Guvernul amână concedierile din primării: Bolojan… pe bune? Asta era Reforma?

Vineri seară, guvernul condus de Ilie Bolojan a adoptat al doilea pachet de măsuri de reformă, un set de proiecte care ar trebui să rescrie conturul administrației românești. Cinci dintre ele au trecut fără mari emoții, dar al șaselea – poate cel mai sensibil, cel legat de concedierile din primării – a fost retras în ultimul moment de pe ordinea de zi. Oficial, urmează discuții suplimentare în coaliție. Neoficial, amânarea ridică multe întrebări despre voința politică, presiuni locale și rezistența sistemului birocratic.

Reforma tăierilor: cifre și realități

Proiectul retras nu era un simplu act normativ, ci o adevărată bombă socială. Propunea reducerea cu 25% a personalului din primării, adică o creștere a pragului față de varianta anterioară, care prevedea doar 20%. Vorbim de zeci de mii de posturi – estimările variază între 30.000 și 40.000 – care ar fi trebuit să dispară din administrația locală.

Argumentul guvernului este clar:

România nu mai poate susține un aparat administrativ supradimensionat, unde multe posturi sunt inventate pentru clientela politică. În același timp, tăierile sunt menite să reducă presiunea pe buget, într-un context în care deficitul public se adâncește.

Dar realitatea din teren e alta: primarii au înțeles măsura ca pe o amenințare directă la propria putere. Mulți dintre ei și-au construit influența locală tocmai pe organigrame umflate, unde fiecare post înseamnă un vot fidel.

Politica amână, sistemul respiră

Decizia de a scoate proiectul de pe ordinea de zi nu este doar un gest tehnic. Ea spune multe despre echilibrul fragil dintre voința declarată a premierului și rezistența clasei politice.

• Ilie Bolojan a fost clar în ultimele luni: „Nu e o problemă pentru mine că voi ieși prost la imagine, important e să facem ce trebuie pentru România”. Mesaj de forță, dar unul care acum se lovește de frica propriilor colegi de partid și parteneri de coaliție.
• Coaliția se teme de un val de nemulțumiri la nivel local, acolo unde primarii fac și desfac campaniile. A lovi în aparatul din primării înainte de alegerile locale din 2028 e ca și cum ai juca ruleta rusească cu toate gloanțele încărcate.
• Angajații din administrație trăiesc între panică și speranță: azi li se spune că vor fi dați afară, mâine că nu, poimâine că „mai vedem după discuțiile politice”.

Un joc cu miză dublă

Decizia de amânare poate fi privită în două chei:

1. Strategic – Guvernul joacă la timp, lăsând negocierile interne să limpezească lucrurile. Poate că proiectul va fi cosmetizat, poate va fi fragmentat, poate va fi reintrodus în altă formă.
2. Politic – Este o retragere pe linia imaginii. Oprirea bruscă sugerează teamă de reacții publice și de pierderea sprijinului primarilor.

Cert e că măsura scoasă din sertar și apoi retrasă arată că administrația locală e un teren minat pe care guvernul calcă cu teamă, în ciuda discursurilor ferme despre „reforme dureroase, dar necesare”.

Cetățeanul prins între cifre și lozinci

Pentru oamenii obișnuiți, problema e simplă: vor mai exista funcționari suficienți să le elibereze documente, să le rezolve cereri, să mențină serviciile locale? Sau dimpotrivă, concedierile ar putea chiar să eficientizeze aparatul, eliminând sinecurile și lăsând doar oamenii competenți?

Nimeni nu oferă acum un răspuns limpede. Singura certitudine este că încrederea publicului în reforma statului rămâne la cote minime, tocmai pentru că aceste măsuri apar, dispar și reapar în funcție de calcule politice.

Reforma care se împotmolește la primării

Guvernul a trecut azi cinci pachete de măsuri, dar a eșuat să ducă la capăt cel mai simbolic – tăierea posturilor din primării. Mesajul e dublu: pe de o parte, există voință de reformă; pe de altă parte, există frică de sistemul politic care încă respiră prin organigramele locale.

