Hoția la români: tradiție și continuitate

În fiecare zi, presa din România aduce în prim-plan un nou caz de hoție sau corupție. De la „ciordeli babane” – marile tunuri financiare date de politicieni sau oameni de afaceri – până la șpăgi mărunte luate de funcționari sau furturi la ordinea zilei, tabloul cotidian pare zugrăvit într-un sumbru maro al furtului.

Nimeni nu pare descurajat de faptul că aproape toate aceste fărădelegi ies la iveală și beneficiază de mediatizare amplă. Dimpotrivă, mentalitatea generală pare a fi că, dacă ai ocazia, furi – orice și oricât, câtă vreme „nu te prinde nimeni”. Această tentație de a-ți însuși bunuri sau bani care nu îți aparțin s-a perpetuat parcă din generație în generație, devenind o tristă tradiție.

Oricât ai scotoci, în folclorul nostru nu găsești cavaleri, cel mult, haiduci, adică hoți bine motivați social – a observat Valeriu Butulescu.

Hoția la toate nivelurile societății – Exemple recente

Pentru a înțelege amploarea fenomenului, este suficient să aruncăm o privire asupra știrilor din ultimele luni. Corupția și furtul în România nu cunosc granițe de statut social sau de domeniu de activitate – de la politicieni de top și afaceriști bogați, până la primari de orașe mici, polițiști, medici, profesori și cetățeni obișnuiți, numeroși români cad pradă tentației de a-și însuși ceea ce nu li se cuvine. În continuare, vom prezenta câteva exemple concrete, foarte recente (2024-2025), grupate pe paliere ale societății, care ilustrează caracterul endemic al hoției la români.

Un exemplu ”la zi”

Schema „s-a stricat camionu’”

Când poliția a descins în județele Argeș și Dâmbovița, găsind „covoare de bani” și o rețea întreagă de transportatori cu acte false, n-a fost deloc o surpriză. A fost doar… încă o zi în România. O țară în care furtul devine nu doar ocupație, ci și vocație. Cazul pare desprins dintr-un film prost cu băieți de cartier care visează la Ibiza, dar realitatea e mai umedă și mai fadă decât o saltea de TIR: șoferi români de transport internațional își furau propria marfă, mințind că „s-a stricat camionu’”.

Schema?

Ridicau marfa legal, însoțită de documente, și apoi dispăreau cu tot cu ea. Când erau întrebați de ce nu livrează, produceau acte false, anunțând că vehiculul s-a defectat pe drum și marfa a fost „pierdută” în timpul intervenției de reparație. În paralel, făceau rost de un certificat tehnic contrafăcut și o dovadă de „furt” improvizată. Iar companiile păgubite, de obicei, acceptau explicația din lipsă de alternative și de probe clare.

Prejudiciul?

284.000 de euro, într-o singură lună. O singură rețea, în doar patru săptămâni. Genul de afacere în care nu mai ai nevoie nici de diploma de bac, nici de MBA – ci doar de o combinație între obrăznicie, rețea de băieți care știu să „facă hârtiile”, și o societate care tratează hoția cu condescendență: „Păi dacă se poate… să nu fim fraieri!”

Dar poate cel mai tulburător detaliu este modul în care a fost primită vestea, în rândul celor care activează în industrie. Nu cu șoc, nu cu indignare – ci cu un aer de „ăștia au fost prinși, da’ mai sunt o mie”. Practicile de acest fel sunt cunoscute și chiar acceptate tacit în unele cercuri. Nu e neobișnuit ca un șofer de TIR să se „înțeleagă” cu cineva din firmă, să regleze lucrurile la vamă, sau să spună o poveste cu bandiți care „au furat tot din parcare”.

E genul de infracțiune care plutește între anecdotic și cronica neagră, între mitul haiducului și banalitatea răului. Dar nimeni nu pare tulburat de implicațiile ei mai profunde: aici nu mai vorbim despre un „furt din foame”, ci de un mod de viață, de o formă de dispreț sistematic față de proprietatea altuia. Și poate că cel mai grav nu e faptul că au furat. Ci faptul că n-au crezut nicio clipă că vor fi trași la răspundere.

Această lejeritate morală e poate semnul cel mai clar al unei patologii sociale: românul nu se simte vinovat că fură – ci se simte fraier dacă nu fură.

Corupție la vârful politicii și administrației

Cele mai răsunătoare cazuri provin adesea din zona puterii politice. În iulie 2025, un vicepremier al României și-a prezentat demisia după ce a fost implicat într-un scandal de corupție. Acesta a recunoscut public că, de-a lungul anilor 2009-2017, una dintre firmele sale a plătit sistematic mită mascată către o inspectoare fiscală de la ANAF, pentru ca afacerile sale să fie ferite de controale riguroase. Suma totală plătită sub paravanul unor „contracte de consultanță” fictive s-a ridicat la aproximativ 170.000 de euro, la care s-au adăugat diverse “atenții” precum excursii oferite funcționarei. Dezvăluirea acestor practici – pe care demnitarul le-a justificat drept o formă de „protecție” folosită la scară largă în mediul de afaceri românesc – a dus la demisia sa imediată din guvern. Paradoxal, vicepremierul în cauză a ajuns să colaboreze ulterior cu organele de anchetă drept martor denunțător, semn al normalizării ideii că și cei prinși cu ocaua mică își pot recupera onoarea dacă cooperează.

