Drum bun spre stele, Mircea Lucescu – domn al fotbalului românesc
Sunt oameni care trec printr-un domeniu și îl practică bine. Sunt alții care îl schimbă. Mircea Lucescu a făcut mai mult de atât: a dat fotbalului românesc o anumită ținută, o anumită inteligență, o anumită idee de noblețe a meseriei.
- L-am privit, fiecare, din propriul nostru colț de tribună.
- Știa fotbal la un nivel pe care puțini l-au atins, dar se pricepea și la oameni.
- A dus cu el, în toți acești ani, o parte din prestigiul fotbalului românesc.
- A încercat până la capăt să fie folositor fotbalului românesc. Și e mult. E foarte mult.
Pentru mulți, a fost mai întâi marele dinamovist.
Pentru alții, a fost antrenorul uriaș care a cucerit țări, campionate și respect.
Pentru toți cei care au iubit sincer fotbalul, dincolo de culori, a rămas un nume care nu putea fi rostit decât cu respect.
Ca jucător, a strâns 70 de selecții și a fost căpitanul naționalei României; ca antrenor, a construit una dintre cele mai impresionante cariere din fotbalul est-european și nu numai.
L-am privit, fiecare, din propriul nostru colț de tribună.
Unii cu simpatie declarată, alții cu rivalitate sportivă, unii cu admirație neascunsă încă din anii în care Dinamo îl avea pe teren și Steaua îl privea cu invidia pe care numai valoarea adevărată o stârnește.
Asta era forța lui Mircea Lucescu:
putea să fie adversarul tău și, în același timp, unul dintre fotbaliștii pe care nu aveai cum să nu-i admiri. Nu era doar talent. Era minte limpede, finețe, un fel de a citi jocul care trăda ceva mai rar decât inspirația: cultură fotbalistică profundă.
La Dinamo a câștigat șapte titluri de campion ca jucător și a rămas una dintre figurile majore ale clubului.
În naționala României, Mircea Lucescu a fost mai mult decât un internațional de clasă. A fost căpitan, reper, om de echilibru.
A jucat la Campionatul Mondial din 1970 și a făcut parte dintr-o generație care a încercat să țină fotbalul românesc în contact cu marea scenă.
Iar când a trecut pe bancă, a dus mai departe aceeași ambiție de a ridica nivelul jocului, nu doar de a bifa rezultate.
În primul său mandat ca selecționer, început în 1981, a calificat România la Euro 1984, prima noastră prezență la un turneu final european. A fost una dintre bornele importante ale fotbalului românesc, iar numele lui a rămas lipit de acel prag spart după multă așteptare.
Apoi a început lunga lui viață de constructor de echipe.
La Hunedoara, la Dinamo, apoi în Italia, Turcia, Ucraina, Rusia și din nou acasă, Mircea Lucescu a fost rareori un simplu antrenor de conjunctură. A fost un om care a lăsat urme.
În Italia a cucerit Cupa UEFA cu Inter, un trofeu care i-a așezat definitiv numele în elita meseriei.
În Turcia a câștigat titluri și a condus Galatasaray și Beșiktaș cu autoritatea calmă a unui profesionist care nu avea nevoie să urle ca să fie ascultat.
În Ucraina, la Șahtior Donețk, a scris poate capitolul cel mai spectaculos al carierei sale: opt titluri de campion, numeroase cupe și acel triumf din Cupa UEFA din 2009, care a transformat clubul într-o forță continentală respectată.
A antrenat apoi și Dinamo Kiev, într-o lume a rivalităților feroce în care puțini ar fi putut naviga cu demnitatea și greutatea lui.
Tot acest traseu uriaș n-a șters niciodată ceva esențial:
Mircea Lucescu a rămas recognoscibil. Nu s-a pierdut în vanitățile meseriei. Nu s-a transformat într-un monument ambulant. Avea bonomia aceea rară a omului sigur pe sine, dar neîmbătat de propria legendă. Putea fi ironic fără răutate, ferm fără brutalitate, lucid fără să devină cinic.
Știa fotbal la un nivel pe care puțini l-au atins, dar se pricepea și la oameni.
