Ion Iliescu – despre dreapta românească de azi: „Suveranism? Nu, populism veninos!”

La 95 de ani, în vreme ce se luptă cu un cancer pulmonar, fostul președinte Ion Iliescu are încă luciditatea să reflecteze critic asupra fenomenelor actuale. Într-un interviu realizat înainte de internare, el punctează, fără menajamente, că în România nu există un suveranism real, nici justificat, ci doar o formă de populism resentimentar.

Iliescu subliniază că suveranismul autentic ar presupune decență, demnitate și un mesaj clar despre identitatea națională — nu măști, furie și instincte anti-instituționale.

„Fanaticii purismului radical” și populația rătăcită

Pentru fostul președinte, ascensiunea extremei drepte izvorăște din dezamăgirea profundă față de social-democrație, dar și din dorința unor grupări de a impune un naționalism excentric – nu o expresie matură a sentimentului patriotic, ci o manifestare isterică și teatrală .

Generațiile cele mai tinere, izolate de experiența istorică a regimurilor totalitare, cad pradă unor personaje ce își construiesc imaginea pe rețele sociale, folosind populismul ca motor emoțional. Unii vârstnici se proclamă ”drepțiști” doar de conjunctură, în lipsă de alternativă, alții dintr-o frustrare combinată cu apatie: ”după noi, potopul”.

Suveranismul real zice „nu” globalizării aberante

Iliescu insistă că suveranismul — dacă ar exista — ar fi răspunsul la sărăcia cronică, inegalitățile grave și disprețul pentru elitele politice, nu un argument împotriva Uniunii Europene. Asta înseamnă să-ți aperi demnitatea și valorile naționale în interiorul unui stat suveran și responsabil la nivel internațional, nu să-ți bați pieptul cu mândrie isterică și să te retragi în retorică revoluționară depășită.

„Teribiliștii” extremei drepte: un fals curaj

Cum se explică ascensiunea extremei drepte? Iliescu o descrie astfel:

„Cei care pozează în extremiști sunt niște teribiliști… rătăciții și dezamăgiții social democrației, la care se adaugă fanaticii purismului radical.”

Evident, pentru el, spectrul naționalist radical nu este o forță serioasă, ci o mulțime de personaje care se hrănesc din scandal, dispreț și impulsuri agresive, fără sens coerent sau proiect real.

Ce ne arată cuvintele lui Iliescu?

1. Dezgustul față de emoții colective, exploatate de demagogi – suveranismul românesc, în varianta actuală, este o adunătură de frustrare și teatralitate, fără substanță politică sau ideologică coerentă.
2. Lipsa unei gândiri mature, ce să propună ceva constructiv: un proiect serios de națiune, adaptat lumii moderne, nu un refugiu în retorici groase.
3. Pericolul ignorării experienței istorice de către tineri – nostalgia și isteria nu sunt baze solide pentru modelul societății de mâine.
4. Necesitatea unei „revoluții a gândirii”, așa cum spune Iliescu, adică o maturizare colectivă ce să distingă patriotismul autentic de populism periculos.

E ceva mai înțelept, la senectute

La capătul unei vieți lungi și zbuciumate, Ion Iliescu nu mai recită lozinci, ci trage un semnal de alarmă: spectrul naționalist care se stropește în vopsele radicale nu face parte dintr-un suveranism real, ci dintr-un populism toxic și isteric.

În loc să ne retragem în conacul iluzoriu al patriarhatului exaltat, ar trebui să cultivăm un patriotism lucid, responsabil, ținând cont nu doar de trecut, ci și de viitorul democratic al țării.

Ironia este că…

… Ion Iliescu, omul care a creat națiunea postdecembristă în frământarea ei, văzând în extrema dreaptă doar pericol teatral, rămâne una dintre cele mai autoritare și cristaline conștiințe politice ale României. Nu pentru că ne-ar plăcea trecutul, ci pentru că văzut prin anii și greutățile pe care le-a străbătut, instinctul lui scoate la lumină ceea ce mulți preferă să ignore: suveranismul modern e doar un cuvânt costumat în zdrențe slinoase.

Cum inflama Ion Iliescu masele de prostănaci

Ion Iliescu n-a fost niciodată un lider carismatic în sensul clasic. Nu avea verva unui Vadim, nici șarmul de șuetă al lui Băsescu și nici aerul de intelectual salvat de la bojdeucă al lui Emil Constantinescu. Dar a știut un lucru pe care l-au intuit toți liderii veritabili ai populismului: omul flămând nu cere ideologie, ci „pace socială”. Și omul frustrat nu cere democrație, ci răzbunare. A livrat ambele.

Strigăturile de nuntă

Așa s-au născut celebrul „nu ne vindem țara”, „pluralismul nu înseamnă pluralitate de partide” și înscenările mineriadelor – nu doar ca forme de reprimare, ci ca ritualuri de consolidare a imaginii „omului simplu care apără ordinea împotriva haosului”. Iliescu a folosit populismul nu ca accident, ci ca metodă de guvernare. Și-a hrănit legitimitatea din ura față de elite, față de „golanii” din Piața Universității și față de orice tentativă de reformă reală.

Tovarășul întregului popor

Să nu uităm: discursurile sale erau impregnate de o falsă modestie, cu accente de „tovărășie populară”. Vorbea despre muncitori și țărani ca despre „oamenii cu bun-simț”, în timp ce le oferea, în schimbul votului, doar stagnare și promisiunea că „o să fie bine”. În realitate, ținea țara captivă în trecut, iar economia într-un socialism de cumetrie perfect mascat.

Al lor, dintre ei, pentru ei!

Iliescu nu doar că a practicat populismul – l-a patentat. A făcut din manipularea maselor o artă în care discursul se voia liniștitor dar conținea aceleași otrăvuri ca oricare altă doctrină autocratică: excluderea celor „neconformi”, delegitimarea adversarilor, și mai ales, mitul salvatorului providențial.

Este ironic că astăzi, la 95 de ani, critică „suveranismul gălăgios” practicat de George Simion sau Diana Șoșoacă, când el a fost precursorul acestui tip de discurs – doar că-l rostea cu glas blând, de „unchi responsabil”, nu cu microfonul urlând în piețe. Dar mecanismul era același: populismul ca pansament național pentru o democrație care nu se dezvoltase încă.