Guvernarea constipată și opoziția „la mișto” – despre nesfârșitul război politic românesc

România trăiește într-o stare politică paradoxală, care durează de atât de mult timp încât a devenit normă. Guvernul spune că reformează statul, opoziția spune că guvernul distruge statul, iar statul însuși continuă să funcționeze aproape exact ca înainte. Nimic nu cade, nimic nu explodează, nimic nu se schimbă cu adevărat.

Este o stagnare agitată, o mișcare fără deplasare, un fel de alergare pe bandă în care toată lumea transpiră, dar nimeni nu ajunge nicăieri.

În acest decor obosit, declarațiile recente ale premierului Ilie Bolojan vin cu promisiunea unei direcții ferme, a unei discipline bugetare și a unei restructurări reale. Pe hârtie, lucrurile arată promițător: deficitul bugetar pare să fi fost încetinit, discursul oficial invocă responsabilitatea fiscală, iar mesajul public este unul de control și luciditate. Dar dincolo de discurs, realitatea administrativă rămâne în mare parte intactă. România nu este blocată din lipsă de idei. Este blocată din lipsă de voință colectivă.

Reforma anunțată și reforma amânată

Guvernarea actuală funcționează într-un echilibru fragil între ceea ce spune și ceea ce face. Pe de o parte, există o presiune reală, internă și externă, pentru reducerea deficitului și pentru restructurarea aparatului bugetar. Pe de altă parte, fiecare încercare de reformă se lovește de o rezistență difuză, dar extrem de eficientă.

Această rezistență nu este organizată ca o opoziție clasică.

Nu există o conspirație vizibilă. Există, în schimb, un mecanism de frânare generalizat, care funcționează prin amânare, reinterpretare, diluare și blocaj procedural.

Reforma nu este respinsă frontal. Este absorbită și neutralizată.

Aceasta este metoda preferată a sistemului românesc: nu spune niciodată „nu”, dar transformă fiecare „da” într-un proces fără final.

Deficitul scade, dar statul rămâne la fel

Există semne că deficitul bugetar a fost stabilizat. Ajustările fiscale, limitarea unor cheltuieli și o anumită disciplină impusă de context au început să producă efecte. Dar această stabilizare este, în esență, una contabilă, nu structurală.

Statul român nu a devenit mai suplu. Nu a devenit mai eficient. Nu a devenit mai inteligent administrativ.

A devenit doar mai grijuliu. Temporar.

Este o diferență fundamentală.

Un stat care reduce deficitul prin reformă devine mai puternic. Un stat care reduce deficitul prin improvizație devine doar mai prudent pentru o perioadă scurtă.

Iar România pare să funcționeze, încă o dată, în această logică a supraviețuirii de moment.

Primarii, baronii și rezistența vocală

Orice reformă reală ar trebui să înceapă acolo unde statul este cel mai concret: la nivel local.

Acolo unde primarii controlează bugete, angajări, contracte și influență.

Și tocmai acolo apare rezistența cea mai consistentă.

Primarii se opun reformei în mod deschis. Și o fac, evident, ”în numele poporului”. Dar e destul de clar că Bolojan e rău fiindcă le cere să-i dea afară pe vărul Cornel și cumnatul Viorel.

Fiecare măsură este adaptată la realitatea locală, fiecare regulă este „ajustată”, fiecare limitare este transformată într-o excepție justificată.

În teorie, reforma există.

În practică, ea este metabolizată de sistem și transformată într-o variantă inofensivă.

Acesta este motivul pentru care statul român nu se schimbă niciodată radical. Pentru că fiecare componentă a lui are capacitatea de a absorbi schimbarea și de a o transforma într-o formă familiară.

Opoziția care nu vrea să câștige

Poate cel mai straniu element al peisajului politic românesc este comportamentul opoziției.

În mod normal, opoziția există pentru a prelua puterea. În România, opoziția există mai ales pentru a comenta puterea. Și, cel puțin în acest moment, o ”comentează” infantil.

