Indiferent de cine va fi ales Președinte: problemele urgente ale României

În pragul schimbării de gardă la Cotroceni, România se confruntă cu un set de probleme cronice, devenite tot mai apăsătoare. Realitatea din teren nu iartă pe nimeni – nici pe politicienii de la putere, nici pe cei din opoziție. Aproape două treimi dintre români cred că țara merge într-o direcție greșită, principalele lor nemulțumiri fiind scumpirile, nivelul de trai și corupția endemică.

Cu alte cuvinte, indiferent cine câștigă alegerile prezidențiale, următorul lider va moșteni un „pomelnic” de crize interconectate. Să le luăm pe rând, fără menajamente și fără a bate apa în piuă, pe domenii esențiale: politică, economie, administrație, social, educație, sănătate, infrastructură, mediu și demografie.

Politică

Clasa politică românească pare captivă într-un carusel al instabilității și cinismului. Corupția rămâne, de departe, problema numărul unu – aproape 44% dintre cetățeni o indică drept sursa principală a nedreptăților din societate. Nu e de mirare, având în vedere șirul nesfârșit de scandaluri și impunitatea cu care „băieții deștepți” par să scape. Până și Curtea de Justiție a UE a avertizat recent că deciziile instanțelor române (precum cele de prescriere a faptelor) creează un „risc sistemic de impunitate” pentru corupția la nivel înalt. Pe acest fond toxic, încrederea publicului în instituții democratice s-a prăbușit: Parlamentul, partidele și Guvernul se zbat la coada clasamentului, departe de respectul de care se bucură Armata sau pompierii.

În locul reformatorilor promiși, extremismul și populismul câștigă teren. Partide naționaliste precum AUR au crescut spectaculos, hrănindu-se din frustrările unei populații dezamăgite de vechile elite. Anul electoral 2024 – un veritabil maraton cu alegeri europarlamentare, locale, parlamentare și prezidențiale – a arătat un peisaj fragmentat, cu alianțe contra naturii și promisiuni festiviste. Instabilitatea politică a ajuns și ea în topul îngrijorărilor (peste 20% dintre români o consideră una din marile probleme), semn că oamenii s-au săturat de guverne care cad înainte să apuce să facă ceva util. Indiferent cine va depune jurământul ca președinte, va avea de navigat o scenă politică polarizată și marcată de cinism. Fără un minim consens pe marile teme, există riscul continuării guvernării haotice prin ordonanțe de urgență, al negocierilor subterane și al amanetării interesului public de dragul jocurilor de putere. Cu alte cuvinte, politica trebuie să iasă din logica circului permanent și să recâștige încrederea cetățenilor, altfel orice proiect de țară va rămâne literă moartă.

Economie

După ani de creștere pe steroizi electorali, economia dă semne de oboseală. În 2024, România abia a mai scos o creștere economică de 0,9%, practic pe marginea stagnării. Între timp, inflația a măcinat veniturile – prețurile au tot galopat, cu o rată anuală care s-a încăpățânat să rămână sus (spre 9% la finalul anului trecut). Oamenii simt asta zilnic: 95% dintre români declară că au fost afectați de scumpiri la alimente, energie, carburanțir. Guvernanții, însă, au continuat petrecerea pe datorie. Deficitul bugetar a explodat la cote alarmante, depășind 8,5% din PIB în 2024 și împingând țara spre o prăpastie fiscală de ~9% deficit în 2025 dacă nu se iau măsuri dure. Comisia Europeană ne ține deja prelegeri severe: vrea deficit sub 7% anul acesta, altminteri România riscă sancțiuni și tăieri de fonduri.