Un alt exemplu la nivel înalt implică actualul ministru al Transporturilor (comentat și analizat pe larg, foarte recent), care a fost asociat recent cu un dosar de corupție mai vechi. Investigații jurnalistice au scos la lumină faptul că, pe când era un tânăr om de afaceri în 2012, acest ministru ar fi oferit mită de cel puțin șase ori reprezentanților unui ocol silvic din județul Iași, în legătură cu un contract câștigat prin intermediari. Abia după ce situația a început să-i scape de sub control (fiind amenințat la rândul său cu denunțarea), el a decis să devină denunțător și să colaboreze cu procurorii anticorupție. Cazul, deși se referă la fapte petrecute cu peste un deceniu în urmă, ridică semne de întrebare asupra integrității demnitarilor prezenți: deși implicat într-un asemenea trecut pătat de mituiri repetate, respectivul politician încă deține o funcție ministerială. Acest fapt transmite un mesaj nociv către societate – anume că înalții conducători nu sunt neapărat excluși din funcții publice nici măcar când planează suspiciuni credibile privind implicarea lor în hoții sau acte de corupție.

La nivelul administrației locale de vârf, exemplele abundă și ele.

Baroni locali – primari, președinți de consilii județene, șefi de agenții – sunt frecvent protagoniștii unor dosare penale legate de deturnare de fonduri, achiziții aranjate sau “șpăgi” pentru contracte.

Un caz elocvent, din iulie 2025, îl constituie dosarul de corupție din domeniul silvic ce implică primăria unui mic oraș maramureșean. Primarul din Vișeu de Sus a fost pus sub acuzare alături de fostul director al Direcției Silvice județene, pentru o combinație lucrativă prin care au concesionat la un preț mult subevaluat infrastructura unei căi ferate forestiere (linia faimoasei Mocănițe) către o firmă privată.

Anchetatorii acuză că acea concesiune s-a făcut cu încălcarea legii, în schimbul unor foloase necuvenite. Mai mult, în același dosar sunt cercetați și alți funcționari silvici și administratori de firme, investigațiile extinzându-se în mai multe județe. Schema de sifonare a banilor publici și a resurselor statului, chiar și la acest nivel local relativ obscur, arată că nicio zonă nu este ferită de flagelul furtului organizat.

Astfel de exemple din sferele înalte ale politicii și administrației transmit un mesaj periculos către întreaga societate:

dacă cei de sus fură, de ce n-ar face-o și ceilalți?

Atunci când miniștri, primari sau șefi de instituții sunt prinși delapidând, dând sau luând mită, folosindu-și influența pentru profit personal, încrederea publicului în lege și moralitate se erodează. Iar când unii dintre aceștia reușesc să rămână în funcții sau revin ulterior în poziții de putere, se naște impresia că “se poate” – că hoția, dacă este practicată cu abilitate, nu te descalifică neapărat din jocul puterii.

“Descurcăreli” în sistemul public și la nivel local

Coborând o treaptă, găsim nenumărate exemple de furt și abuz în administrația de zi cu zi și instituțiile publice locale. Aici, hoția ia adesea forma “micilor combinații” – acele fapte aparent mărunte, dar generalizate, prin care se scurg resurse din proprietatea publică în buzunare private.

De pildă, în vara lui 2025, un polițist dintr-un orășel de provincie (tot Vișeu de Sus, coincidență sau nu) a fost arestat pentru că pretindea mită de la șoferi și făcea “favoruri” unor infractori locali.

În același registru, un agent de poliție din București, care lucra la centrul de arest preventiv, a fost prins și condamnat după ce s-a descoperit că primea bani de la un interlop pentru a-i facilita diverse servicii în detenție.

Astfel de cazuri arată că nici tocmai cei puși să aplice legea nu sunt imuni la tentația de a o încălca pentru câștig personal. Din păcate, corupția din poliție sau din alte instituții de control (vamă, administrație fiscală etc.) are efecte grave: îi încurajează pe infractori și transmite cetățenilor mesajul că totul este de vânzare, chiar și dreptatea.

Administrațiile locale oferă și ele un teren fertil pentru delapidări și fraude. Fie că vorbim de contabili de primării care subtilizează bani publici, de funcționari care iau mită pentru aprobarea unor autorizații sau de angajați ai companiilor de stat care își însușesc materiale și combustibil, lista “ingineriilor” e interminabilă.

Au existat cazuri de directori de regii locale prinși că furau curent electric sau gaze naturale (montând instalații artizanale de ocolire a contorului) – semn că inclusiv în instituții se recurge la șmecherii pentru a fenta plata utilităților.

Exemplele recente abundă: un șef de serviciu dintr-un oraș de provincie prins cu zeci de mii de lei dispăruți din casierie, un primar de comună arestat pentru că cerea comisioane de la firmele care câștigau licitații pe plan local, angajați de la căile ferate care furau motorină, și așa mai departe.

Aceste “combinații” nu ajung mereu pe prima pagină a ziarelor naționale, dar ele se petrec zilnic în toată țara și, cumulate, reprezintă un uriaș sistem paralel de pradă din avutul public.

Mai grav, în multe astfel de comunități locale, cei care fură nu sunt neapărat ostracizați – uneori chiar dimpotrivă.

În anumite primării sau consilii, există o complicitate tacită: colegii știu de ani de zile “cum se fac lucrurile” și fie se complac, fie se tem să denunțe. Iar dacă un caz totuși devine public, există tentația ca opinia locală să trateze indulgent făptașul, mai ales dacă acesta a mai făcut și lucruri bune pentru comunitate cu o parte din banii furați. Formula “fură, dar a și făcut ceva pentru noi” a fost folosită nu de puține ori ca scuză în fața actelor de corupție ale baronilor locali.

Această toleranță la nivel de bază nu face decât să perpetueze ciclul: cine vine în loc, va fi tentat să facă la fel, știind că “așa merg treburile”.

Șpaga și furtul în sistemul de sănătate

Sistemul medical românesc este adesea prezentat ca o victimă a subfinanțării, dar suferă totodată de o boală morală cronică: șpaga. De generații întregi, pacienții s-au obișnuit să “dea ceva” medicului sau asistentei, iar personalul medical, pe fondul salariilor mici de odinioară, a ajuns să considere plicul drept ceva aproape firesc. În ultimii ani, salariile medicilor au crescut semnificativ, însă obiceiul șpăgii nu a dispărut în totalitate – dimpotrivă, anchetele recente arată că unii continuă să-l practice, riscându-și cariera și libertatea.

