Împotriva schimbării – despre destinul nostru național

România este o țară care a cerut schimbarea cu voce tare, a aplaudat-o în stradă, a votat-o de mai multe ori și, de fiecare dată când a început să se apropie cu adevărat de ea, a făcut instinctiv un pas înapoi. Nu din prostie, nu din lipsă de curaj, ci dintr-o formă mult mai complicată de autoapărare colectivă.

Declarația vicepremierului Oana Gheorghiu, prin care avertizează că „există o presiune reală împotriva schimbării”, nu este o simplă luare de poziție politică în sprijinul premierului Ilie Bolojan.

Este, poate fără să vrea, un diagnostic corect al unei boli vechi: România nu mai știe ce vrea să schimbe, dar știe foarte bine ce nu vrea să piardă.

Schimbarea din 1989: promisiune, nu proiect

În 1989, „schimbarea” a însemnat un lucru simplu: scăparea de comunism. A fost o schimbare negativă, prin eliminare, nu una pozitivă, prin construcție. Am știut foarte clar ce nu mai vrem, dar aproape deloc ce vrem în loc.

În primii ani de după Revoluție, schimbarea a fost confundată cu:

• pluralismul formal,
• libertatea de a vorbi,
• libertatea de a pleca,
• libertatea de a face bani.

Toate necesare, niciuna suficientă.

Statul nu a fost gândit din nou, ci ocupat. Instituțiile nu au fost reformate, ci populate. Regulile nu au fost schimbate, ci ocolite mai elegant. Iar această confuzie inițială avea să ne urmărească decenii întregi.

Schimbarea ca decor: reforma de vitrină

În anii 2000, schimbarea a devenit un discurs. Se vorbea despre reforme, despre modernizare, despre „aliniere europeană”. În realitate, România a învățat o tehnică mult mai eficientă: mimarea schimbării.

Am bifat cerințe, am produs strategii, am adoptat legi care nu se aplicau, am creat instituții care se suprapuneau peste altele. Schimbarea a fost transformată într-un decor administrativ. Ceva care trebuie să existe în documente, nu în viața reală.

Aceasta a fost perioada în care s-a născut consensul tăcut: schimbarea e bună, atâta timp cât nu schimbă nimic esențial.

După 2010: schimbarea ca amenințare

Pe măsură ce resursele au devenit mai limitate, iar costurile ineficienței mai vizibile, discursul despre schimbare a început să se fractureze. Dintr-o promisiune abstractă, schimbarea a început să capete conținut concret: tăieri, criterii, evaluări, pierdere de privilegii, sfârșitul improvizației.

Exact în acest punct, o parte semnificativă a societății și a clasei politice a realizat ceva esențial: schimbarea reală doare.

Nu doare ideologic. Doare personal.

Când reforma înseamnă că nu mai poți angaja „pe cine trebuie”, că nu mai poți cheltui discreționar, că nu mai poți amâna la nesfârșit, reacția nu este una doctrinară, ci viscerală. Aici apare ceea ce Oana Gheorghiu numește corect „presiunea împotriva schimbării”.

De ce schimbarea e contestată tocmai acum

Sprijinul exprimat de vicepremier pentru Ilie Bolojan este relevant nu pentru persoana premierului, ci pentru tipul de schimbare pe care acesta îl simbolizează: una administrativă, rece, contabilă, lipsită de poezie politică.

Aceasta este schimbarea care sperie cel mai tare. Nu cea ideologică, nu cea spectaculoasă, ci cea care:

• numără,
• taie,
• compară,
• întreabă „de ce”.

România este obișnuită cu schimbări zgomotoase și ineficiente. Este mult mai puțin pregătită pentru schimbări tăcute și funcționale.

De aceea, o bună parte din criticile actuale nu sunt despre binele public, ci despre disconfortul personal produs de pierderea controlului. Mesajele emoționale, invocarea „oamenilor”, a „stabilității”, a „nevoilor sociale” sunt, de multe ori, doar ambalajul unei rezistențe la ordine și responsabilitate.

Ce mai înseamnă azi „schimbare”

Astăzi, cuvântul „schimbare” a ajuns să însemne lucruri complet diferite, uneori opuse:

• pentru unii, înseamnă reformă administrativă;
• pentru alții, înseamnă revenirea la un stat protector și opac;
• pentru alții, înseamnă reset total, indiferent de costuri;
• pentru unii, chiar distrugerea actualului sistem, cu speranța vagă că „ceva mai bun va apărea”.

Aici apare pericolul real: nu orice schimbare e bună doar pentru că e schimbare. Există schimbări care pot duce la dezastru național, iar România, obosită și frustrată, este tentată uneori să accepte orice, doar ca să nu mai fie „la fel”.