Această realitate se traduce într-o nota de plată post-alegeri de care toată lumea se teme. Economiștii și chiar unele surse guvernamentale neoficiale vorbesc despre un inevitabil val de austeritate: taxe mărite peste tot pe unde se poate și tăieri de cheltuieli care dor. Nu e exclusă creșterea impozitelor pe proprietate, pe profit, ba chiar și a celor pe salarii – deși, hilar, munca în România e deja taxată printre cel mai agresiv din UE (în jur de 42% și ar putea urca spre 50%). Tradus din limbaj tehnocratic, asta înseamnă costuri mai mari pentru cetățeni și companii, concedieri în sectorul public și investiții amânate. Desigur, toate acestea sunt amânate tactic până trece anul electoral – după care vine furtuna. Specialiștii atrag atenția că modelul de creștere bazat pe consum pe datorie a ajuns la capăt; „factura” nu mai poate fi rostogolită la infinit. Pe lângă disciplina bugetară, noul guvern va trebui să stimuleze și economia reală: investiții productive, atragerea de fonduri europene (Planul Național de Redresare și Reziliență încă are miliarde pe masă, cu termene strânse) și reducerea deficitului comercial uriaș (importăm mult mai mult decât exportăm, vulnerabilizând moneda națională și balanța de plăți). Dilema e cruntă: cum reduci deficitul fără să sufoci și bruma de creștere economică? Oricum ar fi, perioada de cadouri populiste pe datorie ia sfârșit, iar 2025 se anunță anul aterizării forțate în realitate.

Administrație

Dacă economia suferă de boala deficitelor, administrația suferă de boala nepăsării și a hârtogăriei fără sfârșit. România anului 2025 încă are instituții blocate în secolul trecut: cetățeanul stă la cozi cu dosar cu șină, în timp ce alte țări își rezolvă problemele cu un click. Nu-i o glumă – țara noastră ocupă ultimele locuri în UE la digitalizarea serviciilor publice, semn că e-guvernarea a rămas un slogan gol. Puținele progrese (gen ghișee online sau aplicații mobile) sunt umbrite de haosul birocratic generalizat: formulare redundante, avize care se bat cap în cap, termene stufoase. Iar acest haos nu e deloc inocent. Corupția măruntă și nepotismul din instituții fac ca administrația să semene cu o moară de tocat nervii și banii contribuabililor. Dosare rătăcite „din greșeală” până iese șpaga, pile la angajări pe posturi publice, firme de casă care câștigă contracte – sună cunoscut? Efectul direct este prăbușirea încrederii: cetățenii și firmele private resimt statul mai mult ca pe o piedică decât ca pe un partener.

Reforma administrației publice nu mai poate fi amânată. Specialiștii subliniază că fără un aparat administrativ eficient și integru, nicio altă reformă nu are șanse. Degeaba vorbim de spitale ori autostrăzi noi, dacă procedurile de achiziție sunt blocate sau dacă banii publici se scurg în buzunare clientelare. La absorbția fondurilor europene, de pildă, plătim prețul incompetenței administrative: întârzieri la proiecte, documentații făcute praf, condiționalități neîndeplinite la timp. An de an returnăm la Bruxelles bani necheltuiți, în timp ce ne lamentăm că n-avem destule resurse. În plus, administrația românească suferă de super-centralizare: decizii mărunte se iau la București, iar comunitățile locale așteaptă cu mâna întinsă. Orice demers – de la autorizarea unei investiții până la plata unei indemnizații sociale – trece printr-un lanț birocratic greoi. Este ca un sac de nisip legat de picioarele țării, care ne ține pe loc. Reforma ar trebui să includă debirocratizare, digitalizare adevărată (nu doar scanat hârtii), depolitizarea funcțiilor publice și responsabilizarea funcționarilor. Misiune dificilă, ce-i drept: exact cei care ar trebui să implementeze aceste schimbări sunt primii interesați să păstreze statu-quo-ul. Dar fără această „curățenie generală” în administrație, orice alt progres va fi mereu frânat de celebrul „lasă că merge și așa” și de cultura ștampilei rotunde.

Social

În spatele indicatorilor macro și al declarațiilor pompoase, se cască o prăpastie socială tot mai adâncă. România se laudă uneori cu creșteri economice record, însă bogăția nu s-a revărsat echitabil peste toți cetățenii. Dimpotrivă, suntem campioni europeni la sărăcie și excluziune socială: o treime din populație (circa 34%) trăiește în risc de sărăcie sau excluziune, cel mai ridicat nivel din UE. Cu alte cuvinte, pentru milioane de români prosperitatea e doar un mit auzit la televizor. Avem sate întregi uitate de lume, comunități rurale unde timpul parcă a stat pe loc – fără apă curentă, fără drumuri practicabile, fără perspective. În orașe, mii de familii trăiesc la limita supraviețuirii, împovărate de facturi și credite. Sistemul de protecție socială cârpește pe ici-colo situațiile cele mai grave, dar nu reușește să rupă ciclul vicios al sărăciei. Inegalitatea e și ea în floare: diferențele între bogați și săraci sunt stridente, cu un coeficient al inegalității de top în UE.