Avem o opoziție vocală, dar rareori credibilă ca alternativă administrativă.

Critica este permanentă, dar proiectul este vag. Indignarea este constantă, dar soluțiile sunt rare.

Aceasta creează o situație paradoxală: guvernul nu este suficient de puternic pentru a reforma radical statul, dar opoziția nu este suficient de pregătită pentru a-l înlocui.

Rezultatul este o stare de echilibru negativ, în care nimeni nu pierde complet și nimeni nu câștigă decisiv.

Războiul politic ca mod de existență

În România, conflictul politic nu mai este un mijloc. A devenit un scop în sine.

Nu mai este o confruntare pentru putere, ci o stare permanentă de funcționare.

Guvernul acuză opoziția de sabotaj. Opoziția acuză guvernul de incompetență. Ambele tabere folosesc aceleași instrumente retorice, aceleași reflexe defensive, aceleași mecanisme de evitare a responsabilității totale.

Acest război continuu produce o iluzie de dinamism.

Pare că lucrurile se întâmplă.

În realitate, lucrurile doar se repetă.

Statul care se teme de propria reformă

Poate cel mai profund adevăr despre România politică este acesta: statul român se teme de propria reformă.

Pentru că reforma reală nu înseamnă doar eficiență. Înseamnă pierdere de control pentru anumite grupuri, redistribuire de influență și sfârșitul unor echilibre informale care au funcționat ani la rând.

Reforma nu este periculoasă pentru cetățeni.

Este periculoasă pentru sistem.

Acesta este motivul pentru care fiecare reformă este anunțată cu solemnitate și implementată cu prudență excesivă.

Nu pentru că ar fi imposibilă.

Ci pentru că ar fi destabilizatoare pentru ordinea existentă.

Piesele concrete care țin în picioare afirmațiile noastre

1) „Deficitul s-a mai ameliorat” e real – dar e un semnal contabil, nu dovada Reformei

Cifra-cheie care explică de ce guvernul poate poza în „responsabil” fără să fi tăiat încă în carne vie:

• România a încheiat 2025 cu deficit 7,65% din PIB (146,03 mld lei), sub 2024 (8,67%).

Asta susține exact ce zicem noi: ai o îmbunătățire, dar ea nu implică automat „stat reformat”. E perfect posibil să obții o corecție de deficit prin mix de venituri / amânări / control punctual, în timp ce aparatul rămâne aproape la fel.

2) Guvernul recunoaște implicit că Reforma e „la viitor”: termenele arată că abia se pregătește terenul

Un argument dur, fiindcă vine din interiorul puterii:

• Ministrul Dezvoltării a pus explicit termenul pentru reduceri de cheltuieli în administrația locală: 1 iunie 2026.
• În 2026, administrațiile locale ar avea opțiunea „-10% cheltuieli sau reducere personal”; iar din 2027 „nu există decât varianta reducerii numărului de posturi”.

Dacă Reforma „ar fi început”, nu ai vorbi despre „termen rezonabil”, „din 2027”, „în 2026 pot alege”. Asta e limbaj de pre-reformă, nu de reformă în execuție.

3) „Guvernarea constipată” se vede în cum împinge măsurile: pe model de șoc procedural, nu de construcție politică

Când ajungi să iei în calcul să treci pachete mari prin asumarea răspunderii, e semn clar că majoritatea preferă să fenteze uzura negocierii:

• Guvernul discută promovarea pachetului de reformă în administrație și majorarea impozitelor locale înainte de bugetul pe 2026, luând în calcul asumarea răspunderii.

Asta susține diagnosticul nostru: puterea nu are „flux” reformist, are încordare – împinge decizii cu risc prin instrumente dure, ca să nu moară în comisii și în războiul intern.