Paradoxul este că exact această confuzie ajută vechile mecanisme să supraviețuiască. Când schimbarea este prezentată ca haos, regres sau aventură, status quo-ul pare brusc suportabil.

Destinul nostru: schimbare amânată, nu refuzată

România nu este, în esență, o țară anti-schimbare. Este o țară care amână schimbarea până când costurile devin insuportabile, apoi o face haotic, sub presiune, prost organizată.

Declarația Oanei Gheorghiu este importantă tocmai pentru că spune explicit ceea ce de obicei se ocolește: opoziția nu vine doar din greșeli de comunicare sau din neînțelegere, ci din interese consolidate care au prosperat în lipsa responsabilității.

A spune acest lucru nu este un act de aroganță politică, ci unul de onestitate.

Împotriva schimbării, ca reflex național

„Împotriva schimbării” nu este o ideologie. Este un reflex. Un mecanism de apărare al unei societăți care a fost schimbată prea des la suprafață și prea rar în profunzime.

Dacă România vrea, în sfârșit, o schimbare care să conteze, va trebui să accepte un adevăr inconfortabil: nu zgomotul este problema, ci ordinea. Iar ordinea nu aduce aplauze rapide, ci nemulțumiri, pierderi și rezistență.

Schimbarea reală nu promite fericire. Promite funcționalitate.
Iar pentru România, asta ar fi fost și este, paradoxal, cea mai radicală schimbare dintre toate.

Marea Schimbare

Au existat, după 1989, mai multe momente în care am fost îndemnați – uneori cu entuziasm sincer, alteori cu propagandă grosieră – să credem că urmează sau că tocmai s-a produs Marea Schimbare.

Că am rupt definitiv cu trecutul.

Că „de acum înainte” lucrurile vor funcționa altfel.

Că… gata cu hoția, punem jordia pe politicienii infractori.

Fiecare ciclu electoral, fiecare aderare, fiecare reformă anunțată a venit ambalată în același limbaj solemn al începutului absolut.

În realitatea usturătoare, schimbarea s-a tradus în câteva libertăți atent dozate, suficiente cât să bifăm statutul de „țară europeană”, dar insuficiente pentru a schimba mecanismele reale de putere. Am primit libertatea de a circula, de a vorbi, de a consuma, de a vota. Am primit vitrinele democrației. Nu am primit însă – și nu ne-am câștigat – controlul asupra modului în care funcționează statul.

Trebuie spus fără menajamente:

România nu a ajuns în Uniunea Europeană ca recompensă pentru un model de guvernare exemplar, ci ca o promisiune de piață. Ca teritoriu de extindere economică, ca spațiu de stabilitate relativă într-o zonă volatilă, ca rezervor de forță de muncă și consum. Aderarea a fost un pariu al Uniunii pe ce am putea deveni, nu o certificare a ceea ce eram deja.

Între timp, Sistemul – acel conglomerat de reflexe, interese, dependențe și aranjamente – s-a configurat rapid și eficient.

A înțeles din prima lecția tranziției: schimbarea trebuie acceptată doar la suprafață, niciodată în zonele esențiale. Instituțiile au fost rebranduite, dar nu reformate. Regulile au fost rescrise, dar interpretate de aceiași oameni. Puterea s-a mutat dintr-o mână în alta, dar a rămas în același cerc.

De aceea, fiecare „Mare Schimbare” anunțată a sfârșit prin a fi, de fapt, o ajustare de decor. O rearanjare de funcții, o redistribuire de influență, o cosmetizare de limbaj. Nimic care să atingă nervul central: responsabilitatea reală, predictibilitatea, meritul, consecința.

Aceasta este, poate, cea mai mare performanță a Sistemului românesc:

a reușit să supraviețuiască tuturor ”schimbărilor” declarate, tocmai pentru că s-a adaptat din timp la ideea de schimbare fără substanță.

Teama viscerală de schimbare

România a ajuns să se teamă de schimbare tocmai pentru că n-a cunoscut-o niciodată pe cea adevărată. Tot ce am trăit sub acest nume a fost, de fapt, o succesiune de improvizații, de rearanjări de suprafață și de promisiuni amânate. Schimbarea reală – aceea care atinge structura, regulile jocului, raportul dintre cetățean și stat – a fost mereu evitată cu o abilitate aproape admirabilă.

În lipsa ei, schimbarea a devenit un cuvânt suspect.