Cea mai dureroasă realitate este poate sărăcia copiilor. Un raport recent arată că aproape 1 din 3 copii din România suferă de deprivare materială severă. Imaginați-vă generații care cresc fără suficiente alimente, haine adecvate sau rechizite – consecințele se vor simți decenii de-acum înainte. De fapt, România are cea mai mare rată de privare severă a copiilor din întreaga UE, la mare distanță de următoarea clasată. Este un eșec național care se va transforma mâine în costuri uriașe: copii care abandonează școala (sau termină cu competențe minime) ajung adulți precar calificați, cu șanse mici pe piața muncii. Un alt fenomen îngrijorător este exodul părinților: sute de mii de români au plecat la muncă peste hotare, lăsând acasă copii în grija bunicilor sau chiar singuri. Avem zeci de mii de copii „ai nimănui”, cu ambii părinți plecați – o generație care crește cu traume emoționale greu de cuantificat.

Problemele sociale nu țin prima pagină a ziarelor precum scandalurile politice, dar erup periodic sub forma unor crize: fie o dramă familială provocată de sărăcie extremă, fie proteste de stradă din disperare (cum au fost cele ale minerilor sau ale angajaților din anumite industrii decimate). Specialiștii avertizează că fără investiții serioase în coeziune socială – combaterea sărăciei, crearea de locuri de muncă decente în zonele defavorizate, servicii sociale pentru grupurile vulnerabile – România își compromite viitorul. Nu poți avea pretenții de țară europeană modernă cu o treime din populație rămasă în urmă. Oricât de nepopular ar suna, viitorul președinte și guvern trebuie să pună pe masă un plan clar de reducere a sărăciei și de sprijin pentru categoriile defavorizate: de la copii și vârstnici singuri, până la comunitățile de romi marginalizate și muncitorii exploatați pe salarii de nimic. Demnitatea cetățenilor de rând nu e un moft, e fundația oricărei societăți sănătoase – altfel, bomba socială ticăie.

Educație

Orice țară își proiectează viitorul în sălile de clasă. Din păcate, școala românească e ea însăși o „urgență națională” de ani buni. Rezultatele elevilor noștri la evaluări internaționale sunt dezastruoase: la testele PISA, România se zbate în coada clasamentelor, fără progrese notabile. Mai grav, s-a împământenit sintagma de „analfabetism funcțional” – adică elevi care știu să citească un text, dar nu îl înțeleg. Procentul acestor elevi a tot gravitat între 40% și 45% în ultimul deceniu, o cifră halucinantă ce ar trebui să ne dea fiori. Cu alte cuvinte, aproape jumătate dintre tinerii de 15 ani nu pot folosi practic ceea ce au învățat la școală. Cauzele? Programe încărcate și învechite, accent pe memorare și mai puțin pe gândire critică, profesori demotivați și subplătiți. La asta se adaugă și un fenomen masiv de abandon școlar: România are cea mai mare rată de părăsire timpurie a școlii din UE (în jur de 16% în 2022). În special în mediul rural, mulți copii nu termină învățământul obligatoriu, prinși în capcana sărăciei și a lipsei de infrastructură educațională.

Nu e doar o problemă de statistici, ci o dramă cotidiană în mii de comunități. Școli cu toaleta în curte, clădiri degradate, clase supraaglomerate în orașe și clase cu câțiva elevi în sate aproape depopulate – sistemul trebuie să le acopere pe toate, dar de multe ori nu reușește nimic bine. Bugetul educației a fost mereu Cenușăreasa alocărilor bugetare: legea prevede 6% din PIB, realitatea abia jumătate din atât. Rezultatul? Profesorii au ieșit în stradă (greva profesorilor din 2023 a fost un semnal clar) cerând salarii decente și condiții mai bune. Fără profesori motivați, niciun plan frumos pe hârtie (gen “România Educată”) nu va produce miracolul promis. La rândul lor, elevii de azi simt lipsa de relevanță a școlii: programa nu-i pregătește pentru piața muncii moderne, consilierea e ca și inexistentă, iar diferențele dintre o școală bună din centru și una de la periferie sunt uriașe.