4) „Războiul politic fără sens” se vede în conflictul central: bani vs. responsabilitate, nu ideologie

Miezul momentului e foarte concret: cine plătește și cine taie. Nu „valori”, nu „principii”, ci distribuția durerii:

• Bolojan argumentează că majorarea impozitelor locale e necesară pentru finanțarea administrațiilor locale și pentru angajamentele din PNRR, subliniind că taxele pe proprietate sunt sub media europeană.

Aici e rădăcina: guvernul împinge costul spre local/ cetățean, iar localul reacționează – nu pentru că e „anti-european”, ci pentru că pierde libertatea de manevră și banii.

5) „Primarii șmecheri” nu sunt o insultă; sunt o structură de putere care știe să blocheze elegant

Dovada concretă că „la firul ierbii” se încing lucrurile: reforma locală produce deja reacție organizată.

• Angajații din primării anunță grevă de avertisment pe 10 februarie 2026, cu protest pe fondul reformei și al reducerii fondurilor/alocărilor.

Asta nu e detaliu pitoresc – e semnal că Reforma lovește exact unde doare: în organigrame, salarizare, bani locali. Când primăriile intră în grevă (chiar și simbolic), guvernul vede dintr-o dată „pietrele de pe drum”.

6) „Reforma n-a început” se traduce simplu: guvernul promite reducere, dar produce și calmantul psihologic

Un alt detaliu care confirmă că suntem încă în faza de pregătire/îndulcire:

• Cseke Attila spune că „un sfert dintre UAT-uri nu vor trebui să concedieze niciun angajat”, iar în alte locuri reorganizările pot începe prin reducerea posturilor vacante.

Asta e politică de amortizare: înainte să tai, explici că „nu e chiar așa”, că „se pot evita concedieri”. Sună bine, dar confirmă că Reforma e încă în faza în care se negociază durerea.

7) „Opoziția la mișto” e întreținută de o realitate cinică: puterea are subiecte impopulare, opoziția are doar megafonul

Un element foarte concret (și deloc romantic): când guvernul discută creșteri de taxe locale și tăieri/10% reducere, opoziția are stimulentul perfect să facă show, fără plan executabil. În practică, orice alternativă realistă ar trebui să spună:

• de unde taie,
• pe cine supără,
• ce taxe mărește sau ce cheltuieli îngheață.

Exact asta evită opoziția de regulă, fiindcă „planul” e mai costisitor decât „înjurătura”.

8) Concluzia-ancoră, cu rădăcina mecanică: România e blocată de veto-uri locale + cost electoral, nu de lipsa de diagnostic

Datele de mai sus împing aceeași idee, din mai multe unghiuri:

• deficitul poate fi cosmetizat înainte ca statul să fie reformat,
• reformele mari sunt împinse cu termene și instrumente dure (asumare),
• localul reacționează organizat (grevă),
• guvernul încearcă să „îndulcească” povestea (fără concedieri peste tot),
• opoziția profită de poveste fără să pună pe masă alternativa dureroasă.

România suspendată între două realități

România nu este nici un stat eșuat, nici un stat reformat.

Este un stat suspendat.

Are instituții funcționale, dar ineficiente. Are lideri lucizi, dar limitați de context. Are probleme reale, dar și capacitatea de a le rezolva.

Ceea ce lipsește nu este inteligența administrativă.

Este curajul colectiv de a suporta consecințele schimbării.

Stagnarea ca formă de stabilitate

Poate cel mai tulburător aspect al situației actuale este că această stagnare produce, paradoxal, stabilitate.

România nu se prăbușește. Dar nici nu accelerează decisiv.

Este o stabilitate obținută prin evitarea permanentă a momentelor decisive.

Guvernarea continuă. Opoziția continuă. Conflictul continuă.

Și statul, undeva între ele, continuă să existe în forma lui familiară, rezistentă la entuziasm, rezistentă la reformă, rezistentă la propriul viitor.

Nu pentru că nu ar putea deveni altceva.

Ci pentru că, până acum, nimeni nu a fost dispus să plătească prețul transformării reale.