Un exemplu proaspăt, din 2025: un medic ortoped de la unul dintre cele mai mari spitale de urgență din București (Spitalul Floreasca) a fost prins în flagrant de procurori în timp ce primea mită de la pacienți pentru a-i opera mai repede și a-i trata preferențial.

În același an, șeful Secției de Neurochirurgie de la Spitalul Militar Central (un reputat medic primar, totodată ofițer cu rang de colonel) a fost acuzat că a luat bani de la cel puțin trei pacienți, sumele variind între 100 și 1300 de lei, pentru a le acorda îngrijiri medicale care oricum ar fi trebuit oferite gratuit.

Aceste cazuri – ambele petrecute în instituții medicale de elită, cu medici bine plătiți – demonstrează cât de puternică este tentația căpătuielii ilicite: unii medici riscă rușinea publică și dosare penale pentru câteva sute de lei în plus, deși veniturile oficiale le-ar permite un trai decent.

Fenomenul nu se limitează la spitalele din capitală.

În ultimii ani, în diverse județe, medici chirurgi, ortopezi, ginecologi, oncologi au fost reținuți după ce li s-au organizat flagrante luând mită de la pacienți. Sumele descoperite variază: de la câteva sute de lei pentru o operație “fără complicații”, până la mii de euro ceruți în cazul unor intervenții grele sau al unor dosare de pensionare pe caz de boală.

Șpaga nu ocolește nici măcar spitalele de copii – de pildă, recent, un medic primar psihiatru de la un spital de pediatrie a fost prins în flagrant cerând bani pentru a elibera documente medicale necesare unor copii cu dizabilități, condiționând actele de o “atenție”. Astfel de episoade cutremură opinia publică, dar, din nefericire, după primul val de indignare, lucrurile revin adesea la “normal”. Mulți pacienți continuă să creadă că fără plic riscă să nu primească tratament adecvat, iar unii medici continuă să profite de această percepție.

În același timp, există și medici integri care denunță practicile colegilor corupți, și inițiative precum linia verde anticorupție a Ministerului Sănătății sau afișele “Nu dați șpagă!” în spitale.

Dar pentru ca mesajul să prindă, este nevoie de schimbarea mentalității de ambele părți: pacienții să refuze să mai ofere, iar medicii să refuze să mai primească. Până când această schimbare culturală se va produce, “micul furt” din spitale – sub forma banilor dați pe sub halat – va continua să erodeze încrederea în sistem și demnitatea actului medical.

Corupție și fraudă în educație

Dacă sănătatea suferă de șpagă, educația românească suferă de fraudă – un alt tip de hoție, în care victime sunt adevărul și meritocrația. De la micile copiute din școală până la cumpărarea notelor sau a examenelor la facultate, multe generații de elevi și studenți au fost expuse la ideea că “se poate aranja” ceva contra cost sau prin relații. Acest lucru subminează profund formarea unor valori corecte la tineri, iar în ultimii ani am văzut cum astfel de mentalități corupte din educație ajung la extrem.

Un caz uluitor a ieșit la iveală la începutul anului 2025: o profesoară universitară de la Facultatea de Medicină și Farmacie din Galați, având rol de coordonator de rezidențiat, a fost acuzată de DNA că a primit peste 9.200 de euro mită pentru a furniza subiectele unui examen de specialitate înainte de vreme. Practic, ea a divulgat contra cost, în avans, subiectele examenului de farmacist specialist către un grup de candidați rezidenți, care astfel au promovat fraudulos examenul cu toții, obținând note peste 8 fără merit. Mai mult, în ziua examenului, se pare că membrii comisiei au închis ochii în mod deliberat, permițând candidaților să copieze de pe telefoane mobile și notițe.

Acest aranjament scandalos a fost demascat, profesoara fiind pusă sub control judiciar, iar ancheta extinzându-se și la alte cadre didactice complice. Episodul arată cum hoția intelectuală – furtul subiectelor și al examenului – compromite însăși calitatea actului educațional și pune în pericol viitorul profesiei (în acest caz, farmaciști care ajung “specialiști” pe nedrept).

Un alt exemplu, petrecut în vara lui 2024 la Brașov, evidențiază cât de adânc infiltrată este corupția în educație, până și în rândul celor care ar trebui să apere legea. Un profesor universitar de la o facultate privată a fost reținut după ce s-a descoperit că primea bani și diverse bunuri de la studenți pentru a-i trece examenele din timpul anului sau examenul de licență.

Printre cei care l-au mituit pe acest profesor s-au numărat nu mai puțin de opt polițiști și un jandarm, aflați la studii pentru a obține licențe universitare necesare în carieră. Acești oameni ai legii, în loc să fie modele de integritate, au ales să cumpere note și diplome, demonstrând cum mentalitatea de “descurcat prin șpagă” a pătruns chiar și în instituțiile menite să aplice legea.

Ancheta respectivă a scos la iveală o adevărată rețea: zeci de percheziții au avut loc în București și alte zece județe la adrese legate de acea universitate privată, semn că practica era una extinsă. În final, profesorul corupt și studenții mituitori vor suporta consecințele legii, însă pata pe prestigiul sistemului educațional rămâne.

Nu doar în mediul universitar apar probleme. Și în școlile gimnaziale și licee, frauda la examenele naționale este un subiect recurent. Aproape în fiecare an, la bacalaureat sau evaluarea națională, apar știri despre elevi eliminați pentru copiat, despre profesori supraveghetori care iau bani pentru a-i lăsa pe unii să copieze sau despre rețele care vând subiecte pe sub mână.

