ÎCCJ o face scăpată pe judecătoarea care a întrebat dacă mortul e prezent în sală

Judecătoarea Ioana Ancuța Popoviciu, cunoscută pentru gafele din procesul lui Vlad Pascu, a obținut o victorie la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) împotriva Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Această decizie a stârnit controverse și nemulțumiri în rândul opiniei publice, fiind percepută ca o nouă dovadă a disfuncționalităților din sistemul judiciar românesc.

Solidaritatea de breaslă

Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu magistrații care fac greșeli de neiertat? Ei bine, răspunsul e simplu: li se șterg urmele. Li se netezesc carierele. Li se dă drumul înapoi la butoane. S-a întâmplat din nou. Și n-a fost vreo eroare subtilă sau o scăpare procedurală. Nu. A fost o scenă grotescă, care a făcut înconjurul țării: judecătoarea Ancuța Popoviciu întrebând, senin, dacă „una dintre victimele decedate e prezentă în sală”.

Un moment de genul ăsta, într-un stat normal, ar fi sfârșit cariera oricui. La noi? Înalta Curte de Casație și Justiție i-a dat dreptate, în ciuda suspendării aplicate de CSM. S-a decis că n-au fost „probe concludente”. Că n-a fost chiar așa grav. Că se poate reveni la muncă. Că, de fapt, poate n-am înțeles noi bine.

Încă o palmă, tot pe obrazul victimelor

Nu doar că Vlad Pascu a fost deja tratat cu mănuși din piele de vițel alb – cu tergiversări, cu o anchetă care s-a fâsâit între scuze și ridicări din umeri – dar acum, iată, și unul dintre simbolurile degradării acestui proces, judecătoarea suspectă de tulburări mintale este reabilitată.

Nu doar i se spală greșeala, ci i se face și loc să continue ca și cum nimic n-ar fi fost. România e țara unde poți întreba o mamă dacă fiul ei mort e prezent în sală și, trei luni mai târziu, să fii reîncadrat profesional pentru că, vezi Doamne, nu s-a dovedit că „ai avut intenții rele”.

Adică dacă ai fost doar proastă cu robă, e ok. Nu te atinge nimeni.

ÎCCJ – instanța supremă a reabilitărilor rușinoase

E timpul să spunem răspicat: Înalta Curte nu mai e un templu al dreptății. A devenit un turn alb, cu uși închise și cu funcție principală de „albitor de cazuri incomode”. Dacă ești general cu doctorat fals, politician prins cu matrapazlâcuri sau judecător care-a făcut de râs o țară întreagă, la ÎCCJ ai șanse mari să fii făcut scăpat. La milimetru. Cu portița legală. Cu decizie „definitivă și irevocabilă”.

Justiția, în România, nu greșește. Pentru că în România justiția nu are voie să-și recunoască rușinea.

Ce învață un copil care-și pierde părinții în accidentul unui drogat?

Învață că sistemul nu e de partea lui. Că nici măcar judecătorii care încurcă morții cu vii nu sunt trași la răspundere. Învață că există două Românii: una care plânge la mormânt și alta care râde în birou, cu decizii favorabile și cariere bine păzite.

Învață că dacă sistemul dă chix, se acoperă cu propria robă și merge mai departe, ca o molie îmbătrânită care roade adevărul și scuipă proceduri.

Nu mai avem luxul de a tăcea

Nu e vorba doar de Ancuța Popoviciu. E vorba de un întreg mecanism. Un sistem care n-are anticorpi. Care nu-și izolează prostia, ci o reciclează. Care nu-și recunoaște erorile, ci le îngroapă. De ce ne mirăm că lumea nu mai are încredere în Justiție? Când vezi cum se salvează între ei, între judecători, între „înalți”, înțelegi că pentru oamenii simpli nu mai e niciun tribunal, nicio speranță, nicio apărare.

Când mizeria e spălată cu legea, dreptatea se îneacă în sarcasm

Cazul Popoviciu nu e o simplă decizie controversată. E o declarație de principiu a justiției românești: nu contează cât de tare ne-ați făcut de râs, dacă ești de-al nostru, te salvăm. Cu tot cu gafele tale, cu tot cu batjocura, cu tot cu rușinea.

Să tăcem? Să acceptăm? Să sperăm că „se va face dreptate până la urmă”? Nu. Trebuie să urlăm. Să scriem. Să arătăm cu degetul. Să nu-i mai lăsăm să spele rușinea în tăcere.

Pentru că dacă nu ținem noi minte ce s-a întâmplat în acea sală de judecată, ei sigur n-au de gând s-o facă.