Specialiștii în educație cer schimbări radicale, nu peticeli. Este nevoie de un curriculum modern, orientat spre competențe, de formare continuă a profesorilor și, esențial, de responsabilitate – să se termine cu promovările de formă și cu diplomele fără acoperire. Trebuie investit în infrastructură: școli sigure, laboratoare, dotări digitale, mai ales în zonele rămase în urmă. Și nu în ultimul rând, școala trebuie conectată la realitate: parteneriate cu mediul economic, pregătire vocațională acolo unde e cazul, stimularea excelenței dar și recuperarea celor în dificultate. Fiecare an pierdut înseamnă o generație pierdută pe jumătate. Iar pentru România, luxul de a pierde generații nu există – altfel, ne condamnăm la subdezvoltare perpetuă.

Sănătate

După coșmarul pandemiei, sistemul de sănătate românesc revine în atenție tot prin vechile sale metehne. Sănătatea rămâne subfinanțată cronic: cheltuim în jur de 6-6,5% din PIB pentru sănătate, cel mai mic procent din UE. În termeni de bani în buzunar, asta înseamnă sub jumătate din media europeană la cheltuiala per capita. Consecințele se văd la tot pasul: spitale vechi de zeci de ani, în care infecțiile nosocomiale pândesc la colț, aparatură insuficientă, personal medical suprasolicitat. Și deși punem puțini bani publici, paradoxal plătim mult din buzunar: aproape o cincime din cheltuielile de sănătate sunt suportate direct de pacienți – fie pe medicamente, fie pe consultații private, fie, da, pe „atențiile” cunoscute. Șpaga din spitale s-a mai domolit față de anii ’90, dar n-a dispărut complet, semn al neîncrederii și al sărăciei din sistem.

Rezultatele acestei situații? România are una dintre cele mai scăzute speranțe de viață din Europa – în 2022 era de 75,3 ani, cu peste 5 ani sub media UE. Practic, ne trăim viața mai pe scurt decât alții, uneori din cauze perfect prevenibile sau tratabile. Rata mortalității infantile, deși în scădere, este încă printre cele mai ridicate din UE. Bolile cardiovasculare și cancerul fac ravagii, iar programele de prevenție sunt ca și inexistente sau haotic implementate. Sistemul duce și lipsă de personal: mii de medici și asistente au emigrat în ultimele două decenii, atrași de salarii și condiții mai bune în Occident. În zonele rurale și orășele mici, să găsești un medic specialist devine o aventură; unele comune nici medic de familie nu mai au, lăsând populația descoperită. Iar în marile spitale urbane, supraaglomerarea e norma – vedem paturi pe holuri, liste de așteptare interminabile și personal epuizat.

Toate guvernele au promis „reforma sănătății”, dar puține au mișcat acul. Cele trei spitale regionale promise de peste un deceniu abia au trecut de faza de proiect (după nenumărate amânări și scumpiri). Între timp, au tot avut loc tragedii care ne-au arătat că sistemul e pe avarie: de la incendiile din spitale și până la cazul Colectiv, lecțiile au fost plătite în vieți omenești, dar uitate repede. Urgent este un plan de acțiune pe termen lung: investiții majore în infrastructura spitalicească (inclusiv renovări anti-incendiu și circuite sanitare corecte în unitățile vechi), stimulente pentru personalul medical să rămână în țară (salarii, oportunități de dezvoltare), digitalizarea sistemului (unificat, pentru a evita birocrația aberantă cu hârtii între spitale și case de asigurări). De asemenea, e vitală reconstruirea încrederii pacienților: fără transparență și comunicare, oamenii vor continua să creadă în teorii ale conspirației și să ocolească sistemul oficial (sau să-l ungă informal ca să prindă loc). Sănătatea publică nu poate fi „profitabilă” în termeni electorali imediat, dar e fundamentul unei națiuni puternice. Oricine va conduce țara trebuie să aibă curajul să investească serios aici, chiar dacă rezultatele se vor vedea în timp și nu aduc neapărat voturi imediate.

Infrastructură

Infrastructura României a fost, tradițional, călcâiul lui Ahile. Drumuri proaste, căi ferate lente, rețele de utilități precare – toate au tras economia în jos și au frustrat cetățenii. Vestea bună (da, există una!) e că în ultimii ani s-au mișcat totuși lucrurile, măcar pe hârtie și parțial pe teren. La finalul lui 2024, harta autostrăzilor arată cu verde cei ~1.275 km de drum de mare viteză existenți, cu portocaliu șantierele în execuție (623 km) și cu negru tronsoanele abia la stadiul de licitație.