Deși Ministerul Educației încearcă permanent să întărească supravegherea (camere video în clase, reguli stricte), există încă cazuri – de obicei izolate, ce-i drept – unde directori de școală sau profesori locali fac “scăpări intenționate” și permit fraudarea examenelor. În astfel de comunități, scopul este adesea ca liceul să aibă rată de promovare mai mare, sau ca anumiți elevi “cu relații” să ia note bune.

Mesajul transmis elevilor cinstiți este devastator: munca și corectitudinea lor sunt în van dacă alții trișează și obțin același rezultat.

Toate aceste exemple din educație – de la profesori universitari corupți, la profesori de liceu indulgenți cu copiatul – cultivă un teren fertil pentru viitoarele acte de hoție ale elevilor și studenților de azi. Dacă tânărul vede că frauda este tolerată sau chiar practicată de mentorii săi, va considera că este în regulă să procedeze similar și în viață. Astfel, ciclul continuă: generații noi absorb lecția nefastă că integritatea e opțională, în timp ce abilitatea de a te descurca prin mijloace necinstite e de dorit.

Hoția “măruntă” din viața de zi cu zi

Am examinat exemple din sfere înalte și instituții, dar ce se întâmplă la firul ierbii, în comportamentul cotidian al oamenilor obișnuiți? Din păcate, și aici hoția pare aproape banalizată, parte a rutinei zilnice pentru mulți. Vorbim despre acele mici gesturi frauduloase sau furturi aparent neînsemnate, pe care un segment semnificativ de români le fac fără remușcare, considerându-le fie necesare, fie “normale”.

Un exemplu devenit clasic este reacția la accidentele rutiere cu vehicule de marfă. Când un camion încărcat cu bunuri se răstoarnă pe marginea șoselei, înainte ca autoritățile să intervină, e aproape garantat că localnici din zonă se adună și încep jefuirea încărcăturii.

Așa s-a întâmplat, de pildă, într-un caz mediatizat din 2023 lângă Râmnicu Sărat, când un TIR plin cu fructe și legume s-a răsturnat. Zeci de oameni din satele apropiate au năvălit imediat, adunând lăzi întregi de pepeni, roșii, castraveți și ce mai era, încărcându-le în propriile mașini și plecând acasă ca și cum ar fi fost propria recoltă.

Nici urmă de ezitare sau de gând că ceea ce fac este furt.

Imaginile surprinse atunci au șocat, dar adevărul este că situația nu e singulară – fenomene similare s-au petrecut și cu camioane încărcate cu alcool, cu electrocasnice, cu materiale de construcții, ba chiar și cu animale vii (într-un accident în Giurgiu, localnicii au sustras porcii scăpați dintr-un TIR răsturnat). Aceste scene arată un reflex colectiv periculos: în absența autorității, unii oameni consideră automat marfa drept nimănui și deci bună de luat.

Tot la capitolul hoției mărunte intră și ceea ce mulți numesc “descurcăreala” de zi cu zi.

De exemplu, unii angajați își însușesc articole de la locul de muncă – papetărie, combustibil, unelte – sub pretextul că “oricum are firma destule” sau “e prost cine nu ia”. Alții folosesc timpul de lucru și resursele instituției în interes personal (furt de timp și bani publici).

În gospodării, de asemenea, e întâlnit obiceiul racordării ilegale la rețeaua electrică sau de apă – un furt din bunul comun. Furnizorii de utilități raportează periodic mii de cazuri de consumatori care și-au montat instalații de ocolire a contoarelor pentru a reduce factura sau care pur și simplu s-au legat clandestin la rețea.

Un exemplu notoriu a avut loc acum câțiva ani, când o razie a Poliției și a companiei de electricitate într-un cartier mărginaș a găsit zeci de case conectate la stâlpul de electricitate fără niciun contor – oamenii pur și simplu furau curent la vedere, susținând că “nu-și permit să plătească”. Desigur, sărăcia este reală pentru unii, dar soluția nu poate fi furtul legitimat prin nevoi.

Nu putem trece cu vederea nici micile înșelătorii considerate sport național:

de la neplata biletului în mijloacele de transport în comun (blatul) până la strecuratul a câtorva produse în plus la autoscanare în supermarket, sperând că nu se observă.

Recent, marile lanțuri de magazine au semnalat o creștere a furturilor la casele de marcat self-service, unde clienți aparent respectabili scanează intenționat doar o parte din produse, “uitând” să plătească altele – totul pentru a face economie pe seama unui furt sofisticat. Când sunt prinși, mulți ridică din umeri sau încearcă să minimalizeze fapta: “Am uitat, a fost o greșeală…”.

Aceeași atitudine se vede și la cei care circulă fără bilet: odată prinși de controlor, unii încearcă să negocieze, să mituiască sau să facă scandal, în loc să accepte că au încălcat regulile.

Cumva, în conștiința colectivă s-a infiltrat ideea că a trișa sistemul este o virtute, nu un viciu – că ești “șmecher” dacă reușești să faci ceva pe de lături, iar cei care respectă regulile sunt “fraieri”.

Toate aceste comportamente mărunte, privite individual, ar putea fi catalogate drept infracțiuni minore sau simple abateri. Însă însumate, ele conturează o cultură a hoției cotidiene, o stare de fapt în care abuzul devine normă.

Mai mult, ele întrețin un cerc vicios: micile furtișaguri ale populației sunt folosite ca justificare de către “peștii mari” (“De ce ne acuzați pe noi de corupție? Uitați-vă că românul de rând fură și el!”), iar corupția pe scară largă a elitelor e folosită ca scuză de omul de rând (“Fură politicienii milioane, de ce să nu iau și eu o sacoșă de cartofi de pe marginea drumului?”).

Astfel, societatea pare prinsă într-o permanentă complicitate mutuală, în care nimeni nu se simte cu adevărat vinovat, pentru că “toți fac la fel”.

