Insulta ca program politic: Nicușor Dan, «handicapatul» perfect – cum se nasc teoriile de TikTok

În România electorală, când n-ai argumente, inventezi defecte. Când nici alea nu țin, sari direct la diagnostic. Unul dintre „argumentele” circulate cu entuziasm de susținători ai lui Călin Georgescu și George Simion sună sec: „N-am putut vota un handicapat”. Iar „handicapatul”, în această logică de bâlci, ar fi Nicușor Dan.

Enunțul spune mai multe despre cel care îl rostește decât despre ținta lui.

Tocmai de aceea merită disecat pe îndelete: nu ca exercițiu de indignare, ci ca lecție de propagandă. Cum funcționează? De ce prinde? Și, mai ales, de ce se dublează aproape invariabil cu a doua acuzație comodă – aceea a „imposturii academice”?

„Handicapat” nu ca termen, ci ca ștampilă

Cuvântul nu e folosit medical. E o etichetă emoțională. Nu descrie o condiție, ci sancționează un stil. Tradus fără menajamente, mesajul e acesta: nu vorbește ca noi, nu gesticulează ca noi, nu urlă ca noi; deci e ceva în neregulă cu el.

Într-o politică obișnuită cu lideri expansivi, cu retorică bombastică și reacții la cald, apariția cuiva care vorbește rar, cântărit, cu pauze și propoziții complete provoacă anxietate.

Tăcerea sperie.

Rigoarea irită.

Calmului i se caută explicații patologizante.

De ani buni, scena noastră publică confundă agresivitatea cu forța.

Volumul vocii e luat drept competență. Emoția brută e confundată cu autenticitatea. În acest decor, orice interiorizare devine suspectă. Iar suspectul ideal e cel care refuză spectacolul.

Ce irită, concret, la Nicușor Dan

Să fim corecți: Nicușor Dan nu e „comod”. Nu e carismatic în sens televizat. Nu face glume, nu flutură steaguri, nu bate masa cu pumnul. Vorbește rar. Se oprește să-și caute cuvintele. Pare adesea absorbit de propria logică internă. Nu livrează replici pentru clipuri scurte. Nu se joacă de-a liderul „viral”.

Pentru o parte a publicului, asta e suficient ca să fie etichetat „ciudat”.

Într-o cultură politică în care isteria e confundată cu hotărârea, prudența devine defect. Ironia e că exact aceste trăsături – lipsa impulsivității, refuzul spectacolului, răbdarea explicației – sunt calități într-o democrație matură. Dar maturitatea nu e trending.

De la etichetă la „dovadă”: promisiunea certificatului ca delir final

Faptul că în social media au apărut voci care „anunță” iminenta apariție a certificatului de handicap al lui Nicușor Dan nu mai ține de metaforă sau de insultă. E un pas suplimentar, mai grav: trecerea de la etichetare simbolică la fabricarea explicită de „probe”.

Aici propaganda face un salt calitativ. Nu se mai mulțumește să sugereze. Nu se mai joacă în zona aluziei. Promite documente. Promite „dovezi”. Creează așteptare. Exact ca într-un serial ieftin: „stați aproape, urmează dezvăluirea!”

E momentul în care „handicapatul” nu mai e doar o insultă aruncată la nervi, ci devine o construcție narativă. Un scenariu. O poveste cu acte, ștampile și conspirații. Iar asta spune ceva esențial: nu mai e vorba despre convingerea cuiva. E vorba despre radicalizarea propriului public.

De ce certificatul e „logica” următoare

În mintea acestor rețele, lucrurile sunt perfect coerente. Dacă ai repetat suficient timp că un om e „handicapat”, apare inevitabil întrebarea: „bine, dar unde e dovada?” Iar propaganda, ca orice dealer care își respectă clienții, trebuie să livreze.

Certificatul promis nu trebuie să fie veritabil.

E destinat să fie crezut. Diferența e uriașă. Publicul-țintă nu cere verificare, cere confirmare emoțională. Vrea să audă că a avut dreptate. Că instinctul lui a fost corect. Că „simțea el că ceva nu e în regulă”.

Așa se ajunge de la „pare ciudat” la „iată hârtia”, fără să se mai treacă prin realitate.