În 2024 s-au inaugurat peste 150 km de autostradă, un record istoric, în special datorită Autostrăzii Moldovei (A7) care a început să lege finalmente regiunea de restul țării. Cu toate acestea, imaginea de ansamblu rămâne amestecată: suntem încă departe de rețeaua de transport pe care o merită o țară de mărimea și poziția României. Tronsoane critice, precum Sibiu-Pitești (Autostrada A1 completă) sau Târgu Mureș-Iași (Autostrada A8), sunt întârziate cronic sau abia la început.

Harta autostrăzilor din România la finalul anului 2024: cu verde segmentele deschise circulației (1275 km în total), cu portocaliu tronsoanele în construcție (623 km) și cu negru cele aflate în faza de licitație (730 km). Datele indică anii estimați de finalizare pentru unele proiecte majore.

Lipsa autostrăzilor și a drumurilor rapide nu este însă singura hibă. Căile ferate rămân în epoca vitezelor de melc: media de viteză a trenurilor de pasageri e jenanta, multe rute fiind parcurse în același timp (sau mai mult) ca acum 30 de ani. Modernizările pe coridoarele feroviare europene sunt începute dar evoluează încet, astfel că trenul rămâne ultima opțiune pentru mulți călători dornici de predictibilitate. Nici în materie de infrastructură locală lucrurile nu strălucesc: rețelele de apă și canalizare sunt subdezvoltate, mai ales în mediul rural. România încă are sute de mii de gospodării fără acces la apă potabilă sigură și peste 40% din populație neracordată la canalizare în multe județer. Suntem, rușinos, singura țară din UE cu un procent atât de mare de oameni fără utilități de bază la standarde moderne. În marile orașe, rețelele existente sunt și ele învechite – bucureștenii știu prea bine saga conductelor de termoficare care plesnesc în fiecare iarnă lăsând cartiere întregi fără apă caldă și căldură.

Dezvoltarea infrastructurii nu e un moft, e coloana vertebrală a economiei și a vieții sociale. Fără drumuri și căi ferate decente, investițiile străine ocolesc zone întregi (vezi Moldova, decenii izolate de absența autostrăzilor). Fără utilități, localitățile sărace nu pot spera la vreun progres. Prioritatea zero este accelerarea marilor proiecte deja finanțate: să nu mai pierdem vremea cu contestații interminabile și incompetență managerială. Banii există (între PNRR și fonduri UE clasice), dar trebuie puși la treabă cu maximă seriozitate. Orice nou președinte sau guvern va trebui să dea un impuls puternic – inclusiv prin a ține sub presiune constructorii și autoritățile responsabile. Cetățenii nu mai au răbdare să tot audă promisiuni de autostrăzi „până în 2020… și ceva”. În același timp, întreținerea a ceea ce avem deja nu trebuie neglijată: zeci de poduri stau să cadă, rețeaua feroviară suferă deraiere după deraiere, iar accidentele rutiere fac încă victime pe bandă rulantă din cauza infrastructurii precare (România rămâne fruntașă în UE la mortalitatea în trafic). Pe scurt, la capitolul infrastructură nu mai e loc de vorbe – e nevoie de buldozere pe șantiere, nu de discursuri tăiate în panglici imaginare.

Mediu

Când vine vorba de mediul înconjurător, România pare să practice strategia struțului: băgăm capul în nisip și sperăm că problemele dispar de la sine. Din păcate, ele nu dispar, ci se agravează. Una dintre cele mai urgente este defrișarea pădurilor. Carpații noștri ascund ultimele mari păduri virgine ale Europei, dar tăierile ilegale le decimează într-un ritm scandalos. Se estimează că în România dispar ilegal cam 3 hectare de pădure în fiecare oră – practic, 6 camioane de lemn furat pe oră – însumând în jur de 20 de milioane de metri cubi tăiați ilegal anual. Mafia lemnului a prosperat pe fondul complicităților și al controalelor slabe: autoritățile recunosc implicit că depistează doar o mică fracțiune (în jur de 1%) din aceste tăieri ilegale. Costul? Pe lângă distrugerea unui ecosistem de o valoare inestimabilă, economia pierde circa 6 miliarde de euro pe an în profit ilicit nefiscalizat. În unele zone montane, versanți întregi sunt cheliți, cu efecte vizibile: alunecări de teren, inundații rapide, biodiversitate compromisă. Între timp, rapoartele de mediu și infringement-urile de la Bruxelles curg, dar reacția autorităților române e adesea anemică, limitată la promisiuni și operațiuni fulger de PR.