De ce fură românii? – Cauze culturale și psihologice

Exemplele de mai sus ridică o întrebare firească: de ce este hoția atât de răspândită în societatea românească? Ce anume, în educația și psihologia colectivă, îi face pe oameni să fie dispuși să fure orice și oricând au ocazia? Răspunsul nu este simplu, căci fenomenul are rădăcini adânci, atât în istoria noastră socială, cât și în mentalitățile și valorile după care ne ghidăm. Vom analiza în continuare câțiva factori culturali și psihologici esențiali ce alimentează această tentație eternă a hoției, de la moșteniri istorice și tipare educaționale, până la modele sociale contemporane.

Moștenirea istorică și mentalitatea de “descurcăreț”

Una dintre explicațiile frecvent invocate pentru predispoziția românilor către șmecherie și furt mărunt este moștenirea istorică. Timp de secole, populația de pe acest teritoriu a trăit sub diverse forme de opresiune sau lipsuri – de la dominații străine în Evul Mediu, la regimul fanariot, apoi la dictatura comunistă din secolul XX. În asemenea contexte, omul de rând a învățat adesea că, pentru a supraviețui sau pentru a avea un trai mai bun, trebuie să se “descurce” pe cont propriu, ocolind regulile impuse de stăpânire.

În perioada comunistă, de pildă, penuria de bunuri de consum și atmosfera de control au generat un adevărat sport național al furtului din avutul obștesc. Un slogan cinic al epocii spunea: “Cine nu fură de la stat, fură de la gura familiei”, sugerând că, oricum, statul te exploatează, deci ești îndreptățit să-l “ciupești” și tu cum poți. Oamenii obișnuiau să plece acasă de la fabrică cu “un șurub în traistă”, adică luând bunuri mărunte (ori chiar importante) din unitatea de producție, pe principiul că “nu se va observa” și “oricum este al tuturor, deci al nimănui”. Această atitudine colectivă a săpat adânc în conștiințe ideea că furtul din bunul public nu este cu adevărat o crimă, atâta vreme cât toți o fac pentru a supraviețui.

După 1989, deși contextul s-a schimbat radical, reflexul “descurcărelii” a rămas. Primele privatizări și afaceri post-decembriste s-au făcut adesea prin însușirea ilicită a resurselor statului (fenomenul “capitalismului de cumetrie”, în care unii au devenit peste noapte patroni bogați preluând pe nimic fabrici, utilaje, terenuri care fuseseră ale tuturor). Cei care au prosperat astfel au devenit, pentru o perioadă, modele de succes – chiar dacă era evident că la originea averilor lor stătea o formă de hoție sistemică. Mesajul transmis tacit societății în anii ’90 a fost că “cine e prost stă la coadă și așteaptă, cine e deștept se bagă în față și ia ce vrea”. Acest etos al șmecheriei triumfătoare a perpetuat și amplificat mentalitatea că a fura nu e neapărat rușinos, ci dimpotrivă, poate fi semnul unui om “abil” care știe să profite.

Trebuie spus că limba română însăși reflectă această ambivalență morală: cuvântul “descurcăreț” are o conotație pozitivă, de persoană ingenioasă, care găsește soluții – deși, adesea, “a se descurca” implică ocolirea legii sau a normelor. Alte zicale populare trădează o toleranță față de hoție: “Hoțul neprins, negustor cinstit” spune că dacă nu ești prins, practic nici nu contează că ai furat. “Fă-te frate cu dracu’ până treci puntea” îndeamnă la compromis moral temporar pentru a-ți atinge scopul. Aceste proverbe, transmise din generație în generație, oferă un fel de justificare folclorică pentru comportamente necinstite, minimalizând vina celui care fură dacă obține un avantaj și nu suportă consecințe.

În esență, istoria i-a învățat pe mulți români că regulile sunt opresive sau strâmbe, deci a le încălca e uneori legitim; că supraviețuiesc și prosperă nu cei cinstiți, ci cei șireți, capabili să tragă spuza pe turta lor. Această învățătură perversă, deși nu mai e explicit predată azi, persistă ca un sediment cultural. Și astfel, în fața oricărei ocazii de câștig facil pe căi ilicite, instinctul atavic de “a te descurca” iese la iveală.

Educația precară și erodarea valorilor morale

Un alt factor major care alimentează predispoziția spre hoție este eșecul educațional pe zona formării morale și civice. Școala românească, deși are ore de “educație civică” sau “logică și etică” în curriculum, se concentrează prea puțin pe cultivarea integrității și a conștiinței morale a elevilor. Se pune accent pe cunoștințe teoretice și pe performanță academică (adesea măsurată strict prin note și examene), dar valorile fundamentale precum cinstea, corectitudinea, respectul pentru lege rămân adesea în plan secund. Mai grav, atunci când elevii văd că și în școală sistemul poate fi trișat – prin copiat, prin intervenții ale părinților cu relații, prin cumpărarea unor lucrări sau meditatori care fac temele în locul lor – ei internalizează ideea că etica este maleabilă.

De asemenea, familia joacă un rol crucial. Mulți copii cresc într-un mediu în care micile fraude sunt normalizate de părinți. Un părinte care se laudă acasă că “a făcut rost” de ceva pe sub mână, că “i-a păcălit” pe alții într-o tranzacție, sau chiar gesturi aparent inofensive – cum ar fi să-și îndemne copilul să mintă că are sub 7 ani ca să nu plătească bilet de autobuz – toate acestea transmit un mesaj clar: este OK să înșeli sistemul pentru un beneficiu. Copilul învață din exemplul direct mult mai mult decât din teorie. Dacă tata vine acasă cu obiecte sustrase de la serviciu și nimeni nu-l condamnă, sau dacă mama dă șpagă la doctor și apoi spune “altfel nu se putea”, copilul va percepe furtul și mita ca pe niște unelte legitime de navigat prin viață.