Patologizarea adversarului: un reflex vechi, reambalat digital

Ce se întâmplă aici nu e nou. Regimurile autoritare și mișcările radicale au făcut asta constant: când nu poți combate un adversar pe idei, îl medicalizezi. Nu mai e un om cu opinii greșite, e un om „defect”. Nu mai e adversar, e caz.

Doar că, în varianta românească actuală, totul e livrat în cheie de social media:

live-uri, promisiuni, „surse sigure”, „mai știu eu ceva”. E patologizarea transformată în divertisment.

Iar faptul că nimeni nu pare deranjat de ideea falsificării unui act medical spune multe despre nivelul de degradare morală al acestor bule.

De ce funcționează la publicul lor

Pentru că acest public a fost antrenat să creadă că:
– instituțiile mint
– documentele sunt negociabile
– adevărul e relativ
– iar „sistemul” ascunde mereu ceva

Într-un asemenea univers mental, certificatul inventat nu e un fals. E o revelație. E „ceva ce ni se ascundea”. Exact genul de marfă care se vinde bine acolo unde suspiciunea a înlocuit gândirea critică.

Momentul în care gluma moare

De aici încolo, lucrurile devin serioase. Pentru că promisiunea unui certificat de handicap nu mai e doar calomnie. E dezumanizare. E reducerea unui om la un diagnostic imaginar, cu scopul de a-l scoate definitiv din sfera legitimității publice.

Nu-l mai contești ca politician. Îl excluzi ca „inapt”. Și asta e o linie roșie. Nu doar morală, ci și democratică.

Legătura care nu are nicio legătură

Astfel, „handicapul” ca ștampilă capătă o greutate suplimentară: nu mai vorbim doar de o etichetă emoțională, ci de o etichetă care cere, la un moment dat, documente. De la stil sancționat, la identitate patologizată. De la „nu-mi place cum vorbește” la „nu are voie să fie acolo”.

E, practic, finalul logic al refuzului de a gândi: dacă nu pot suporta liniștea, o declar boală; dacă nu pot combate rigoarea, o transform în handicap; dacă nu pot învinge un om, îi promit un certificat.

Aici nu mai e vorba despre Nicușor Dan.
E vorba despre cât de departe sunt dispuși unii să meargă ca să nu fie nevoiți să gândească.

Când nu-ți place omul, ataci diploma

A doua linie de atac vine aproape automat: „n-are nici măcar bacalaureatul”. Zvonul circulă vesel pe canale obscure, cu aerul triumfal al celui care „știe el ceva”. De ce tocmai diploma? Pentru că e simbolică. Pentru că nu poate fi verificată instant de publicul grăbit. Pentru că nu cere dovadă, ci reacție.

E o tehnică veche:

Dacă nu-l poți prinde cu mâna în sacul clasic – bani, contracte dubioase, vile, combinații – muți discuția din zona faptelor verificabile în zona bârfei. Nu contează dacă diploma există; contează să fie pusă sub semnul întrebării. „Oare… dacă… totuși…?” Fisura e suficientă.

Cine și de ce scormonește în CV

Nu „poporul” face asta. E important de spus limpede. Nu românul de rând s-a trezit brusc interesat de arhive, profesori imaginari și ani de studiu. Ceea ce vedem e un mecanism clasic de propagandă, adaptat la viteza rețelelor sociale: o infrastructură informală de pagini „patriotice”, site-uri fantomă, influenceri politici și comentatori agresivi. Ei știu un lucru simplu: un om perceput ca onest și sobru e greu de combătut frontal.

Când nu ai scandaluri credibile, ataci fundația:

identitatea, inteligența, legitimitatea. CV-ul e ținta perfectă. Faptele – decizii administrative, voturi, documente – pot fi confruntate. CV-ul funcționează simbolic. Arunci îndoiala și pleci. Nu vrei răspuns, vrei disconfort.

De ce zvonul bate acuzația

O acuzație clară poate fi demontată. Un zvon nu. Zvonul se strecoară, nu lovește. Nu cere probe, ci repetare. „Am auzit că…”, „se spune că…”, „cică n-ar avea…” – formulele perfecte ale lașității politice. Nimeni nu-și asumă, toți transmit. Ca o lătură aruncată în ventilator: nu contează cine a aruncat, contează că a ajuns peste tot.

Scopul nu e să convingi rațional, ci să obosești. Să creezi ceață. În ceață, omul decent devine „controversat”, iar minciuna – „opinie”.

