Îngerul Meloni sau cum ajunge politica pe boltă, între tencuială și orgoliu

Italia are un talent special: poate transforma orice detaliu aparent minor într-o dezbatere națională cu accente teologice, politice și ușor baroce. De data asta, n-a fost nevoie de un discurs, de o ordonanță sau de o criză guvernamentală. A fost suficient un heruvim.

În Bazilica San Lorenzo in Lucina, una dintre acele biserici romane care par să fi văzut deja prea mult ca să se mai mire de ceva, un înger și-a schimbat chipul. După restaurare, heruvimul care veghează bustul regelui Umberto al II-lea nu mai are o figură generică, „din catalogul de îngeri standard”. Are un chip foarte recognoscibil: cel al Giorgiei Meloni.

Nu e o metaforă. Nu e o interpretare forțată.

E chiar ea: prim-ministrul Italiei, cu trăsături recognoscibile, pictată ca înger, cu aripi, sul și o mică „cizmă” a Italiei desenată discret. Un detaliu care ar fi putut trece drept o glumă de atelier, dar care, în Italia, nu avea cum să rămână doar atât.

De la heruvim generic la înger politic

Înainte de renovare, nimic ieșit din comun. Un înger clasic, fără identitate, fără ambiții, fără sondaje. După restaurare însă, vizitatorii mai atenți au început să observe ceva straniu: chipul heruvimului părea… familiar. Prea familiar.

„Ăsta e chipul pe care îl vedem zilnic la știri”, notează ironic presa italiană. Și are dreptate. Nu e nevoie de mari cunoștințe iconografice ca să recunoști figura celei mai puternice femei din politica italiană actuală, suspendată acum între boltă și eternitate.

Autorul „minunii” este Bruno Valentinetti, sacristan și decorator, un personaj discret, dar cu un CV interesant. Omul nu e la prima intervenție artistică, nici la prima apropiere de putere. A decorat aceeași capelă și în 2002 și, potrivit unor restauratori, a colaborat inclusiv la decorarea reședinței lui Silvio Berlusconi din Macherio. Așadar, nu vorbim despre un anonim cu pensula tremurândă, ci despre cineva obișnuit să lucreze la intersecția dintre artă, putere și vanitate.

Între artă, devoțiune și… PR involuntar

Oficial, nimeni nu a comandat explicit pictura. Nu există documente, contracte sau directive guvernamentale care să spună: „Vrem un înger Meloni”. Tocmai aici devine situația interesantă.

Pentru că Italia e plină de asemenea gesturi „necomandate”, dar perfect sincronizate cu spiritul epocii. Un artist care „simte” vremurile. Un chip puternic, omniprezent mediatic. O biserică veche, un rege detronat, un înger nou-nouț. Toate puse laolaltă, fără să pară, teoretic, nimic intenționat.

Și totuși.

Meloni apare nu oricum, ci înaripată, veghetoare, plasată vizavi de un alt înger care oferă coroana unui suveran căzut în dizgrație. E greu să nu vezi aici o mică poveste simbolică: puterea care se mută, legitimitatea care se transformă, autoritatea care nu mai vine din sânge albastru, ci din vot, din forță politică, din zeitgeist.

Italia, țara în care politicienii ajung frescă

Italia are o tradiție lungă în amestecarea politicului cu arta, cu religia, cu spectacolul. Diferența e că, în trecut, politicienii plăteau artiști ca să fie reprezentați. Acum, uneori, artiștii par să o facă din reflex.

Faptul că Meloni apare ca înger nu spune neapărat ceva despre ea.

Spune însă multe despre epoca noastră: despre felul în care puterea contemporană tinde să fie mitologizată rapid, aproape automat. Azi ești lider politic, mâine devii simbol, poimâine ești frescă.

Și nu, nu e vorba de blasfemie în sens clasic.

Nici Vaticanul nu s-a grăbit să protesteze. E mai degrabă o confuzie modernă între reprezentare artistică, admirație personală și reflexul de a urca liderii pe un piedestal vizual, chiar și atunci când n-au cerut explicit asta.

Un înger incomod, dar perfect italian

Imaginea e controversată nu pentru că ar fi șocantă, ci pentru că e prea exactă. Îngerul nu e stilizat, nu e abstract, nu e ambiguu. E Meloni. Și tocmai această claritate deranjează.

Pentru unii, e o dovadă de cult al personalității.

Pentru alții, o glumă vizuală nevinovată.

Pentru cei mai mulți, e pur și simplu un moment de „Italia profundă”, unde politica, religia, arta și ironia involuntară se întâlnesc fără să-și ceară voie una alteia.

Până la urmă, nu Giorgia Meloni a cerut aripi.

I le-a dat un artist. Iar Italia, fidelă tradiției sale, a început imediat să dezbată dacă îngerul e prea politic sau politica a devenit prea… angelică.

Un lucru e sigur: heruvimul generic nu va mai fi niciodată la fel de interesant.