La polul opus, când un copil este educat cu valori solide – onestitate, simțul responsabilității, empatie – și vede consecvență în comportamentul etic al adulților din jur, șansele sunt mult mai mici să devină un hoț sau corupt la maturitate. Din păcate, în societatea românească actuală, transmiterea valorilor morale pare în suferință. Tranziția haotică din ultimele decenii a erodat vechile repere, iar noile repere întârzie să se așeze. Mulți părinți, preocupați de probleme materiale sau deziluzionați ei înșiși de injustițiile sociale, nu mai investesc la fel de mult efort în formarea caracterului copiilor. Școala, la rândul ei, nu reușește să compenseze: orele de etică sunt puține și adesea tratate superficial, manualele sunt teoretice, iar profesorii înșiși pot cădea pradă demotivării sau propriilor compromisuri (cum am văzut în exemplele de corupție din educație).

În aceste condiții, nu e surprinzător că tinerii intră în viața adultă cu o busolă morală dereglată. Ei pot deveni specialiști competenți în diverse domenii, dar dacă li se ivește ocazia unei căi ușoare spre câștig – chiar dacă ilegală – mulți nu au suficiente inhibiții interioare pentru a spune “Nu, e greșit”. Valoarea integrității nu le-a fost insuflată ca un imperativ, ci eventual doar ca un concept abstract sau o vorbă goală. Astfel, educația precară, atât acasă cât și la școală, creează un vid în care tentația hoției se poate instala fără mare opoziție din partea conștiinței.

“Să nu rămân fraier” – presiunea modelelor sociale și cultura invidiei

Un element psihologic ce stă la baza multor acte de hoție este obsesia de a nu fi considerat “fraier”. În mentalul colectiv românesc contemporan, “fraier” este cel care respectă regulile și rămâne în urmă, în timp ce alții – mai îndrăzneți sau mai lipsiți de scrupule – profită. Nimeni nu vrea să fie fraierul care așteaptă la semafor dacă alții trec pe roșu și ajung mai repede; nimeni nu vrea să fie fraierul care își plătește corect taxele dacă vecinul își trage conducta de gaz ilegal și nu plătește nimic.

Acest sentiment de competiție negativă – “dacă alții fură și scapă, de ce să rămân eu ultimul cinstit?” – generează un soi de imitație în lanț. Astfel se explică, spre exemplu, de ce odată ce într-o instituție se instaurează o practică de corupție (gen datul de mită pentru un serviciu), aproape toată lumea ajunge să participe: nimeni nu vrea să fie “fraierul” care refuză să dea șpagă și eventual pierde avantajul. La fel, într-un grup de prieteni, dacă unul se laudă că a fentat plata la nu știu ce abonament, ceilalți se simt provocați să nu rămână mai prejos.

Societatea românească duce lipsă de modele pozitive vizibile care să contrabalanseze aceste influențe. În schimb, modelele promovate (explicit sau implicit) sunt deseori personaje îmbogățite dubios, “șmecheri” care se afișează cu opulență și par a se bucura de impunitate. Tinerii văd la televizor și pe internet figuri precum afaceriști controversați, maneliști sau vedete de carton care etalează bani și mașini scumpe, fără ca cineva să explice clar originea dubioasă a acestor averi. Dimpotrivă, uneori astfel de persoane sunt glorificate, invitate la emisiuni, tratate drept VIP-uri. Implicit, mesajul către public este: bogăția atrage respect, chiar dacă e obținută prin furtișaguri sau combinații.

În comunitățile mici, modelul local poate fi și el negativ: de pildă, dacă în sat sau în cartier cel mai de succes om este cineva care face contrabandă sau un fost primar care “a știut să-și tragă spuza pe turta lui”, atunci tinerii din acea comunitate vor fi tentați să-l ia drept exemplu. Discutând anecdotic cu oameni din diverse medii, reiese uneori o admirație invidioasă pentru cei care au “șmecherit sistemul” – un fel de respect pervers pentru “descurcăreți”. În schimb, cine își vede de treabă cinstit e văzut ca naiv sau slab. Această presiune socială distorsionată poate împinge persoane altfel oneste să cedeze la un moment dat: fie fură și ele, pentru că “toți o fac și nu vreau să fiu prostul satului”, fie se complac să tacă atunci când văd furtul la alții, ca să nu pară ridicoli cerând corectitudine.

La baza acestui fenomen stă și o puternică cultură a invidiei. Mulți români tind să se măsoare obsesiv cu vecinul sau cunoscutul: ce mașină și-a luat, ce casă are, câți bani face. Iar dacă se simt rămași în urmă, în loc să caute căi corecte de a progresa, unii preferă calea scurtă – chiar dacă aceasta înseamnă ilegalitate. Gândirea este: “dacă X a putut (chiar furând), trebuie să pot și eu, altfel sunt un nimeni”. Dorința de afirmare materială rapidă îi împinge pe unii direct în brațele corupției și ale hoției. Pentru că trăiesc într-un mediu unde valoarea personală e adesea judecată după avere și semne exterioare de succes, ei sunt dispuși să facă orice să nu rămână în urmă – nici că le pasă că încalcă legea în acest demers.

Acest cerc vicios – invidie, imitație, lipsă de repere morale – explică de ce schimbarea mentalităților e atât de grea. Oricâte arestări ar face autoritățile, oricâte campanii anticorupție ar rula la TV, dacă în viața de zi cu zi oamenii obișnuiți continuă să vadă hoția ca pe ceva cool sau necesar, fenomenul va continua. Pentru a-l rupe, e nevoie ca integritatea să devină noul standard de respect social. Când vom ajunge ca un tânăr să spună “nu vreau să fur pentru că nu vreau să mă fac de rușine în fața prietenilor mei, care țin la corectitudine”, abia atunci vom fi întors foaia. Până atunci însă, teama de a nu fi fraier rămâne un motor insidios al comportamentelor corupte.