Reforma administrativă nu e doar un exercițiu de contabilitate. Este un test al curajului politic. Și dacă puterea nu are curaj să lovească în propriile rețele de interese locale, atunci întrebarea devine inevitabilă: vom mai vedea vreodată o reformă reală a statului român sau ne vom învârti la nesfârșit în cercul amânărilor strategice?

Ce urmează cu proiectul concedierilor: scenarii posibile

1. Varianta „soft” – cosmetizare și amânare

Cel mai probabil scenariu este că guvernul va dilua măsura: din 25% concedieri în primării se va ajunge la o cifră simbolică (10-15%), aplicată etapizat. Astfel, executivul va putea spune că „a făcut reformă”, dar fără să rupă rețeaua de influență a primarilor. Este varianta preferată de coaliție, pentru că păstrează aparatul local intact pe termen scurt, până trec hopurile electorale.

2. Varianta „tare” – asumare până la capăt

Dacă Ilie Bolojan insistă pe linia dură, proiectul ar putea fi reintrodus în forma actuală, cu tăieri masive. Asta ar însemna un conflict deschis cu o parte din primari și, inevitabil, pierderi de capital politic pentru partidele de la guvernare. Este varianta curajoasă, dar extrem de riscantă: nimeni nu știe cum va arăta terenul electoral după ce sute de primării își pierd oamenii și devin ostile guvernului.

3. Varianta „hârtie” – reforma doar pe PowerPoint

Nu ar fi pentru prima dată când un guvern românesc aprobă o „mare reformă” care rămâne doar în Monitorul Oficial, fără aplicare reală. Legea trece, presa scrie, lumea aplaudă, dar în teritoriu nu se schimbă nimic. Posturile „reduse” se transformă în alte posturi, concedierile devin mutări de birou, iar sinecurile rămân la locul lor. Este varianta cinică, dar perfect plauzibilă, pentru că România a mai văzut acest film.

4. Varianta „tranzacție” – troc politic cu primarii

Un alt scenariu este ca guvernul să folosească amenințarea cu concedierile ca monedă de schimb. „Susțineți partidul, altfel tăiem posturi.” În loc să fie o măsură de eficientizare, reforma devine pârghie de control politic. Primarii se aliniază, își negociază influența, iar proiectul e modificat astfel încât să lovească doar în cei „neascultători”.

Până când ne mai prefacem?

Adevărul crud este că România se tot preface că face reformă de 30 de ani. Ne prefacem că tăiem cheltuielile, dar inventăm alte scheme. Ne prefacem că reducem administrația, dar schimbăm doar denumirile. Ne prefacem că eliminăm sinecurile, dar apar altele la loc.

„Pachetul 2” nu e prima încercare și, în lipsă de curaj real, riscă să fie doar o nouă piesă în teatrul reformelor ratate. Până când? Până când oamenii vor înțelege că statul acesta, supradimensionat și ineficient, nu există pentru cetățeni, ci pentru a hrăni rețelele de partid.