Avea realism, umor, diplomație, o anumită eleganță a replicii care venea nu din șmecherie, ci din educație. De aceea a putut fi respectat și de cei care nu i-au împărtășit nici clubul, nici opțiunile, nici simpatiile.
Și mai rămâne ceva, poate la fel de prețios ca trofeele și uneori chiar mai durabil decât ele:
mulțimea de jucători pe care Mircea Lucescu i-a scos la lumină, i-a crescut, i-a împins spre marea scenă și i-a ajutat să devină ceea ce erau încă doar în germene.
La Dinamo, a ridicat și a format nume precum Bogdan Stelea, Ionuț Lupescu și Florin Răducioiu, adunând lângă ei tineri ca Dănuț Lupu și Ioan Sabău.
La Brescia, a avut ochiul acela rar de pedagog adevărat și i-a dat lui Andrea Pirlo debutul profesionist, intuind în adolescentul firav un viitor campion.
În fotbalul românesc, i-a deschis lui Gheorghe Hagi poarta spre echipa națională, iar la Șahtior a făcut din clubul ucrainean o mare școală de talent, lucrând cu și lansând ori desăvârșind jucători ca Fernandinho, Willian, Henrikh Mkhitaryan, Douglas Costa, Luiz Adriano, Ilsinho sau Fernando.
În asta s-a văzut, poate, cel mai limpede statura lui:
Mircea Lucescu nu era doar un strângător de puncte și trofee, ci un mare cultivator de destine fotbalistice, un om care știa să recunoască aurul înainte ca restul lumii să-i vadă strălucirea.
Pentru noi, cei crescuți în fotbalul românesc ca într-o a doua școală sentimentală, Mircea Lucescu a însemnat și altceva.
A însemnat puntea dintre fotbalul de odinioară și cel modern.
A însemnat dovada că din România poate ieși nu doar un nume cunoscut, ci un antrenor cu adevărat mare, capabil să stea la masa greilor fără să pară un musafir exotic.
A dus cu el, în toți acești ani, o parte din prestigiul fotbalului românesc.
Și chiar când fotbalul nostru a decăzut, numele lui a continuat să impună respect în locuri unde alte nume românești nu mai spuneau mare lucru.
Ultima parte a vieții lui sportive a avut și frumusețea unei întoarceri.
Revenirea la echipa națională, în toamna târzie a unei cariere uriașe, a avut ceva din gestul marilor oameni care, după ce au văzut lumea, se întorc acasă nu ca să fie aplaudați, ci ca să mai dea ceva înapoi.
Mandatul s-a încheiat recent, după eșecul din barajul pentru Mondial, dar asta nu schimbă nimic din statura celui care a acceptat din nou această povară.
A încercat până la capăt să fie folositor fotbalului românesc. Și e mult. E foarte mult.
În fața unui asemenea destin sportiv, rivalitățile rămân acolo unde le este locul: în frumusețea jocului. Steaua, Dinamo, tribune diferite, pasiuni diferite — toate acestea contează, desigur. Dar numai până în clipa în care viața te obligă să te uiți la om.
Iar Mircea Lucescu a fost, dincolo de tot, un om formidabil.
Un mare domn. Un profesionist adevărat. Un om care a dat fotbalului românesc nu doar performanță, ci și stil.
Clipa despărțirii nu ia doar un fost jucător, un fost selecționer sau un antrenor de palmares.
Pleacă dintre noi unul dintre ultimii mari seniori ai unui fotbal care încă mai avea memorie, rafinament și substanță.
Trece în neființă un om care a traversat epoci, generații, sisteme, războaie de club, frontiere și limbi, rămânând mereu recognoscibil printr-o inteligență senină și printr-o demnitate rară.
Iar pentru noi, cei care am iubit fotbalul și l-am înțeles ca pe ceva mai mult decât o simplă succesiune de scoruri, Mircea Lucescu va rămâne acolo unde rămân doar foarte puțini: în galeria celor pe care adversarii i-au respectat, colegii i-au urmat, iar istoria i-a păstrat.