O tehnică veche, aplicată unui om „incomod”

De fiecare dată când apare un personaj greu de încadrat în tiparul politicianului balcanic – expansiv, teatral, tupeist – se caută o hibă „structurală”. Nu contează dacă există. Contează să fie sugerată. În cazul lui Nicușor Dan, CV-ul e atacat tocmai pentru că e, paradoxal, prea curat. Așa că trebuie mânjit cu ceva, orice. Chiar și cu zvon de tarabă, aruncat între două clipuri cu drapele și strigăte patriotarde.

Paradoxul suprem: impostorii devin gardieni ai „adevărului academic”

Aici grotescul iese la suprafață. Cei care îl acuză pe Nicușor Dan de „handicap” și de „lipsa bacalaureatului” sunt, de regulă, susținătorii unor figuri pentru care realitatea e opțională, iar biografia – material elastic. Oameni care înghit fără clipit discursuri despre „energii”, „destin național”, „misiuni istorice” devin, subit, extrem de exigenți cu diplomele.

E ca și cum un astrolog ar verifica tabelele de logaritmi ale unui matematician, strigând: „stai puțin, aici lipsește o virgulă!”

De ce Nicușor Dan e ținta ideală

Nicușor Dan nu e doar diferit. E incompatibil cu universul lor mental. Nu promite mântuiri. Nu vorbește despre forțe oculte. Nu identifică dușmani metafizici. Nu transformă politica într-un ritual inițiatic. Vine cu cifre, raționamente, explicații uneori plictisitoare. Pentru un public obișnuit cu lideri care „simt” mai mult decât „gândesc”, asta e o insultă.

De aceea trebuie coborât. Nu contrazis – pentru că nu prea ai cu ce – ci relativizat. Dacă îl faci „suspect”, „ciudat”, „neclar”, nu mai e nevoie să-l bați pe idei. L-ai scos din jocul simbolic.

Groenlanda, tortul și standardele duble

În timp ce Nicușor Dan e acuzat că „n-ar avea bacalaureatul”, idolii acestui curent se închină, fără ironie, la modele externe precum Donald Trump, celebru pentru episoadele în care trata geopolitica drept o afacere imobiliară și lumea drept un platou de reality show. Omul care negocia Groenlanda ca pe o prăjitură nu deranjează. În schimb, matematicianul care nu zâmbește suficient la cameră e „handicapat”.

Asta nu mai e contradicție. E schismă cognitivă.

Cine e, de fapt, mai susceptibil de impostură

Întrebarea legitimă – și atent evitată – e simplă: cine are un parcurs academic verificabil, liniar, transparent? Și cine are un discurs biografic fluid, adaptabil, cu zone neclare, reinterpretate după public? Răspunsul e evident pentru oricine nu și-a suspendat discernământul. Dar propaganda nu se adresează discernământului. Se adresează frustrării.

„Handicapul” real: refuzul de a gândi

Dacă există un „handicap” în această poveste, nu e al lui Nicușor Dan. E handicapul intelectual al celor care confundă volumul vocii cu inteligența, agresivitatea cu leadership-ul și isteria cu patriotismul.

A numi „handicapat” pe cineva pentru că nu urlă ca tine spune totul despre frica ta de liniște. Și despre incapacitatea de a înțelege că politica nu e un concurs de decibeli, ci un exercițiu de responsabilitate.

Covrigi râncezi

Discuția nu e, în fond, despre Nicușor Dan. E despre România care încă se sperie de oamenii tăcuți și se lasă sedusă de gălăgia goală. Întrebarea finală nu e „cine e handicapat?”, ci cine are curajul să rămână lucid într-o lume care răsplătește isteria.

Răspunsul nu place celor care preferă să arunce cu noroi în loc să gândească. Tocmai de aceea trebuie spus, clar și până la capăt:

În toată povestea asta… nu Nicușor Dan este ”handicapatul”. Și nici impostorul academic. Uitați-vă, mai degrabă, spre băieții care fabrică acești covrigi râncezi pe colțul mesei din restaurantul de lux.

Narativul complet: cum arată conspirația în forma ei „logică”

Dacă strângem toate aceste acuzații risipite prin comentarii, live-uri și postări cu aer de „știu eu ceva”, obținem un narativ coerent în mintea celor care îl propagă. E important să-l spunem cap-coadă, exact așa cum circulă el, pentru că doar văzut integral își arată ridicolul.