Comentarii despre „reforma” care se tot amână

1. Nu e despre oameni, e despre rețele.
   Guvernul nu se teme că rămân cetățenii fără ghișeu sau că administrațiile locale se blochează. Se teme că lovește în propriile structuri de partid, adică în armata de funcționari loiali care asigură controlul politic în teritoriu.
2. E o bătălie pierdută dinainte.
   De fiecare dată când se vorbește despre „reforma statului”, toți politicienii își freacă mâinile pe la București și dau din cap aprobator, dar în teritoriu rețelele trag frâna de mână. Și mereu câștigă. Sistemul local e o hidra care știe să supraviețuiască indiferent ce guvern vine.
3. Matematica e cinică.
   Reducerea de 25% ar fi însemnat, realist, între 30 și 40 de mii de posturi tăiate. Adică 30–40 de mii de oameni scoși din rețele clientelare, cu tot cu familiile lor. Într-o țară unde un primar decide liniștit alegerile pentru un partid, cine are curaj să își taie singur craca?
4. Reforma pe hârtie e o tradiție românească.
   Știm rețeta: proiecte anunțate cu tam-tam, declarații eroice, apoi amânări, modificări, „analize suplimentare”. În final, totul se diluează până când devine inofensiv. România e maestră la reforme care se sting în comisii.
5. Bolojan contra baronilor.
   Ilie Bolojan are reputația de primar eficient, obișnuit să taie în carne vie. Dar acum e prizonierul unui sistem național unde baronii locali fac jocurile. Din Oradea a putut să dea afară sute de oameni. Din Guvern, dacă taie în carne vie, riscă să-și piardă sprijinul politic.
6. Cetățenii asistă la o farsă.
   Oamenii aud despre „pachetul doi de reforme”, dar tot ce percep este că se discută, se negociază, se amână. Concret, nu se schimbă nimic în relația lor cu statul. Tot cozi, tot ghișee, tot hârtii inutile. Diferența e că acum aud că se vor face „tăieri”, dar nu le văd niciodată aplicate.
7. Marea întrebare rămâne: cine mai are curaj?
   România nu suferă de lipsă de planuri, ci de lipsă de voință. Și asta pentru că „reforma statului” lovește fix în cei care îl țin în viață: partidele, baronii, rețelele. Cine va fi dispus să-și sacrifice puterea pentru eficiență? Răspunsul e simplu: nimeni, deocamdată.

E un circ imens, pentru că nu mai e vorba doar de administrație, ci de o cultură politică a prefăcutului. Și atâta timp cât România se mulțumește cu acest teatru, statul va rămâne o carcasă greoaie, pusă pe spatele cetățeanului, dar întreținută cu grijă de partide.

Reforma nu se mimează. Se face. Sau nu există.

România a ajuns la punctul în care nu-și mai permite teatrul ieftin al „reformelor cosmetizate”. Nu mai e timp pentru „hai să tăiem 25%, dar de fapt doar 10%, și poate doar pe hârtie”. Nu mai e loc pentru scheme de PR prin care să liniștim vocile care strigă după schimbare.

O reformă mimată nu este o soluție, ci o crimă pe termen lung:

• Îi lasă pe cetățeni fără speranță. Pentru că oamenii simt imediat când sunt trași pe sfoară. Și atunci, orice nou proiect devine necredibil.
• Îi face pe politicieni mai puternici. Pentru că își păstrează rețelele și continuă să paraziteze statul sub pretextul „eficienței”.
• Îngroapă ideea de stat modern. Când spui „reformă” și livrezi doar amânări, transformi cuvântul într-o glumă amară.

Reforma adevărată e dureroasă, pentru că lovește direct în jegoșii hrăpăreți care s-au obișnuit să trăiască din posturi inventate și contracte de partid. Orice altceva e teatru, iar teatrul acesta costă: bani publici risipiți, timp pierdut, vieți irosite.

Guvernul Bolojan, sau oricare alt guvern, trebuie să înțeleagă: ori tai rădăcinile, ori nu mai vorbi despre reformă. Nu e loc de jumătăți de măsură.

România nu are nevoie de o reformă „pentru liniștirea gurilor flămânde”. România are nevoie de demolarea sistemului care a transformat administrația într-un sac fără fund, plin de pile, amante și verișori.

Și dacă asta nu se întâmplă acum, atunci întrebarea rămâne simplă și dureroasă: când? Sau, mai bine zis, cine?

Reforma nu e un spectacol de mimă

România trebuie să aleagă: ori face reformă reală, ori încetează să mai joace piesa obosită a „reformelor” pentru presă și Bruxelles. Nu există jumătăți de adevăr aici. Dacă doar cosmetizezi, nu reformezi. Dacă doar amâni, nu reformezi. Dacă doar te prefaci, ești complice la perpetuarea jafului.

Adevărata reformă nu înseamnă să închizi gura celor care strigă, ci să le tai resursele celor care fură. Înseamnă să rupi lanțurile baronilor locali, să dezumfli organigramele inventate, să închizi robinetul sinecurilor. Este dureros, dar orice altceva este doar o nouă minciună.

Și aici e fraza finală, tăioasă:
Adevărata reformă începe abia atunci când încetăm să ne mai mințim.

Și asta, prieteni dragi, nu pare să înceapă.