Harta lumii: ce teritorii ar mai fi de cumpărat (și ce ne-am lua noi, românii, dacă tot e reducere)

După ce te apucă pofta de cumpărat teritorii, nu te mai oprești la prima insulă. E ca la supermarket: ai venit după pâine, pleci cu două sacoșe, o trotinetă electrică și o tigaie cu aer cald. Așa și cu Donald Trump. A început cu Groenlanda, dar e greu de crezut că un asemenea apetit geopolitic s-ar opri la o singură bucată de gheață.

Întrebarea firească nu mai e dacă, ci ce urmează.

Nivelul 1: ce-ar mai putea cumpăra Trump, realist vorbind

Canada (parțial, să nu fie lăcomie)

Nu toată, Doamne ferește. Doar niște bucăți strategice: un pic de Arctica, niște resurse, o coastă bună. Preț estimativ? Lejer peste 1.000 de miliarde de dolari, dar cu discount de vecinătate și pachet „friendly NATO”. Tentant? Enorm. Realist? Nu prea. Dar nici Groenlanda nu părea.

Panama (pentru nostalgici)

Canalul e deja istorie americană, dar de ce să te oprești aici? O re-achiziție simbolică ar costa, probabil, 100–150 de miliarde. Mărunțiș pentru cine se joacă cu bugete militare cât PIB-ul unor continente.

Islanda

Mică, strategică, frumoasă, cu vulcani – tot ce-i place unui lider care vrea să lase urme pe hartă. Prețul? 200–300 de miliarde, dacă te apuci serios de negocieri și promiți protecție eternă.

Nivelul 2: fantezia absolută – ce-ar mai putea visa Trump noaptea

Monaco

Nu strategic, dar glam. Un fel de jucărie geopolitică. Cât costă? Puțin peste 10 miliarde, adică un bacșiș la scara obsesiei lui Trump. Problema: prea mic, prea european, prea… alt stil.

Malta

Aici deja începe să miroasă a istorie și Mediterană. Prețul ar fi pe la 50–70 de miliarde, dar complicațiile diplomatice sunt mai mari decât valoarea terenului.

Dar România? Nu l-ar tenta pe Trump?

Acum vine partea frumoasă.

Teoretic, România ar fi un chilipir. Mult teritoriu, poziție strategică, Marea Neagră, resurse, oameni adaptabili. Practic, însă, România nu e de vânzare. Nici pe bucăți, nici la promoție, nici cu cashback.

Explicația e simplă. România se păstrează pentru Putin. Punct.

Dar să zicem că jucăm jocul până la capăt. Cam cât „am costa”? Dacă ar fi să punem o cifră absurdă pe o idee absurdă, probabil 500–600 de miliarde. Mai puțin decât Groenlanda, mai mult decât orice bun-simț.

Diferența fundamentală? Noi nu pierdem somnul din cauza asta. Noi pierdem somnul din alte motive, mult mai mărunte și mult mai românești.

Leapșa pe cumpăratelea: ce-ar putea cumpăra România?

Dacă tot s-a dat drumul la târg, de ce să nu intrăm și noi în horă?

România n-are bani de insule gigantice, dar are imaginație. Și un talent aparte de a visa frumos pe datorie.

Andorra – lovitura de geniu

Aici e bijuteria coroanei. Andorra.

Mică, cochetă, muntoasă, fără ieșire la mare, dar cu aer curat și bănci. Preț estimativ? 3–5 miliarde de euro. Un împrumut baban, un consorțiu de bănci, două comunicate optimiste și gata.

Și bonusul suprem: aceleași culori pe drapel. Roșu, galben, albastru. Practic, destin. Istoria ne cheamă.

Ne-am alege cu:

• stațiune montană de lux,
• paradis fiscal „cu specific românesc”,
• ocazia să spunem, măcar o dată: am cumpărat și noi ceva.

Luxemburg? Nu, prea scump. San Marino? Prea mic. Liechtenstein? Prea serios.

Andorra e fix pe profilul nostru: suficient de mică încât să nu ne încurce, suficient de mare încât să ne mândrim.

Concluzia serioasă dintr-o glumă și mai serioasă

Faptul că, în 2026, discutăm relaxat despre cumpărarea de teritorii spune ceva profund despre lumea în care trăim. Când hărțile devin cataloage și suveranitatea se măsoară în miliarde, nu e de mirare că unii oameni nu mai dorm noaptea.

Trump nu caută doar teritorii. Caută istorie, control, o urmă pe glob. Iar noi, românii, privind spectacolul de pe margine, avem încă un avantaj: putem râde. Încă.

Dar dacă vezi mâine un comunicat despre „împrumut strategic pentru Andorra”, să știi că n-a fost o glumă. A fost doar începutul.