“Bisericoșenie” vs. Morală

Românii se declară, în majoritate covârșitoare, oameni credincioși. Sondajele de opinie arată că peste 90% dintre cetățeni cred în Dumnezeu, iar Biserica se bucură de o încredere ridicată. La fiecare sărbătoare religioasă, bisericile sunt pline, tradițiile sunt respectate, icoanele și crucile nu lipsesc din case și birouri. Pe rețelele sociale sau în discursul public, referințele la Dumnezeu și binecuvântări sunt omniprezente. Cu toate acestea, deși Creștinismul (Ortodoxia, predominantă în România) include clar în cele Zece Porunci îndemnul “Să nu furi”, realitatea arată că mulți dintre credincioșii declarați nu au mari scrupule să fure atunci când ocazia li se ivește și cred că nu-i vede nimeni.

Credință de fațadă și morală dublă

Această evlavie de fațadă – o religiozitate de suprafață, etalată ostentativ dar lipsită de corespondent în conduită – creează un teren fertil pentru ipocrizie. Practic, s-a format o separație între sfera ritualului religios și sfera eticii cotidiene. Mersul la biserică, aprinsul lumânărilor, postitul sau declararea credinței sunt privite ca semne ale unei persoane “bune”, însă respectarea în fapt a principiilor morale biblice (cinstea, modestia, compasiunea, “să nu furi”) este adesea trecută cu vederea. Mulți români par să creadă, chiar dacă nu o spun explicit, că dacă își fac datoria religioasă formală, li se iartă cumva și păcatele lumești precum furatul. De aceea vedem situații absurde: politicieni și afaceriști cunoscuți ca hoți sau mituitori stau smeriți în primul rând la slujbe și pupă icoane, finanțează construirea de biserici din banii furați, donează ostentativ la cutia milei – totul pentru a poza în oameni cu frică de Dumnezeu. Iar odată ieșiți din biserică, aceiași indivizi nu au nicio ezitare să jefuiască bugetul public sau să-și înșele partenerii în afaceri.

Complicitatea Bisericii și exemplele negative ale clerului

Relația dintre Biserică (instituția religioasă) și fenomenul corupției este și ea problematică. Deși, teoretic, preoții și ierarhii ar trebui să fie formatori de conștiințe și să predice onestitatea, în practică Biserica Ortodoxă Română rareori ia o poziție fermă și explicită împotriva corupției endemice. Există desigur preoți care vorbesc răspicat contra hoției, dar mesajul oficial al BOR se concentrează mai degrabă pe chestiuni de doctrină, tradiție sau pe teme morale precum cele legate de familie, decât pe denunțarea publică a furtului și mitei ca păcate sociale grave. Mai mult, nu de puține ori, figuri importante ale clerului au fost ele însele implicate în scandaluri financiare sau de corupție. Un caz notoriu este cel al Arhiepiscopului Tomisului, ÎPS Teodosie, care a fost cercetat de DNA sub acuzația că ar fi încercat să cumpere influență (ofertând 160.000 lei unui interlocutor pentru a interveni în favoarea sa într-o problemă legală) – în esență, o tentativă de mituire la nivel înalt. Faptul că un înalt ierarh bisericesc a fost implicat într-un dosar de corupție zguduie încrederea credincioșilor de rând și oferă un contra-exemplu devastator: dacă până și un arhiepiscop calcă strâmb pentru bani, ce așteptări să mai avem de la enoriași?

Iertarea greșit înțeleasă și toleranța față de hoți

În societatea românească, credința este adesea invocată, dar mai rar internalizată ca morală personală. Mulți se consideră buni creștini fiindcă țin posturile sau se roagă, dar nu văd o contradicție reală între a-și face cruce dimineața și a da o șpagă la prânz. Se poate spune că educația religioasă a rămas la un nivel superficial: credincioșilor li se vorbește mult despre ritualuri și canoane, mai puțin despre aplicarea valorilor creștine în viața de zi cu zi. Astfel, religia devine un set de practici exterioare, aproape superstițioase, menite să aducă noroc sau iertare, în timp ce etica se relativizează. Unii ajung să se spovedească de formă și să creadă că prin asta li se “șterg” păcatele, ceea ce le permite să o ia de la capăt cu furtișagurile – într-un ciclu nesfârșit de păcat și absoluțiune superficială.

De asemenea, intervine și ideea de “iertare” creștină uneori prost înțeleasă. Adesea auzi reacții de genul: “lasă, să-l ierte Dumnezeu pe hoț, nu fi rău, că toți greșim”. Această toleranță derivată dintr-un creștinism de conjunctură duce la indulgență excesivă față de corupți. În loc să existe o indignare etică puternică în comunitate împotriva celui care fură, se aude prea des: “Dumnezeu cu mila, a greșit și el, suntem oameni…”. Desigur, compasiunea și iertarea sunt virtuți, dar nu trebuie confundate cu absența responsabilității. Biserica propovăduiește iertarea păcătosului care se căiește sincer, însă tot ea învață și despre dreptate – adică repararea răului făcut și acceptarea consecințelor. Când societatea, în numele unei false evlavii, îi lasă pe hoți să-și vadă de treabă fără oprobriu, se ajunge la o complicitate morală periculoasă, în care toți se roagă pentru mântuire, dar nimeni nu face curățenie morală în ograda proprie.

În concluzie, între credința declarată a românilor și faptele lor există o fractură adâncă. Teama de Dumnezeu se dovedește adesea prea slabă pentru a înfrâna ispita hoției atunci când apare ocazia și când sancțiunea lumească pare incertă. Această disonanță între credință și comportament contribuie la perpetuarea corupției: oamenii se consolează că își pot menține imaginea de “buni creștini” respectând ritualurile, chiar dacă în viața reală își văd de furat și de trișat. Câtă vreme moralitatea e privită ca ceva separat de religiozitate – un “detaliu” opțional – hoția își va găsi mereu scuze într-o societate care se autodefinește drept religioasă, dar îi lipsește profund spiritul etic.