Un semnal de alarmă. O amenințare. Pentru foarte mulți oameni, „schimbare” nu mai înseamnă progres, ci pierdere: pierderea unui loc călduț, a unei siguranțe fragile, a unui mic avantaj obținut prin adaptare la un sistem strâmb. Când trăiești zeci de ani într-o realitate în care regulile nu sunt clare, ci negociabile, stabilitatea – oricât de proastă – ajunge să pară preferabilă necunoscutului.

De aici reacția aproape reflexă împotriva oricărei tentative de reformă autentică.

Nu pentru că românii ar fi, prin fire, conservatori sau refractari la modernizare, ci pentru că experiența i-a învățat că „schimbarea” se face, de obicei, pe spatele lor, nu în beneficiul lor. Că ea vine cu costuri imediate și cu beneficii vagi, promise „mai târziu”. Un „mai târziu” care, invariabil, nu mai vine.

În acest context, presiunea împotriva schimbării despre care se vorbește astăzi nu este un accident politic și nici un moft ideologic. Este rezultatul unui contract social nerespectat. Statul a cerut mereu răbdare, sacrificii și înțelegere, dar a livrat rareori funcționare, corectitudine și predictibilitate. Iar când, în sfârșit, apare o formă de schimbare care chiar atinge nervul sistemului – bani, reguli, responsabilități – reacția este una de panică generalizată.

Schimbarea adevărată nu mai sperie pentru că ar fi prea radicală, ci pentru că este prima care pare să fie serioasă. Prima care nu mai promite că „toată lumea va câștiga”. Prima care spune, implicit, că unii vor pierde. Iar într-o societate obișnuită să supraviețuiască prin adaptare, nu prin merit, această perspectivă este insuportabilă.

Poate aici se află, de fapt, miza reală a momentului:

nu dacă România vrea sau nu schimbare, ci dacă este pregătită să accepte consecințele ei. Pentru că schimbarea reală nu e festivă, nu e populară și nu e unanim aplaudată. Este incomodă, dureroasă și profund nedreaptă cu cei care au prosperat într-un sistem nedrept.

Iar până când nu vom fi capabili să facem diferența între schimbarea de decor și schimbarea de structură, vom continua să ne apărăm cu furie exact împotriva lucrului pe care pretindem că ni-l dorim cel mai mult.

Schimbarea pe care nu o vrem

România nu este blocată din lipsă de soluții, ci din lipsă de voință colectivă de a suporta costul schimbării reale. Ne place ideea schimbării atâta timp cât ea rămâne abstractă, morală, declarativă. Când însă schimbarea începe să aibă efecte concrete — tăieri, reguli clare, pierderi de privilegii, sfârșitul improvizației — reflexul este unul de respingere violentă.

Adevărul inconfortabil este acesta:

o parte consistentă a societății românești a învățat să trăiască bine într-un sistem prost. Nu ideal, nu demn, dar predictibil în micile lui nedreptăți. Schimbarea adevărată amenință exact acest echilibru fragil. Ea nu promite că toți vor câștiga, ci spune clar că unii vor pierde — și tocmai de aceea este respinsă cu atâta furie.

De aceea, fiecare tentativă serioasă de reformă este imediat reinterpretată ca „austeritate”, „abuz”, „atac asupra oamenilor”. Nu pentru că ar fi neapărat așa, ci pentru că atinge zonele unde statul român a fost, zeci de ani, tolerant cu incompetența, risipa și aranjamentul. Iar toleranța aceasta a devenit, între timp, o formă de identitate națională.

România nu este împotriva schimbării din convingere ideologică.

Este împotriva schimbării din teamă. Teama că, odată ce regulile devin clare, nu va mai fi loc pentru descurcăreală. Teama că, odată ce responsabilitatea devine reală, nu va mai exista vină difuză. Teama că, odată ce statul începe să funcționeze, nu vom mai putea da vina pe el pentru propriile eșecuri.

Asta este miza profundă a momentului:

nu un guvern, nu un premier, nu un pachet de reforme. Ci alegerea, încă o dată amânată, între o schimbare care doare și o stagnare care ne macină lent.

Istoria recentă ne arată însă un lucru clar:

de fiecare dată când am refuzat schimbarea adevărată, ea a venit oricum, mai târziu, mai brutal și mult mai scump. Sub formă de criză, de colaps, de pierdere accelerată.

Dacă există un destin național, acela nu este să fim condamnați la eșec, ci la amânare. Iar cea mai mare nenorocire nu este schimbarea, ci faptul că am ajuns să o vedem ca pe un pericol, nu ca pe o necesitate.

Restul nu mai ține de politică. Ține de curaj. Și, asta e, prieteni dragi… Nu-l prea avem.