Povestea începe simplu și brutal:

Nicușor Dan ar fi „handicapat”. Nu numai în sens medical, desigur, ci și într-un sens vag, elastic, suficient de neclar încât să poată însemna orice: prea tăcut, prea rigid, prea matematic, prea puțin „uman”.

Apoi urmează a doua piesă: Nicușor Dan nu ar avea studiile pe care pretinde că le are. Bacalaureatul e pus sub semnul întrebării, diplomele devin suspecte, parcursul academic – o legendă convenabilă.

Până aici, nimic spectaculos. Doar calomnie de nivel mediu. Dar narativul adevărat începe abia acum.

Pasul doi: Sistemul știe

Conform acestei povești, cei care l-au propulsat în funcția supremă în stat știu foarte bine aceste două lucruri. Le cunosc de la început. Nu sunt păcăliți, nu sunt naivi, nu sunt victime. Sunt complici.

De ce l-ar fi împins, atunci? Răspunsul vine triumfal: pentru că e șantajabil.

Aici conspirația capătă eleganță internă. Totul se leagă. Nu e prostie, e strategie. Nu e întâmplare, e plan.

Pasul trei: șantajul permanent

În această logică, Nicușor Dan ar fi acceptat să fie „puseu” tocmai pentru că asupra lui planează amenințarea eternă: dacă miști în front, scoatem dovezile. Certificatul de handicap. Diploma lipsă. Actele ascunse. Toată arhiva secretă.

De aceea – ni se explică doct – Nicușor Dan ar fi servil, cuminte, ezitant, prea atent să nu supere Sistemul. Nu pentru că ar crede în echilibru instituțional sau în limitele funcției, ci pentru că trăiește cu frica dezvăluirii finale.

Orice pauză devine dovadă. Orice prudență, confirmare. Orice refuz de conflict deschis – semn clar de vinovăție.

Pasul patru: tăcerea ca probă

În acest narativ, tăcerea nu mai e stil. Devine indiciu. Calmului i se atribuie sens penal. Dacă nu reacționează isteric, înseamnă că ascunde ceva. Dacă nu urlă, sigur e controlat. Dacă nu sparge mese, e clar că e ținut din scurt.

E o logică impecabil circulară:

• dacă vorbește, minte;
• dacă tace, ascunde;
• dacă explică, manipulează;
• dacă nu explică, confirmă.

În acest univers, nu există comportament care să-l absolve. Totul e probă.

Pasul cinci: documentul final (care va apărea „în curând”)

Pentru ca povestea să rămână vie, ea are nevoie de un cliffhanger. De aceea, certificatul de handicap urmează să apară. Nu apare acum, pentru că trebuie păstrată tensiunea. Dar va apărea „la momentul potrivit”. Sursele sunt „sigure”. Dovada e „beton”. Puțină răbdare.

Exact ca în orice conspirație respectabilă, adevărul e mereu pe drum, niciodată la destinație.

De ce acest narativ e atât de seducător

Pentru că explică totul fără a cere nimic în schimb. Nu cere dovezi, nu cere efort intelectual, nu cere acceptarea complexității. Oferă o poveste completă, cu buni și răi, cu păpușari și marionete, cu secrete și amenințări.

Mai ales, oferă consolarea supremă: dacă omul ăsta a ajuns acolo, nu e pentru că e mai capabil, ci pentru că e defect. Lumea rămâne dreaptă. Ierarhiile nu se răstoarnă. Nimeni nu e nevoit să-și revizuiască propriile limite.

Ultima ironie

Narativul acesta spune că Nicușor Dan e slab, controlabil, șantajabil. Dar, în același timp, îi atribuie o ascensiune imposibilă: a păcălit universități, instituții, alegători, parteneri externi, servicii, elite – pe toți. Un om „handicapat” care reușește performanțe demne de un geniu malefic.

E poate cea mai bună dovadă că nu Nicușor Dan e subiectul real al poveștii, ci nevoia disperată de a explica eșecul propriu prin conspirații.

Închiderea cercului

Așa arată narativul complet. Nu ca adevăr, ci ca poveste utilă. Utilă pentru cei care nu pot accepta că liniștea poate fi competență, că rigoarea nu e boală și că, uneori, oamenii ajung sus nu pentru că sunt șantajabili, ci pentru că sunt mai bine pregătiți.

Îl punem la final tocmai pentru că, spus până la capăt, se demontează singur.