democrațiile occidentale prin propagandă, atacuri cibernetice și finanțarea extremiștilor.

Când îl plimbi pe Putin pe covor roșu într-o bază militară americană, mesajul nu e pentru el – el știe deja că a câștigat simbolic.

Mesajul e pentru restul lumii:

• pentru Ucraina: „nu ești chiar atât de importantă încât să stricăm relația cu agresorul tău din cauza ta”;
• pentru Europa: „da, știm că v-ați sacrificat economic cu sancțiunile, dar uite-l pe Putin la noi acasă, la pază americană”;
• pentru cetățeanul american: „uite, noi suntem băieții mari, ne înțelegem între noi, nu te complica cu cine a început războiul și de ce”.

SUA ca garant al democrației: imaginea care se crapă

America a fost, cu toate derapajele ei, simbolul: locul în care democrația liberală, drepturile omului, libertatea presei și economia de piață se amestecă într-un model pe care restul lumii l-a privit fie cu admirație, fie cu invidie, dar foarte rar cu dispreț.

În momentul în care același lider american:

• îl onorează cu vizite și ceremonii pe președintele unei țări agresoare;
• pune presiune pe o democrație atacată să renunțe la teritorii și la dreptul ei de a alege alianțele;
• își tratează aliații europeni ca pe niște supuși;

atunci imaginea de „garant al democrației” se fisurează.

Nu înseamnă că SUA își pierd peste noapte rolul. Dar apare o crăpătură de credibilitate: dacă azi e Ucraina, mâine cine? Dacă azi e Europa lăsată în anticameră, mâine ce altă regiune devine monedă de schimb într-un „deal istoric” care dă bine la televizor?

Ce ar însemna, de fapt, „umilirea Rusiei”

Spun, cu tot nervul, că Rusia e o țară care trebuie umilită grav ca să priceapă că nu există ordine mondială bazată pe forță.

Sunt absolut convins că, pentru derbedeii gen Putin, asta e singura soluție adevărată.

Important e să precizăm: nu vorbim despre umilire fizică, despre răzbunare cu aceeași monedă, despre replicarea violenței. Asta ar transforma lumea într-un război permanent al tuturor împotriva tuturor.

Umilirea de care ar avea nevoie Rusia este de alt tip:

• judiciară – tribunale internaționale, mandate de arestare, cazuri documentate de crime de război;
• politică – excludere din cluburile politice ale democrațiilor până când își schimbă radical comportamentul;
• economică – menținerea sancțiunilor, limitarea accesului la tehnologie, descurajarea investițiilor care legitimează regimul;
• simbolică – refuzul de a-l trata pe Putin ca pe un „egal respectabil” la covor roșu și dineuri oficiale.

Doar așa poate învăța un regim agresiv că nu câștigă respect prin rachete, ci prin respectarea regulilor.

Orice altceva – inclusiv planul în care i se ridică sancțiunile și e invitat înapoi în G8 – îi transmite exact mesajul invers:

„Dacă ești suficient de brutal și ai răbdare, lumea va obosi și va veni să negocieze la tine acasă.”

Ce rămâne de făcut: între cinismul lui Trump și memoria lumii libere

Nu știm exact „ce e în capul lui Trump”:

• poate e convingerea sinceră că doar liderii „tari de tot” se înțeleg între ei, peste capul „mărunților”;
• poate e dorința obsesivă de a avea „deal-ul vieții” de pus în vitrina electorală;
• poate e pur și simplu fascinația pentru lideri autoritari, combinată cu un dispreț periculos față de instituții și alianțe.

Ce știm, însă, este că acțiunile lui au consecințe:

• pentru Ucraina, care riscă să fie împinsă spre o „pace” rușinoasă;
• pentru Europa, care e pusă în rolul de plătitor obedient;
• pentru SUA, care își erodează singură credibilitatea de lider al lumii libere.

În fața unui astfel de joc, singurul antidot este refuzul de a normaliza acest pârț care este Rusia lui Putin.

Să spui clar:

• că un plan de pace în care agresorul câștigă teritorii nu e pace, ci recompensă;
• că un summit cu covor roșu pentru Putin, fără Ucraina la masă, nu e „diplomație curajoasă”, ci spectacol ieftin;
• că readucerea Rusiei în G8, fără o schimbare de fond, nu e „vizionarism”, ci un semn că ne-am (re)obișnuit cu abuzul.

Dacă lumea liberă acceptă acest nou standard, atunci nu doar Ucraina va fi trădată. Vor fi trădate toate promisiunile făcute de America după 1945: că există o ordine, că există reguli, că există o linie peste care nu treci fără consecințe.

Iar atunci nu Trump îl „salvează” pe Putin.

Atunci Putin își vede visul cu ochii: o lume în care nimeni nu mai crede cu adevărat în propriile valori, dar toți se prefac foarte convingător la televizor.