Concluzii și soluții posibile

Exemplele și analizele de mai sus conturează un tablou îngrijorător: hoția la români pare să fi devenit o caracteristică aproape endemică, hrănită de tradiții nefaste, de slăbiciuni educaționale și de contradicții morale. De la vârf până la bază, societatea noastră se confruntă cu un deficit de onestitate și cu o toleranță periculoasă față de înșelătorie. Dacă ne-am declara campioni mondiali la ceva, cu tristețe am putea spune că suntem candidați la campionatul informal al ciordelii generalizate.

Care ar fi soluțiile? În mod realist, schimbarea profundă nu se poate face peste noapte. Nu există o lege magică sau o instituție unică ce poate eradica hoția din mentalitatea colectivă. Sigur, îmbunătățirea cadrului legal și aplicarea mai fermă a pedepselor sunt necesare: un mediu în care corupții chiar sunt pedepsiți aspru, repede și fără excepții ar mai tempera elanul potențialilor hoți, cel puțin de teama consecințelor. Dar frica de lege nu rezolvă decât parțial problema. Adevărata vindecare trebuie să vină din interiorul societății, printr-o transformare a valorilor și normelor pe care le transmitem fiecărei generații.

În primul rând, educația veritabilă este cheia. Atât în familie, cât și în școală, trebuie pus un accent mult mai mare pe integritate, responsabilitate și respectul proprietății comune. Copiii trebuie să învețe de mici că a fura – indiferent că furi un ou sau un bou, cum spune proverbul – este un act reprobabil, care are consecințe asupra altora și asupra ta ca individ. Și nu e suficient să li se spună asta teoretic; ei trebuie să o vadă în practică. Asta înseamnă părinți care să dea exemplu personal de corectitudine în tot ce fac, profesori care să fie ei înșiși incoruptibili și să sancționeze imediat orice tentativă de fraudă școlară, lideri comunitari care să promoveze onestitatea.

Schimbarea de mentalitate implică și ridicarea la rang de cinste a modelelor pozitive. Trebuie să punem reflectorul pe oamenii integri din societate – și sunt mulți, chiar dacă despre ei se vorbește mai puțin. Funcționari care nu iau mită, medici care refuză plicul, profesori care scot la iveală fraudatori în loc să-i acopere, antreprenori care își plătesc corect dările, tineri care returnează portofelul găsit pe stradă – aceste exemple merită aduse în atenție și aplaudate. În prezent, știrile pozitive de acest gen sunt rare și adesea ironizate de publicul cinic (“fraierul a dat banii înapoi, eu i-aș fi păstrat”). Trebuie să inversăm polaritatea admirației: fraier să ajungă să fie considerat cel care fură, nu cel care e cinstit. Când furtul va atrage dezaprobare socială unanimă, hoții vor pierde aura de “șmecheri”.

În plus, nu trebuie abandonată lupta instituțională anticorupție: DNA, justiția, poliția – toate trebuie susținute să-și facă treaba imparțial, astfel încât nimeni, indiferent de rang, să nu se simtă mai presus de lege. Progresele din ultimii ani, deși fragile, ne-au arătat că atunci când “peștii mari” sunt trași la răspundere, clima generală se îmbunătățește. E drept, demascarea zilnică a unor noi și noi cazuri de corupție poate da impresia că nu se mai termină, dar e preferabil să iasă la iveală decât să zacă ascunse. Transparența și expunerea mediatică a hoției au un efect benefic pe termen lung: stigmatizează comportamentele respective și cresc presiunea publică pentru curățenie.

Pe plan moral și spiritual, ar fi nevoie ca Biserica și formatorii de opinie să își unească vocile în a condamna clar hoția, nu doar păcatele de conveniență. Un preot care spune răspicat la predică “să nu furați, fraților, că păcatul ăsta ne mănâncă sufletul ca neam” poate planta o sămânță de conștiință în enoriașii săi. La fel, jurnaliștii și intelectualii ar trebui să continue să abordeze critic fenomenul, să explice publicului că furtul nu e un dat implacabil al ADN-ului național, ci un viciu social pe care avem datoria să-l corectăm.

Nu în ultimul rând, fiecare individ trebuie să-și asume rolul în această schimbare. E ușor să dăm vina mereu pe “sistem” sau pe “cei de sus”, dar cum am văzut, hoția se manifestă și în lucrurile mărunte pe care le facem zi de zi. Refuzul personal de a mai participa la mica corupție – fie că înseamnă să nu mai dai șpagă, să nu mai iei nimic de la serviciu, să nu mai fraudezi un buget sau să nu-ți mai însușești bunul altuia, nici măcar virtual sau intelectual – este primul pas. Dacă suficient de mulți oameni obișnuiți și-ar schimba comportamentul și i-ar influența și pe cei din jur, în timp, chiar și marea corupție de sus ar deveni mai greu de tolerat.

În definitiv, “Hoția la români” nu este un blestem inexorabil.

Tradiția și continuitatea acestui obicei nefast pot fi întrerupte, dacă societatea își modifică vectorul moral. Va dura, poate o generație sau două, dar nu este imposibil. Așa cum astăzi privim cu rușine și dezaprobare anumite practici barbare din trecut, tot astfel am putea ajunge ca, peste ani, urmașii noștri să se uite înapoi la epoca noastră și să se mire: “Oare chiar era atât de multă furăciune pe atunci? Ce bine că noi am depășit asta!”. Pentru ca acest viitor optimist să devină realitate, e nevoie de efort comun, de la vlădică la opincă, sub semnul educației, onestității și responsabilității. Numai așa vom rupe cercul vicios al hoției și vom putea vorbi, în sfârșit, despre o schimbare de fond în ethosul național.