Nici la capitolul poluare și deșeuri situația nu e roz. Marile orașe se confruntă cu poluare a aerului peste limite, mai ales din trafic și încălzire rezidențială. Bucureștiul, de exemplu, bifează constant episoade în care aerul devine irespirabil, atingând cote dintre cele mai rele din Europa – o combinație de gaze de eșapament, praf din șantiere și arderea ilegală a gunoaielor la periferie. Iar la gestionarea deșeurilor, suntem practic repetentul clasei: România reciclează doar vreo 11% din deșeurile municipale, restul ajungând la gropi (adesea neconforme) sau direct în natură. Suntem penultimii din UE la reciclare, ratând țintă după țintă, în timp ce gropile de gunoi se umplu. În mediul rural, problema e și mai vizibilă: multe comunități nici nu au servicii de salubrizare eficiente, rezultatul fiind nesfârșitele focuri în curți sau deșeuri aruncate în râpe și păduri. Râurile noastre au devenit cursuri de plastic după fiecare viitură, iar imaginile cu tone de gunoaie adunate la barajele hidrocentralelor au făcut deja ocolul Europei.

În contextul schimbărilor climatice, toate acestea devin și mai grave. România resimte tot mai des efectele climei extreme: verile aduc secete cumplite care pârjolesc culturile agricole, apoi episoade de ploi torențiale provoacă inundații devastatoare. Anul 2022, de exemplu, a fost marcat de o secetă severă care a decimat producția de porumb și floarea-soarelui în multe județe, punând agricultorii pe brânci. Infrastructura de irigații e un dezastru (ce nu a fost distrus după ’90 zace acum nefuncțional), așa că fermierii sunt la mila cerului. Orașele nu-s nici ele pregătite pentru viitor: valurile de căldură găsesc localități pline de beton și fără spații verzi suficiente, accentuând disconfortul și problemele de sănătate.

Protejarea mediului nu mai poate fi tratată ca o Cenușăreasă a agendei publice. Nu când literalmente se taie craca de sub noi (la propriu, craca pădurii) și când aerul și apa devin pericole. Este nevoie de acțiuni ferme: aplicarea legii pentru a stopa tăierile ilegale (inclusiv pedepse exemplare pentru cei prinși că jefuiesc pădurea), investiții în reîmpăduriri și împădurirea terenurilor degradate, modernizarea sistemelor de management al deșeurilor (colectare selectivă reală, centre de reciclare funcționale, educație ecologică). În orașe, trebuie planuri pentru reducerea poluării – transport public eficient și nepoluant, spații verzi extinse, limitarea traficului în centru etc. Iar la nivel strategic, România are oportunitatea tranziției verzi cu fonduri europene consistente: de la energie regenerabilă (vânt, solar – unde avem potențial neexploatat) până la renovarea clădirilor pentru eficiență energetică. Viitorul președinte și guvern vor fi judecați și după cum abordează criza de mediu, chiar dacă subiectul nu aduce mulți votanți la urne deocamdată. Generațiile tinere, însă, sunt tot mai vocale: ele nu vor să moștenească o țară fără păduri, cu ape otrăvite și aer irespirabil. Sarcasmul amar e că, dacă nu acționăm acum, în curând vom ajunge să ne întrebăm retoric “pe un pământ pârjolit și gol, la ce bun să mai ai autostrăzi sau fabrici?”.

Demografie

În fine, cea mai inexorabilă problemă dintre toate: declinul demografic. România se tot goleşte, încet și sigur, de trei decenii încoace. Avem astăzi sub 19 milioane de locuitori rezidenți – față de peste 23 de milioane în 1990. Am pierdut peste 4 milioane de oameni în 30 de ani, un amestec de natalitate scăzută și emigrație masivă. Iar tendința continuă: proiecțiile arată că peste alți 25 de ani am putea ajunge pe la 16 milioane, dacă nu chiar mai puțini. Pur și simplu, România se stinge încet, într-o combinație de nașteri puține, exod al tinerilor și îmbătrânire a populației rămase. Rata totală de fertilitate e în jur de 1,5 copii per femeie – mult sub nivelul de înlocuire a generațiilor. Satele cândva pline de copii acum au rămas cu bătrâni singuri; orașele exportă forță de muncă tânără către Occident, în timp ce acasă angajatorii se plâng că nu găsesc oameni calificați.

Emigrația economică a ciuruit societatea pe toate părțile. România are una dintre cele mai mari diaspore raportat la populație – milioane de cetățeni lucrează și trăiesc în Italia, Spania, Germania, Marea Britanie și aiurea. Pe de o parte, remitențele lor au ținut familii întregi și economii locale pe linia de plutire. Pe de altă parte, costul social e imens: am pomenit deja de copiii rămași fără părinți acasă, dar și sistemul de pensii simte acut: tot mai puțini contribuabili activi rămân să susțină tot mai mulți pensionari. Piramida vârstelor s-a răsturnat – baza (tinerii) s-a îngustat, vârful (vârstnicii) s-a lățit. Aproape 1 din 5 români are peste 65 de ani în prezent, și proporția va crește. Asta presează bugetul asigurărilor sociale, crește nevoia de servicii medicale geriatrice și lasă loc întrebării: cine va munci, cine va inova în România de mâine?

Până acum, subiectul demografic a fost abordat mai mult populist. S-au dat niște stimulente financiare pentru natalitate pe ici-colo (vouchere, indemnizații majorate puțin), dar nimic suficient pentru a schimba trendul. Sociologii subliniază că oamenii nu fac copii doar pentru că primesc un ajutor de la stat – decizia ține de perspectivele economice, de servicii (grădinițe, creșe, școli bune), de încrederea în viitor. Iar la aceste capitole, tinerii români sunt descurajați: mulți preferă să amâne întemeierea unei familii sau să o facă în altă țară, unde se simt mai în siguranță material. Politicile de sprijin pentru familie ar trebui regândite integrat: facilități fiscale pentru părinți, programe flexibile de muncă, acces la servicii de îngrijire a copiilor, locuințe accesibile pentru tineri. În paralel, trebuie gestionat cu inteligență și fenomenul migrației: încurajarea revenirii unor categorii de specialiști (prin stimulente, recunoașterea calificărilor dobândite afară etc.), atragerea de forță de muncă din țări mai sărace (deja vedem muncitori asiatici în construcții și servicii, semn că deficitul de personal e real).

Este poate cel mai dificil domeniu, pentru că efectele oricărei măsuri se văd abia peste ani. Dar e și cel mai implacabil: dacă ignorăm declinul demografic, ne vom trezi într-o Românie micșorată și îmbătrânită, în care multe dintre cele de mai sus (economia, sistemul de pensii, armata de angajați din sănătate/educație) devin de neținut. E o problemă de siguranță națională pe termen lung, chiar dacă nu produce breaking news de moment. S-ar putea ca peste câteva decenii, privind retrospectiv, să constatăm că nu corupția sau autostrăzile au fost adevărata piatră de moară, ci faptul că nu am mai avut destui români tineri care să ducă țara mai departe. Acesta este adevărul, oricât de crud ar suna: fără oameni, nu ai nici economie, nici cultură, nici viitor.

Trebuie să ne ”adunăm mințile”. Repede.

Privind în ansamblu cele nouă domenii de mai sus, devine clar că provocările României anului 2025 sunt interconectate și nu suferă amânare. Politica disfuncțională frânează reformele economice; slăbiciunile administrației afectează educația, sănătatea și infrastructura; sărăcia și declinul demografic se condiționează reciproc; iar mediul, adesea neglijat, stă la baza tuturor (fără resurse naturale și un mediu sănătos, nimic altceva nu contează).

Indiferent cine va strânge mâna mulțimii ca nou președinte, lista de sarcini e clară și dură. Nu e vorba de ideologie sau stânga vs. dreapta – e vorba de supraviețuirea și dezvoltarea unei națiuni într-o lume competitivă. Tonul poate părea sumbru, dar onestitatea asta ne trebuie: să recunoaștem problemele și să cerem celor ce ne conduc să iasă din logica electorală îngustă și să pună țara pe direcția corectă.

Altfel, riscăm să mai pierdem încă un deceniu discutând despre „urgențe” devenite între timp normalitate. Iar România nu-și mai permite acest lux.